Decizia Nr.83 din 27.02.2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (2), art. 53 alin. (2), art. 486 alin. (1) şi art. 489 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Sfîrăială în Dosarul nr. 3.197/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.310D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. În acest sens, arată că, din motivele arătate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, rezultă că invocă, în realitate, o pretinsă încălcare a normelor de procedură, fiind, de fapt, nemulţumită de modul în care magistratul-asistent a întocmit referatul asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Or aceste aspecte exced controlului de constituţionalitate exercitat de Curte.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 15 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.197/1/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (2), art. 53 alin. (2), art. 486 alin. (1) şi art. 489 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Sfîrăială într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă cererea de abţinere a unui judecător.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din cod sunt neconstituţionale, întrucât dau posibilitatea respingerii declaraţiilor unilaterale de abţinere, care ar trebui să fie, în opinia sa, irevocabile. Or, prin posibilitatea respingerii acestor declaraţii, judecătorul incompatibil va fi obligat să judece în continuare cauza, apărând astfel o îndoială cu privire la imparţialitatea sa. Mai departe, susţine că o declaraţie de abţinere presupune că există un motiv de incompatibilitate circumscris dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct.13 din cod, care privesc situaţia în care există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului. În ceea ce priveşte imparţialitatea judecătorului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în jurisprudenţa sa, că trebuie să se stabilească dacă au existat elemente de fapt verificabile, apte de a ridica dubii cu privire la imparţialitatea judecătorului, independent de comportamentul său personal şi că, din acest punct de vedere, chiar şi aparenţele pot fi importante. În consecinţă, orice judecător cu privire la care există un motiv legitim care să îndreptăţească temerea că ar putea să nu fie imparţial trebuie să se retragă de la judecata cauzei.6. În continuare, referitor la dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se arată că acestea sunt neconstituţionale, deoarece este de neconceput ca încheierea de respingere a declaraţiei de abţinere să nu aibă cale de atac, cu atât mai mult cu cât încheierea de respingere a cererii de recuzare are cale de atac. Prin urmare, această construcţie a legiuitorului este şubredă şi naşte dubii în mod real, contravenind dreptului la un proces echitabil. Totodată, se arată că sintagma „în condiţiile legii" din cuprinsul art. 129 din Constituţie trebuie înţeleasă în mod corect, în sensul că stabilesc doar modalitatea procedurală de realizare a dreptului la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, iar nu în sensul că legiuitorul ar putea elimina orice cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti.7. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 486 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se apreciază că acestea sunt neconstituţionale din cauza formalismului excesiv, iar, referitor la dispoziţiile art. 489 din cod, arată că sunt neconstituţionale, întrucât permit anularea unui recurs în condiţiile în care hotărârea nu a fost niciodată comunicată, iar termenul de recurs curge de la comunicare.8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă apreciază, în esenţă, că susţinerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate nu reprezintă o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci se invocă, în realitate, o pretinsă încălcare a normelor de procedură, aspect care se tranşează pe plan procesual, dar nu prezintă valenţe de neconstituţionalitate.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. 11. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, apare ca fiind inadmisibilă.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit.d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 43 alin. (2), art. 53 alin. (2), art. 486 alin. (1) şi art. 489 din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins:

– Art. 43 alin. (2): „Judecătorul care ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa este obligat să se abţină de la judecarea pricinii.";

– Art. 53 alin. (2): „Încheierea prin care s-a încuviinţat sau sa respins abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul prevăzut la art. 48 alin. (3) nu sunt supuse niciunei căi de atac.";

– Art. 486 alin. (1): „Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:a)numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul, numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi numele şi prenumele consilierului juridic care întocmeşte cererea. Prezentele dispoziţii se aplică şi în cazul în care recurentul locuieşte în străinătate;b)numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul intimatului;c)indicarea hotărârii care se atacă;d)motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;e)semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic.";

– Art. 489: „(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).
(2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
(3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică." 15. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3), astfel cum se interpretează, potrivit art. 20 din Constituţie, şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi art. 124 alin. (3) potrivit cărora „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii." 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul de procedură civilă, că acestea reglementează cu privire la obligaţia judecătorului de a se abţine de la judecarea unei pricini atunci când ştie că există un motiv de incompatibilitate în privinţa sa, reprezentând un incident procedural a cărui invocare şi soluţionare este menită să garanteze stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparţiale şi echitabile în toate cauzele, în scopul respectării condiţiei de imparţialitate prevăzute de art. 124 din Constituţie. 17. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile legale menţionate din perspectiva faptului că, odată ce un judecător se consideră incompatibil şi se abţine de la judecarea cauzei, fiind o manifestare unilaterală de voinţă, aceasta nu mai poate fi supusă controlului judecătoresc, dând posibilitatea altui judecător să stabilească în sens contrar. 18. Prin urmare, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate, deşi cuprinde cele trei elemente intrinseci ale sale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012), respectiv indicarea textului legal contestat, textul de referinţă pretins încălcat (art. 1, art. 20 şi art. 21 din Constituţie), precum şi motivarea autorului excepţiei, acest din urmă element, în sine, nu are nicio legătură cu textul criticat, referindu-se la procedura de soluţionare a cererii de abţinere, în timp ce textul legal criticat se referă la o obligaţie a judecătorului. Totodată, textele de referinţă invocate sunt cu titlu general, nefiind suficient de precise şi clare, astfel încât să poată fi reţinută, în mod rezonabil, existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate. 19. Având în vedere cele de mai sus, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul de procedură civilă urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 20. În continuare, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea observă că acestea sunt criticate din perspectiva faptului că, spre deosebire de încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare, încheierea prin care se soluţionează cererea de abţinere este lipsită de o cale de atac. 21. Referitor la această critică, Curtea reţine că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare şi abţinere reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. Dispoziţiile criticate se circumscriu domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, este atributul exclusiv al legiuitorului. Aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, Curtea reţine că accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate instanţele judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, legiuitorul putând institui reguli speciale în considerarea unor situaţii speciale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 914 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008). 22. Având în vedere că declaraţia de abţinere nu este o acţiune de sine stătătoare care să vizeze realizarea sau recunoaşterea unui drept al părţilor, ci un incident procedural în cadrul litigiului în curs de judecată, formularea sa are drept scop tocmai asigurarea condiţiilor necesare desfăşurării cu imparţialitate a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului la justiţie. Tocmai în considerarea acestui principiu constituţional consacrat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, ca şi aceea prin care se încuviinţează recuzarea, care nu sunt supuse niciunei căi de atac. Totodată, este de competenţa instanţei de judecată de a se pronunţa asupra acestui incident procedural, iar faptul că regula procesual civilă potrivit căreia încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea nu este supusă niciunei căi de atac, nu poate avea ca efect nici încălcarea principiului unicităţii şi imparţialităţii justiţiei. Mai mult, cererea de recuzare este formulată de părţile din proces, iar declaraţia de abţinere este formulată de chiar judecătorul cauzei, care apreciază că s-ar afla într-un caz de incompatibilitate prevăzut de lege, instanţa de judecată fiind cea care rezolvă aceste incidente procedurale. 23. Curtea reţine că prevederile legale criticate nu contravin nici art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât acesta se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, nefiind aplicabil unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu. 24. Referitor la art. 486 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care stabileşte menţiunile pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, se susţine că acestea sunt neconstituţionale din cauza formalismului excesiv, sancţionat de Curte sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865. Mai arată că excepţia de neconstituţionalitate este invocată, întrucât aceste dispoziţii sunt menţionate în raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului. 25. Curtea reţine că sub vechea reglementare procesual civilă a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 302¹ alin. (1) lit.a) din Codul de procedură civilă din 1865 şi a constatat că dispoziţiile legale sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte sancţionarea cu nulitatea absolută a omisiunii de a preciza în cuprinsul cererii de recurs „numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar", precum şi - dacă recurentul locuieşte în străinătate - „domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul" (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). 26. În raport cu vechea reglementare care prevedea că „Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni: [...]" în noul Cod de procedură civilă, la art. 486 alin. (1), sunt enumerate doar menţiunile care trebuie cuprinse în cererea de recurs, fără a se mai reglementa sancţiunea nulităţii, care se regăseşte la alin. (2) al art. 486 doar în privinţa unora dintre elementele enumerate la primul alineat, respectiv cele prevăzute la lit.a), c)-e) ale alin. (1). 27. Aşadar, art. 486 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prin faptul că stabileşte doar menţiunile pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, nu poate conţine, în sine, un viciu de neconstituţionalitate prin prisma criticilor autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, drept pentru care acestea sunt neîntemeiate. 28. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 489 din Codul de procedură civilă care reglementează sancţiunea nemotivării recursului, Curtea observă că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate le critică din perspectiva faptului că permit anularea recursului în condiţiile în care hotărârea nu a fost niciodată comunicată, ipoteză în care instanţa de recurs trebuia să facă aplicarea art. 487 alin. (1) teza a doua raportat la art. 470 alin. (5) din Codul de procedură civilă, cu alte cuvinte se critică modul de stabilire a termenului de recurs. 29. Or, prin reglementarea instituţiei nulităţii, ca sancţiune procedurală aplicabilă titularului unei cereri de recurs care nu a fost motivată cu respectarea cerinţelor impuse de lege, nu este încălcat accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un recurs efectiv. De altfel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 236 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 20 noiembrie 2011, sau Decizia nr. 741 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 19 aprilie 2018, a statuat că accesul liber la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti, în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări. Este de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie care rezultă din dispoziţiile art. 126 şi ale art. 129 din Constituţie. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, iar principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege. 30. Celelalte aspecte învederate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate reprezintă chestiuni de fapt care aparţin competenţei instanţelor judecătoreşti de interpretare şi aplicare a legii. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ioana Sfîrăială în Dosarul nr. 3.197/1/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 53 alin. (2), art. 486 alin. (1) şi art. 489 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 februarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Andreea Costin