DECIZIE Nr.
739 din 24 iunie 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 6 alin. (7) din Ordonanta Guvernului
nr. 12/2008 privind organizarea si finantarea rezidentiatului si ale art. 195
din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 569 din 29 iulie 2008
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Ninosu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Ion Tiucă -
procuror
Patricia Marilena Ionea -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 259/2000 privind organizarea şi finanţarea rezidentiatului,
stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar şi ale
art. 195 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Anda
Mariela Gheorghiţă în Dosarul nr. 3.774/89/2007 al Tribunalului Vaslui.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că
textele de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate
de autorul excepţiei.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 21 februarie 2008, pronunţată în
Dosarul nr. 3.774/89/2007, Tribunalul Vaslui a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 259/2000 privind organizarea şi
finanţarea rezidentiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în
sectorul sanitar şi ale art. 195 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Anda
Mariela Gheorghiţă în cadrul unui litigiu de muncă.
In motivarea excepţiei de constituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că art. 3 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 259/2000 şi art. 195 din Codul muncii sunt contrare
art. 41 din Constituţie. In acest sens, arată că, prin obligaţiile ce le impun,
aceste texte de lege îngrădesc dreptul medicilor şi farmaciştilor rezidenţi de
a-şi alege ulterior terminării rezidentiatului un alt loc de muncă. In plus,
arată că fondurile din care sunt remuneraţi rezidenţii provin de la Ministerul
Sănătăţii Publice, iar nu din fondurile spitalului. Mai mult, postul pe care
l-a ocupat după absolvirea examenului de rezidenţiat a fost tot în cadrul unui
spital ce ţine de Ministerul Sănătăţii Publice. Aşa fiind, consideră că
ministerul nu a suferit niciun fel de prejudicii ca urmare a schimbării
postului de muncă. In sfârşit, mai arată că în cauză ar trebui să se facă mai
degrabă aplicarea art. 194 din Codul muncii, iar nu a art. 195 din acelaşi cod.
Tribunalul Vaslui arată
că textele de lege criticate sunt constituţionale.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului arată că, potrivit dispoziţiilor
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 259/2000 este
inadmisibilă, întrucât aceste prevederi de lege au fost abrogate prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 58/2001, care, la rândul său, a fost abrogată prin
Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008. In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 195 din
Codul muncii, arată că acestea sunt constituţionale, sens în care aminteşte
considerentele Deciziei nr. 271/2004 a Curţii Constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecatorul-raportor, susţinerile
părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2,3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
259/2000 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi
activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 659 din 15 decembrie
2000.
Acest text de lege avea următoarea redactare:
- Art. 3: „(1)
Medicii şi farmaciştii rezidenţi care ocupă prin concurs posturile pentru care
se organizează rezidenţiat în condiţiile art. 2 alin. (2) încheie contract
individual de muncă pe perioadă nedeterminată cu unitatea sanitară care a
solicitat postul respectiv.
(2) După obţinerea diplomei de medic, de stomatolog
sau de farmacist specialist aceştia sunt obligaţi să lucreze cel puţin 5 ani la
unitatea sanitară cu care au încheiat contractul individual de muncă.
(3) Contractul individual de muncă încheiat între
rezident şi unitatea sanitară în condiţiile alin. (1) va cuprinde o clauză
conform căreia nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. (2) atrage
răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata
unei sume echivalente cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie, sumă
calculată la data încetării contractului individual de muncă din iniţiativa
rezidentului.
(4) Nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. (2)
poate atrage şi sancţiunea retragerii autorizaţiei de liberă practică a
medicului sau a farmacistului în culpă. Retragerea autorizaţiei de liberă
practică se dispune pe perioadă determinată de Ministerul Sănătăţii, la
propunerea colegiului judeţean al medicilor."
Curtea constată că, anterior sesizării sale, Ordonanţa
Guvernului nr. 259/2000 a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 58/2001 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi
activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 26 aprilie 2001. La rândul său, acest act normativ a fost
abrogat prin Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 privind organizarea şi finanţarea
rezidenţiatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2008. Prin acest
din urmă act normativ a fost preluată, în esenţă, şi soluţia legislativă
criticată de autorul excepţiei. Astfel, art. 6 alin. (7) din Ordonanţa
Guvernului nr. 12/2008 prevede că „Specialiştii formaţi în urma promovării
concursului de rezidenţiat pe post sunt obligaţi să lucreze la unitatea
sanitară publică cu care au încheiat contractul individual de muncă cel puţin
un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidenţiat.
Obligaţia se stabileşte prin act adiţional la contractul individual de muncă,
în baza prevederilor art. 193 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi
completările ulterioare. Nerespectarea de către salariat a obligaţiei asumate
îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de
pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada
pregătirii în rezidenţiat, precum şi la restituirea primei de instalare,
proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului
adiţional la contractul individual de muncă".
Prin urmare, Curtea urmează a se pronunţa asupra
acestor din urmă dispoziţii de lege.
De asemenea, obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 195 din Legea nr.
53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, dispoziţii
potrivit cărora: „(1) Salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu
de formare profesională mai mare de 60 de zile în condiţiile art. 194 alin. (2)
lit. b) şi alin. (3) nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual
de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau
stagiului de formare profesională.
(2) Durata obligaţiei salariatului de a presta
muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de
formarea profesională, precum şi orice alte aspecte în legătură cu obligaţiile
salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adiţional
la contractul individual de muncă.
(3) Nerespectarea de
către salariat a dispoziţiei prevăzute la alin. (1) determină obligarea
acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa
profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform
actului adiţional la contractul individual de muncă.
(4) Obligaţia prevăzută la alin. (3) revine şi
salariaţilor care au fost concediaţi în perioada stabilită prin actul
adiţional, pentru motive disciplinare, sau al căror contract individual de
muncă a încetat ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de
60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o
infracţiune în legătură cu munca lor, precum şi în cazul în care instanţa penală
a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv."
Autorul excepţiei consideră că aceste prevederi de lege
sunt contrare dispoziţiilor art. 41 din Constituţie privind dreptul la muncă.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că, în esenţă, motivele de neconstituţionalitate invocate de autorul
excepţiei privesc interdicţia ce se adresează salariaţilor, respectiv
specialiştilor formaţi în urma promovării concursului de rezidenţiat pe post,
de a iniţia încetarea contractului de muncă mai devreme de perioada prevăzută
de lege, interdicţie ce atrage sancţiunea restituirii tuturor cheltuielilor
ocazionate de pregătirea profesională. De asemenea, autorul excepţiei arată că,
în cazul său, dat fiind că pregătirea profesională a fost susţinută din
fondurile Ministerului Sănătăţii Publice, iar nu ale spitalului, acesta din
urmă nu poate invoca un prejudiciu, astfel încât nu poate pretinde restituirea
acestor sume. Aceasta, cu atât mai mult cu cât postul pe care l-a ocupat după
absolvirea examenului de rezidenţiat a fost tot în cadrul unui spital ce ţine
de Ministerul Sănătăţii Publice.
Faţă de acestea, Curtea reţine că, potrivit art. 41
alin. (1) din Constituţie, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Semnificaţia
acestui drept este aceea că orice persoană este liberă să aleagă locul de muncă pe care îl doreşte, fără
nicio discriminare, din momentul în care condiţiile solicitate pentru
respectiva profesie sunt îndeplinite. Prin urmare, textul constituţional
amintit nu interzice stabilirea unor condiţii în legătură cu exercitarea
dreptului la muncă atât timp cât orice persoană care doreşte să aleagă o
profesie sau un loc de muncă este chemată să întrunească aceste condiţii
legale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speţă, condiţiile stabilite de
textele de lege criticate se întemeiază atât pe o justificare morală, cât şi
juridică temeinică, ce impune celui care a beneficiat de formarea profesională
pe cheltuiala angajatorului să lucreze pentru acesta un număr de ani, ca urmare
firească a efortului depus de angajator în vederea pregătirii sale, ori să
restituie suma astfel investită în cazul în care iniţiază încetarea
contractului individual de muncă înainte de scurgerea acestei perioade de timp, pentru a-l despăgubi astfel
pe angajator.
In ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei cum
că nu datorează unităţii sanitare publice în care a desfăşurat rezidenţiatul
sumele pentru pregătirea sa profesională, întrucât acestea au fost suportate de
fapt de Ministerul Sănătăţii Publice, iar nu de către unitate, Curtea constată
că ministerul suportă aceste cheltuieli pentru posturile solicitate în mod
expres de către unităţile sanitare publice, iar prin încetarea contractului de
muncă înainte de termenul prevăzut de lege la iniţiativa celui care s-a format
profesional, unitatea sanitară publică pierde practic personalul solicitat,
pentru care au fost alocate fonduri şi pentru care a investit experienţă, nu în
ultimul rând în ideea de a forma un personal pregătit, de calitate, în cadrul
unităţii.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art.
1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 6 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 privind
organizarea şi finanţarea rezidenţiatului şi ale art. 195 din Legea nr. 53/2003
- Codul muncii, excepţie ridicată de Anda Mariela Gheorghiţă în Dosarul nr.
3.774/89/2007 al Tribunalului Vaslui.
Definitivă şi general
obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 iunie
2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Patricia Marilena Ionea