DECIZIE Nr. 92
din 27 ianuarie 2011
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal si art.
148 alin. 1 lit. d) si f) din Codul de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 144 din 25 februarie 2011
Ion Predescu - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar
-judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Iulia Antoanella Motoc -judecător
Puskas Valentin
Zoltan -judecător
Tudorel Toader
-judecător
Afrodita Laura Tutunaru -
magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Iuliana Nedelcu
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal şi art.
148 alin. 1 lit. d) şi f) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de
Marius Sebastian Leontiucîn Dosarul nr. 1.836/33/2008 al Curţii de Apel Cluj -
Secţia penală şi de minori.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă
cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care
face trimitere la jurisprudenţa în materie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 10 septembrie 2010, pronunţată în
Dosarul nr. 1.836/33/2008, Curtea
de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 215 alin. 3 din Codul penal şi art.
148 alin. 1 lit. d) şi f) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Sebastian
Leontiuc în dosarul de mai sus având drept obiect soluţionarea unei cauze
penale.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 148 alin. 1 lit. d) şi
f) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.
23 alin. (11) referitoare la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 11 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei
persoane acuzate de a fi prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi
dovedită în mod legal în cursul unui proces public cu respectarea tuturor
garanţiilor apărării şi ale art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la prezumţia de
nevinovăţie a oricărei persoane acuzate, deoarece permit privarea sa de
libertate în absenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.
Prevederile art. 215 alin. 3 din Codul penal încalcă
dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitoare la Dreptul internaţional şi dreptul
intern, art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 45 referitoare la Libertatea
economică, art. 53 referitoare la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 57 referitoare la Exercitarea
drepturilor şi a libertăţilor şi art. 135 alin.
(2) lit. a) referitoare la economia României, precum şi ale art. 11 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice referitoare la
interdicţia întemniţării pentru singurul motiv că o persoană nu este în măsură
să execute o obligaţie contractuală, art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
deoarece se instituie
sancţiuni penale privative de libertate în materia obligaţiilor contractuale.
Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere
la jurisprudenţa în materie.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru
a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat
punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 215 alin. 3 din Codul penal - Inşelăciunea şi
art. 148 alin. 1 lit. d) şi f) din Codul de procedură penală cu denumirea
marginală Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului, care
au următorul conţinut:
- Art. 215 alin. 3 din Codul penal: „Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul
încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără
această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile
stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după
distincţiile acolo arătate.";
- Art. 148 alin. 1 lit. d) şi
f) din Codul de procedură penală: „Măsura arestării preventive a
inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.
143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri: [...]
d) inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă
infracţiune; [...]
f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care
legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de
4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret
pentru ordinea publică."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că
prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale
ale art. 11 referitoare la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitoare la Tratatele
internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) referitoare la prezumţia de nevinovăţie, art. 45
referitoare la Libertatea economică, art. 53
referitoare la Restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi, art. 57 referitoare
la Exercitarea drepturilor şi a
libertăţilor, art. 135 alin. (2) lit. a)
referitoare la economia României, precum şi art. 11 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului referitoare la dreptul oricărei persoane acuzate de a fi
prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în
cursul unui proces public cu respectarea tuturor garanţiilor apărării, ale art.
6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale referitoare la prezumţia de nevinovăţie a oricărei
persoane acuzate, ale art. 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice referitoare la interdicţia întemniţării pentru singurul
motiv că o persoană nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală, art.
1 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea privării de
libertate pentru'datorii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că asupra soluţiei legislative criticate în prezenta cauză s-a mai
pronunţat prin Decizia nr. 76 din 8 februarie 2005, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 22 februarie 2005. Cu acel prilej, Curtea a constatat
că dispoziţiile art. 148 din Codul de procedură penală, care prevăd cazurile şi
condiţiile în care poate fi dispusă măsura arestării preventive, dezvăluie natura juridică a măsurii procesuale examinate,
aceea de mijloc de dinamizare a urmăririi penale şi a procesului penal în
general. Din interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. f)
din Codul de procedura penală nu rezultă că inculpatului i se impută săvârşirea
unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre
judecătorească de condamnare rămasă definitivă, ci că există probe sau indicii
considerate ca fiind temeinice, în raport cu stadiul în care se află procesul
penal, despre săvârşirea unei infracţiuni. Folosirea în textul contestat a
termenului „infracţiune" în locul celui de „faptă prevăzută de legea
penală" are 6 semnificaţie pur tehnică, aceasta desemnând încadrarea
faptei, cu privire la care există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită
de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi
o sancţionează cu o pedeapsă de o anumită gravitate. be aceea, nu se poate
susţine că dispoziţiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23
alin. (11) din Constituţie privitoare la prezumţia de nevinovăţie.
De asemenea, Curtea nu poate primi nici critica
referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece, aşa cum
s-a arătat mai sus, pe baza dispoziţiilor legale criticate, inculpatul nu este
considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, ci se constată numai că există
probe sau indicii că inculpatul a săvârşit o infracţiune de o anumită
gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca
mijloc pentru desfăşurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede şi
în art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale. Pe de altă parte, garanţiile procesuale pe care
legea le oferă inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plânge
împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispoziţiilor
legale criticate cu prevederile art. 23 din Constituţie, care impun ca măsura
arestării preventive să se ia numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de
lege.
De altfel, Curtea constată că încheierea prin care se
dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în
libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă motivele care au stat la baza
ei au dispărut şi, nu în ultimul rând, persoana arestată preventiv are dreptul
să ceară punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe
cauţiune. In plus, în faza de judecată, instanţa este datoare să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării
preventive şi să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului dacă
temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat ori dacă instanţa
constată că nu există terneiuri noi care să justifice măsura privării de
libertate.
In ceea ce priveşte excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal, Curtea
constată că prin Decizia nr. 1.371 din 26 octombrie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 29
noiembrie 2010, a statuat că acestea incriminează
înşelăciunea ca o gravă faptă antisocială contra patrimoniului, constând în
înşelarea încrederii participanţilor la raporturile juridice patrimoniale, fapt
absolut intolerabil în cadrul acestora. De altfel, în toate sistemele de drept
înşelăciunea ori escrocheria este o faptă incriminată şi sever sancţionată.
Cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale
ale art. 45 referitoare la Libertatea economică şi ale art. 135 alin.
(2) lit. a) referitoare la asigurarea de către statul român a libertăţii
comerţului, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din chiar conţinutul textului
criticat, elementul material ai infracţiunii de înşelăciune are drept premisă o
acţiune şi, respectiv, o omisiune care' induce cocontractantul într-o eroare determinantă
la încheierea ori executarea actului. Dacă eroarea nu ar fi existat, contractul
nu s-ar fi încheiat sau executat în condiţiile respective. Prin urmare, nu
poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii
contractuale. De aceea, invocarea dispoziţiilor constituţionale menţionate,
precum şi a celor ale art. 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, privitoare la interzicerea sancţionării penale a
neexecutării unei obligaţii contractuale şi ale art. 1 din Protocolul nr. 4
adiţional la Convenţia' pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, este total nepertinentă.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi
de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus
menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. 3 din Codul penal şi art.
148 alin. 1 lit. d) şi f) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de
Marius Sebastian Leontiucîn Dosarul nr. 1.836/33/2008 al Curţii de Apel Cluj -
Secţia penală şi de minori.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 ianuarie
2011.
PREŞEDINTE,
ION PREDESCU
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru