Decizia Nr.80 din 12.02.2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 67 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin în Dosarul nr. 3.145/115/2015 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 292D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că nu i se pot recunoaşte intervenientului accesoriu mai multe drepturi decât părţii în favoarea căreia a intervenit. Precizează că, în opinia sa, îşi menţine valabilitatea jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la prevederea similară existentă în Codul de procedură civilă din 1865, respectiv Decizia nr. 10 din 9 ianuarie 2007 sau Decizia nr. 1.024 din 14 iulie 2011.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 11 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.145/115/2015, Curtea de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 67 alin. (4) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului declarat de aceasta, în calitate de intervenient accesoriu, împotriva sentinţei prin care Tribunalul Caraş-Severin a admis cererea de obligare a Societăţii TMK - S.A. Reşiţa, în calitate de fost angajator al reclamantului, la recunoaşterea în favoarea acestuia a beneficiului grupei I de muncă, pentru anumite perioade de timp, cu rectificarea înscrierilor din carnetul de muncă.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia, intervenient accesoriu în litigiu, invocă pasivitatea şi chiar reaua-credinţă a pârâtei în interesul căreia a intervenit, care, în calitate de angajator al reclamantului, nu este afectată în niciun fel de probabilitatea admiterii acţiunii introduse în vederea reconstituirii vechimii în muncă a reclamantului şi recunoaşterea încadrării acestuia într-o grupă superioară de muncă, atâta vreme cât instanţa nu o obligă la plata contribuţiei la bugetul asigurărilor sociale. Or, toate acestea aduc prejudicii intervenientei, Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, prin încălcarea principiului contributivităţii, consacrat de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. În aceste condiţii, are loc o îngrădire a dreptului de acces liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, întrucât dreptul intervenientului de a formula calea de atac a apelului depinde de disponibilitatea pârâtei de a declara apel. Arată că, deşi a fost admisă în principiu calitatea de intervenient accesoriu, aceasta rămâne fără substanţă dacă nu poate exercita, în mod independent, dreptul de a supune hotărârea instanţei de fond unui control judiciar al instanţei superioare.6. Curtea de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că textul legal criticat se raportează la poziţia pe care o are intervenientul accesoriu în litigiu, care nu invocă o pretenţie proprie, ci tinde ca prin apărarea pe care o face să obţină o hotărâre în favoarea părţii pârâte pentru care a intervenit. Arată că, prin dispoziţiile art. 67 alin. (4) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a înţeles să acorde terţului intervenient aceleaşi drepturi pe care le are şi partea în favoarea căreia intervine, fără ca prin aceasta să se aducă o încălcare accesului liber la justiţie. Intervenţia nefiind una în interes propriu, ci doar în favoarea unei părţi, îi permite terţului intervenient să îşi valorifice dreptul de a exercita calea de atac doar raportat la poziţia adoptată de către partea în favoarea căreia a intervenit, deoarece obligaţia stabilită prin hotărâre, menită a fi pusă în executare, se instituie doar în sarcina pârâtei pentru care a intervenit.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată, în esenţă, că sancţiunea consacrată de textul de lege este justificată, de vreme ce intervenientul accesoriu doar sprijină apărarea părţii în folosul căreia intervine. Precizează că şi în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că, întrucât intervenientul accesoriu nu are o poziţie procesuală independentă, ci una subordonată părţii în favoarea căreia a intervenit, limitată la interesul acesteia, cererea lui nu poate fi concepută ca o continuare a activităţii procesuale a acesteia în faţa instanţei de control judiciar, fără ca partea principală să-şi fi manifestat în mod expres voinţa în acest sens, prin exercitarea apelului sau recursului de către ea însăşi ori prin stăruinţa în finalizarea judecării căii de atac. Face referire şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, prevederile art. 67 alin. (4) din Codul de procedură civilă, sintagma „nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată", adică tezele întâi şi a doua din art. 67 alin. (4). Din conţinutul dosarului rezultă că, în speţă, incidentă este doar teza întâi, întrucât autoarea excepţiei este intervenient accesoriu în interesul pârâtei care a ales să nu exercite calea de atac a apelului. Aşadar, această teză urmează să constituie obiect al excepţiei. Textul de lege criticat are următoarea redactare:– Art. 67 alin. (4) teza întâi: „(4) Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac (...)".12. În opinia autoarei excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că legislaţia procedural civilă permite oricărei persoane care justifică un interes să intervină într-un proces în curs de judecată. Art. 61 din Codul de procedură civilă reglementează intervenţia voluntară, realizând o dihotomie între cea principală şi cea accesorie. Astfel, intervenţia este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta. În schimb, intervenţia este accesorie atunci când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi. 14. Autoarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate critică dispoziţiile art. 67 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care prevăd că, în ipoteza în care partea pentru care s-a realizat intervenţia accesorie nu a exercitat calea de atac, atunci calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită. Cu alte cuvinte, aceasta nu va fi analizată de instanţă, fiind considerată inexistentă. O astfel de soluţie legislativă este firească, având în vedere că intervenţia accesorie nu este altceva decât o apărare exercitată în favoarea uneia dintre părţi. Ca atare, dacă partea originară, în interesul căreia s-a realizat intervenţia accesorie, şi-a demonstrat intenţia de a nu utiliza beneficiul căii de atac prevăzute de lege pentru litigiul în cauză, prin neexercitare sau renunţare, atunci examinarea căii de atac introduse de intervenientul accesoriu în interesul acesteia este inutilă, lipsind însuşi interesul, care se materializează exclusiv în susţinerea demersurilor procesuale întreprinse de partea în favoarea/interesul căreia s-a realizat intervenţia accesorie. Caracterul auxiliar al acestui tip de intervenţie voluntară îi determină particularitatea imposibilităţii efectuării altor acte procesuale în afara celora care sunt în indisolubilă legătură cu finalitatea sprijinirii interesului părţii originare, explicându-se astfel soluţia legislativă înscrisă în textul ce formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că nu se poate susţine încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie care consacră dreptul de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil. 15. Curtea observă, totodată, că prevederile de lege criticate au un conţinut normativ similar, în esenţă, cu cel al art. 56 din Codul de procedură civilă din 1865, care stabilea că „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs". Constituţionalitatea acestor dispoziţii legale a mai fost analizată, prin raportare la acelaşi reper normativ din Legea fundamentală, Curtea Constituţională pronunţându-se în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate având acest obiect. Astfel, prin Decizia nr. 394 din 26 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 31 mai 2012, Decizia nr. 1.024 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, şi Decizia nr. 628 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 28 august 2007, Curtea a reţinut că intervenţia în interesul altei persoane, având caracter accesoriu în raport cu cererea principală (formulată de partea în interesul căreia s-a făcut intervenţia), permite unei persoane să se alăture şi să susţină interesele unei părţi aflate într-un litigiu pentru a întări poziţia acesteia din urmă. Prin urmare, intervenţia în interesul altei persoane este menită să sprijine reclamarea şi realizarea drepturilor unei părţi din litigiu, dar nu să îndeplinească acte şi fapte în locul titularului parte în proces. Din acest motiv, textul criticat stabileşte că nu poate fi primit apelul sau recursul făcut de către un intervenient în interesul altuia şi introdus în locul apelului sau recursului celui pentru care s-a făcut intervenţia, întrucât intervenientul nu poate invoca un interes propriu. 16. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin în Dosarul nr. 3.145/115/2015 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi constată că prevederile art. 67 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Timişoara - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 februarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Valentina Bărbăţeanu