Decizia Nr.804 din 27.09.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Daniel-Liviu Arcer.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), excepţie ridicată de Parohia (Biserica) Română Unită cu Roma (greco-catolică) Ştei, prin Protopopiatul Român Unit cu Roma (greco-catolic) Sarmisegetuza în Dosarul nr. 158/97/2009* al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 300D/2012.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 20 septembrie 2012 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru 25 septembrie 2012.Întrucât la această dată Curtea s-a aflat în imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, a dispus amânarea pronunţării pentru 27 septembrie 2012, dată la care a fost pronunţată prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 19 ianuarie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 158/97/2009*, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică).Excepţia a fost ridicată de Parohia (Biserica) Română Unită cu Roma (greco-catolică) Ştei, prin Protopopiatul Român Unit cu Roma (greco-catolic) Sarmisegetuza într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului declarat împotriva unei sentinţe civile pronunţate de Tribunalul Hunedoara.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că stabilirea dreptului de proprietate asupra lăcaşului de cult potrivit „dorinţei credincioşilor din comunitate“, şi nu potrivit titlului de proprietate probat de cuprinsul cărţii funciare, reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie. De asemenea, apreciază că prevederea legală criticată este în evidentă contradicţie şi cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care permite ca dreptul de proprietate al unei persoane juridice să fie subordonat dorinţei unui terţ.Totodată, arată că textul de lege criticat contravine şi art. 29 alin. (1) teza întâi şi alin. (3) din Constituţie, deoarece este posibil ca într-un stat de drept, din cauza existenţei unei majorităţi a credincioşilor ortodocşi din comunitatea religioasă a satului Ştei, credincioşilor greco-catolici să le fie refuzat dreptul de a-şi practica religia într-un lăcaş de cult edificat „cu grele eforturi pecuniare de către antecesorii lor şi de care au fost în mod samavolnic deposedaţi de către regimul totalitar comunist.“ Prin exprimarea dorinţei credincioşilor majoritari ca biserica din satul Ştei, judeţul Hunedoara, să rămână în proprietatea cultului ortodox, „se intervine în mod artificial, brutal şi arbitrar în administrarea patrimoniului cultului greco-catolic, fiind legiferat un transfer de patrimoniu abuziv, în afara modalităţilor de dobândire a dreptului de proprietate, prevăzute în mod expres şi limitativ de Codul civil.“În fine, autorul excepţiei arată că situaţia prevăzută la art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990 nu se încadrează în niciunul din cazurile de restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, consacrate de art. 53 din Constituţie, motiv care „impune lipsirea de orice efect a acestor prevederi legale absolut neconstituţionale.“Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă consideră că prevederile art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt constituţionale. În acest sens, arată că soluţionarea litigiului în baza prevederii legale criticate este de esenţa unui stat democratic în care trebuie să se ţină seama de opţiunea majoritară a credincioşilor. Totodată, menţionează că în practica judecătorească s-a cristalizat opinia potrivit căreia o măsură abuzivă - cum a fost trecerea cultului greco-catolic în afara legii, urmată de trecerea tuturor bunurilor sale în patrimoniul comunităţii religioase cu cei mai mulţi credincioşi - nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, deoarece în acest caz s-ar încălca dispoziţiile art. 44 din Constituţie în dauna credincioşilor ortodocşi.Instanţa de judecată apreciază că textul de lege criticat nu încalcă nici dispoziţiile constituţionale ale art. 29 şi 53, deoarece drepturile trebuie exercitate cu bună-credinţă şi cu respectarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, în spirit de toleranţă religioasă.De asemenea, consideră că nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie, întrucât norma internă nu este în contradicţie cu vreo prevedere internaţională referitoare la libertatea de a opta pentru o religie sau un cult religios, legiuitorul neprevăzând nicio intervenţie din partea statului de natură a îngrădi libertatea religioasă a omului.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt constituţionale. Astfel, arată că textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor art. 11 alin. (2), art. 20, art. 29 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 53 din Constituţie, în acest sens fiind invocată şi jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 23/1993.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25 aprilie 1990, care prevăd că „Situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) şi au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanţi clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.“În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 29 alin. (1) teza întâi şi alin. (3) privind libertatea conştiinţei, art. 44 alin. (1) şi (2) teza întâi, privind dreptul de proprietate privată şi art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale raportate la dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (2) care stipulează că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern“ şi art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, rămasă definitivă prin Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994, decizii publicate în Monitorul Oficial al României, nr. 66 din 11 aprilie 1995, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, „În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult, deci bunurile care, prin însăşi construcţie, sunt destinate folosinţei credincioşilor, fiind în uzul public al acestora, precum şi casele parohiale ca accesoriu al lăcaşurilor de cult, legiuitorul postrevoluţionar, mai întâi, a desfiinţat reglementarea din anul 1948 - (Decretul nr. 358/1948), iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate.“Cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, Curtea a statuat că „este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului şi, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioşilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertăţii cultelor religioase.“De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptăţile şi încălcările drepturilor omului făcute prin legi şi decrete ale dictaturii comuniste. Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituţionale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituţie, conform căruia statul român este un „stat de drept, democratic şi social“, cât şi principiul libertăţii cultelor religioase consacrat prin dispoziţiile constituţionale ale art. 29 alin. (3).Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că democraţia presupune şi aplicarea principiului majorităţii, or, din teza ultimă a art. 3, „ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri“, rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opţiunii majorităţii enoriaşilor.Curtea a reţinut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituţie, dar şi libertatea credinţelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol. În condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici, criteriul social al opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioşii ortodocşi majoritari să fie împiedicaţi să-şi poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinţei lor.Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietăţii, s-ar face abstracţie de opţiunea majorităţii, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituţionale.O asemenea măsură ar încălca art. 29 din Constituţie, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepţiuni ale sale - cult ca asociaţie, organizaţie religioasă şi cea privind ritualul practicat, precum şi dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29, potrivit cărora „Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc“ - şi alin. (4) al aceluiaşi articol - „În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă“ -, întrucât altfel ar fi de natură a se impune majorităţii voinţa unei minorităţi.Întrucât nu au fost aduse elemente noi, de natură a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei menţionate, îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.În fine, Curtea observă că, pentru examinarea şi soluţionarea diferendelor patrimoniale, cu acordul Bisericii Ortodoxe Române şi al Bisericii Catolice Orientale de rit bizantin (greco-catolică), a luat fiinţă în anul 1998 Comisia mixtă de dialog, cu participarea unui reprezentant al Vaticanului; reuniunile acestei Comisii promovează principiul soluţionării diferendelor exclusiv pe calea dialogului, renunţându-se la acţiunile în justiţie.Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. 1 teza ultimă din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), excepţie ridicată de Parohia (Biserica) Română Unită cu Roma (greco-catolică) Ştei, prin Protopopiatul Român Unit cu Roma (greco-catolic) Sarmisegetuza în Dosarul nr. 158/97/2009* al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 septembrie 2012.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Ingrid Alina Tudora