Decizia Nr.863 din 18.10.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Nicoleta Petruş în Dosarul nr. 1.004/2/2012 (număr în format vechi 292/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 1.164D/2012 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Raiffeisen Bank - S.A. a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 21 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.004/2/2012 (număr în format vechi 292/2012), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Nicoleta Petruş într-o cauză având ca obiect o cerere de revizuire împotriva unei sentinţe comerciale.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă încalcă prezumţia de nevinovăţie, întrucât numai o instanţă penală poate pronunţa o condamnare, iar nu o instanţă civilă, care, potrivit textului de lege criticat, stabileşte dacă există sau nu infracţiunea invocată de revizuent.Mai arată că dispoziţiile invocate sunt criticabile şi din cauza terminologiei folosite, respectiv aceea de „învinuit“, fapt ce poate aduce prejudicii de imagine persoanei citate în proces, în condiţiile în care aceasta este indicată de revizuent ca fiind autor al unei fapte considerate ca fiind infracţiune.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată în acest sens că instanţa civilă se pronunţă numai asupra existenţei infracţiunii de fals, fără a se transforma într-o instanţă penală. Apreciază că textul de lege criticat constituie norme de procedură civilă, ce dau expresie dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă sunt constituţionale. Arată în acest sens că, în temeiul acestora, instanţa de judecată se va pronunţa numai asupra înscrisului, declarându-l sau nu ca fiind fals, fără a stabili vinovăţia sau nevinovăţia celui care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, cu următorul conţinut: „În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii.“În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie şi art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului. De asemenea, autorul invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind prezumţia de nevinovăţie a persoanei acuzate de o infracţiune.I. Referitor la admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă, Curtea constată următoarele:În redactarea iniţială, dispoziţiile art. 322 pct. 4 aveau următorul conţinut: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: [...]4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii. În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii;“.Prin art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005, s-a dispus modificarea pct. 4 al art. 322, în sensul eliminării din acest text a tezei potrivit căreia „În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii“. Totodată, prin aceeaşi modificare textului i s-a adăugat teza potrivit căreia revizuirea unei hotărâri se poate cere „dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză“.Prin Decizia nr. 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 55 din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, prin care s-a eliminat din cuprinsul art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă textul în conformitate cu care „[...] În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii“, sunt neconstituţionale.Referitor la competenţa sa, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, că „art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte“. De asemenea, prin Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, urmând aceeaşi linie, Curtea a reţinut că, „începând cu data de 28 februarie 2010, continuă să îşi producă efectele juridice Legea nr. 188/1999 cu conţinutul său normativ de dinainte de modificările neconstituţionale ce i-au fost aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 şi (...) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2009“.Aşa fiind, Curtea constată că textul de lege criticat, respectiv teza referitoare la posibilitatea instanţei de revizuire de a se pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate, formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Rezultă că în prezent dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă au următorul conţinut: „În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii.“II. Referitor la critica de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea constată că instanţa de control constituţional s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor criticate, de exemplu, prin Decizia nr. 1.002 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 5 octombrie 2011. Cu acel prilej, Curtea a statuat că „instanţa de revizuire se pronunţă mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni privitoare la pricină, infracţiune săvârşită de un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, ori asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii de fals, în cazul în care hotărârea revizuită s-a dat în temeiul înscrisului rezultat al infracţiunii de fals.În cazul în care motivul revizuirii îl constituie sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, Curtea constată că, pentru ca revizuirea să fie admisibilă, este necesară existenţa unei hotărâri irevocabile pronunţate de către Consiliul Superior al Magistraturii referitoare la sancţionarea magistratului pentru comportamentul mai sus menţionat.Eventuala constatare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă nu se poate realiza pe cale incidentală de către instanţa de revizuire, Consiliul Superior al Magistraturii având, potrivit Legii nr. 317/2004, atribuţii exclusive în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor. Astfel, întreaga procedură referitoare la acţiunea disciplinară îndreptată împotriva magistraţilor este prevăzută de ansamblul dispoziţiilor cuprinse în secţiunea a 4-a - art. 44-50 din Legea nr. 317/2004.Totodată, Curtea constată că inclusiv prevederile constituţionale ale art. 134 alin. (2) prevăd rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor al Consiliului Superior al Magistraturii, prin secţiile sale.Prin urmare, Curtea observă că, în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, legiuitorul român a prevăzut - referitor la procedura disciplinară - o fază administrativă, cercetarea disciplinară efectuându-se de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă (Decizia nr. 128 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 8 aprilie 2011).Astfel, faza administrativă a procedurii disciplinare poate fi iniţiată de către orice persoană interesată, prin semnalarea problemelor inspecţiei judiciare, care, la rândul ei, poate sesiza comisiile de disciplină în legătură cu abaterile disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor.Totodată, faza jurisdicţională implică doar persoana judecătorului sau procurorului supus procedurii acţiunii disciplinare, iar din economia dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 317/2004 rezultă că judecătorul sau procurorul este singurul care poate exercita recurs împotriva hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară îndreptată împotriva sa.Dacă instanţa de revizuire ar putea, pe cale incidentală, să se pronunţe asupra exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă de către un magistrat s-ar încălca înseşi prevederile art. 134 alin. (2) din Legea fundamentală“.Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă nu contravin prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie şi nici celor ale art. 6 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia amintită îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.De altfel, în conformitate cu dispoziţiile de lege criticate, învinuitul este citat fără a avea o altă calitate decât aceea de parte, astfel încât nu se poate susţine că acestea încalcă în vreun fel prezumţia de nevinovăţie a învinuitului. Potrivit dispoziţiilor art. 229 din Codul de procedură penală, învinuitul este persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală, cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa, fiind un subiect procesual mai complex decât făptuitorul şi având drepturi şi obligaţii ce îi permit o participare activă în procesul penal. Însă, atâta vreme cât prin însăşi definiţia prevăzută în cuprinsul Codului de procedură penală împotriva învinuitului nu s-a pus în mişcare acţiunea penală, nu se poate reţine nici critica autorului privind terminologia utilizată, prin argumentarea potrivit căreia acest fapt poate aduce prejudicii de imagine persoanei citate în proces. Practic, această critică nu se constituie într-o reală excepţie de neconstituţionalitate, în fapt autorul solicitând, în mod indirect, modificarea textului de lege, fapt ce excedează controlului Curţii Constituţionale, care, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 322 pct. 4 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Nicoleta Petruş în Dosarul nr. 1.004/2/2012 (număr în format vechi 292/2012) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 octombrie 2012.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Cristina Toma