Decizia Nr.790 din 04.11.2020

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Ionescu în Dosarul nr. 2.931/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 499D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 3 noiembrie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana Cristina Bunea, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea Constituţională, în temeiul art. 50 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 noiembrie 2020, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 26 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.931/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 244 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, excepţie ridicată de Adrian Ionescu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii mai multor infracţiuni, printre care şi cele de violare de domiciliu şi instigare la infracţiunea de distrugere, prevăzute de dispoziţiile legale criticate. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la prevederile art. 224 alin. (1) din Codul penal, se susţine că sintagma „fără consimţământul persoanei care le folosea" din cuprinsul acestora, neurmată de menţiunea că bunurile în cauză trebuie să fi fost folosite de respectiva persoană în mod legal sau în temeiul unui drept recunoscut de lege, contravine prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate. Se arată că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, autorul excepţiei a pătruns într-un imobil care nu era deţinut cu titlu de proprietate de către locatari, acesta fiindu-le atribuit în mod fictiv şi nelegal; se arată că Primăria a comunicat organelor de urmărire penală că respectivul număr poştal nu a fost niciodată atribuit, că acesta nu există în evidenţele poştale sau cadastrale şi că proprietarul de drept al terenului este o terţă persoană. De asemenea, se susţine că sintagma „loc împrejmuit ţinând de acesta", din cuprinsul aceleiaşi dispoziţii legale, cu referire la domiciliul sau locuinţa unei persoane, determină neconstituţionalitatea prevederilor art. 224 alin. (1) din Codul penal, întrucât o curte deţinută fără drept/un drum de servitute constituie un spaţiu exterior locuinţei ce nu poate face obiectul protecţiei prin norme de drept penal. 5. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul penal, se susţine că sintagmele „prin orice alt asemenea mijloc", „dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri" şi „alte bunuri" din cuprinsul acestora încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 15, art. 16, art. 20, art. 21 şi art. 53, precum şi dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din Convenţie. Se arată că primele două expresii anterior menţionate nu particularizează modalităţile în care bunurile pot fi puse în pericol şi mijloacele prin care poate fi creată această stare de pericol, fiind astfel lipsite de previzibilitate. Se susţine că, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, autorul excepţiei a fost acuzat de faptul că a determinat autorii infracţiunii de distrugere să distrugă construcţii prin folosirea de utilaje grele care au acţionat în forţă, distrugând în acest fel şi obiecte gospodăreşti rămase în imobile; or, se arată că, pentru o astfel de faptă, dispoziţiile legale prevăd o pedeapsă mai mare decât cea reglementată la alin. (3) al art. 253 din Codul penal, pentru faptele de distrugere a unor bunuri din patrimoniul cultural. Se susţine, totodată, că, din folosirea în cuprinsul textului criticat a sintagmei „alte bunuri" nu se poate deduce dacă este vorba despre bunuri ut singuli sau despre bunuri, în sens larg, însoţite de accesoriile lor. 6. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că dispoziţiile legale criticate sunt clare, precise şi previzibile, necontravenind prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, prevederile art. 244 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că autorul critică, în realitate, dispoziţiile art. 224 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, care au următorul cuprins: – Art. 224 alin. (1): „Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.";– Art. 253 alin. (4): „Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani." 11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept, ale art. 15 cu privire la universalitate, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, ale art. 44 referitoare la dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la legalitatea pedepsei şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, într-adevăr, sintagma „fără consimţământul persoanei care le folosea" nu beneficiază de o definiţie legală, în sensul normei penale. Lipsa acestei autonomii conceptuale denotă intenţia legiuitorului de a conferi expresiei analizate sensul ce rezultă din interpretarea coroborată a termenilor care o compun, aceştia având înţelesul comun tuturor ramurilor de drept. 13. Este unanim acceptat că atât consimţământul, cât şi folosinţa sunt instituţii de drept civil. Codul civil reglementează la art. 1.182-1.224 „Consimţământul", ca o condiţie a încheierii contractelor, arătând care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca exprimarea acestuia să fie valabilă şi care sunt viciile de consimţământ, fără a reglementa însă o definiţie a consimţământului. Potrivit doctrinei, consimţământul este voinţa exprimată de o persoană în scopul producerii unor efecte juridice. La rândul său, folosinţa este un atribut al dreptului de proprietate, conform art. 555 alin. (1) din Codul civil, iar, drept consecinţă a separării atributelor componente ale dreptului de proprietate privată, au fost narativizate, în mod corespunzător, dezmembrămintele dreptului de proprietate, sens în care se reţin dispoziţiile art. 551 pct. 2-6 din Codul civil, care valorizează, ca drepturi reale, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute. Aceleaşi raţiuni au stat, în mod corespunzător, la baza reglementării dreptului de proprietate publică, sens în care dispoziţiile art. 551 pct. 7-9 din Codul civil valorizează dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă. Astfel, titularul dreptului de proprietate asupra unui bun poate fi şi titularul folosinţei respectivului bun sau poate fi distinct de acesta, în cea de-a doua ipoteză transmiterea dreptului de a folosi bunul de către proprietarul acestuia, unei alte persoane, făcându-se conform mijloacelor juridice reglementate în cuprinsul Codului civil. Aşa fiind, exercitarea ilegală a folosinţei unui bun, de către o altă persoană decât proprietarul bunului, reprezintă o circumstanţă ce poate fi constatată, de principiu, de către instanţele de drept civil, prin aplicarea dispoziţiilor legale corespunzătoare instituţiilor ce permit transmiterea dreptului real anterior menţionat. 14. Având în vedere aceste considerente, procedând la interpretarea literală a normei criticate, prin raportare la sensul juridic al noţiunilor de „consimţământ" şi „folosinţă" anterior analizat, Curtea constată că, în contextul definirii infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută la art. 224 alin. (1) din Codul penal, prin expresia „fără consimţământul persoanei care le folosea" se înţelege pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără acordul valabil exprimat al titularului folosinţei respectivului bun imobil. 15. De altfel, infracţiunea analizată se regăseşte la capitolul IX, intitulat Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private, al titlului I - Infracţiuni contra persoanei, a Părţii speciale din Codul penal. Aşa fiind, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 224 din Codul penal, rezultă intenţia legiuitorului de a proteja, prin norma de incriminare analizată, relaţiile sociale referitoare la domiciliu, indiferent dacă persoana care are calitatea de subiect pasiv al infracţiunii deţine imobilul ce formează obiectul material al acesteia în calitate de proprietar sau de titular al folosinţei bunului, după caz. Prin urmare, sensul mai sus menţionat al sintagmei „fără consimţământul persoanei care le folosea" este consecinţa firească a scopului reglementării infracţiunii de violare de domiciliu. 16. În ceea ce priveşte susţinerile autorului excepţiei referitoare la exercitarea ilegală a folosinţei bunului care formează obiectul material al infracţiunii de violare de domiciliu în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea reţine că acestea nu constituie aspecte de constituţionalitate, ci vizează circumstanţele concrete ale cauzei, urmând a fi supuse analizei unei instanţe de drept civil. Aceasta întrucât, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]". 17. Referitor la sintagma „loc împrejmuit ţinând de acesta", din cuprinsul aceluiaşi art. 224, Curtea constată că nici aceasta nu are o definiţie legală, motiv pentru care acesteia trebuie să-i fie atribuit sensul ce rezultă din înţelesul comun al cuvintelor care o compun, acela de spaţiu, delimitat prin marcarea limitelor sale laterale exterioare, ce însoţeşte o locuinţă, o încăpere sau o dependinţă. 18. Având în vedere considerentele mai sus arătate, rezultă că potrivit viziunii legiuitorului asupra obiectului material al infracţiunii prevăzute la art. 224 din Codul penal, în sfera noţiunii de „domiciliu" nu intră doar locuinţele, încăperile şi dependinţele, ci şi orice alte spaţii, cu condiţia ca acestea să fie împrejmuite şi să ţină de imobilele anterior referite. 19. În mod similar, sintagmele „prin orice alt asemenea mijloc" şi „dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri" fac parte din elementele care definesc conţinutul constitutiv al infracţiunii de distrugere, în varianta agravată, prevăzută la art. 253 alin. (4) din Codul penal. Cea dintâi expresie criticată denotă caracterul exemplificativ al mijloacelor prevăzute de legiuitor, prin care poate fi realizată acţiunea de distrugere, arătând că aceasta poate fi comisă prin incendiere sau explozie ori prin orice altă formă de punere în aplicare a rezoluţiei infracţionale asemănătoare celor expres enumerate, lăsând, astfel, la aprecierea instanţei încadrarea unor asemenea mijloace în ipoteza normei de incriminare analizate, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. Totodată, expresia „dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri" arată condiţia pe care trebuie să o îndeplinească mijloacele de distrugere, degradare sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, pentru a putea fi reţinută forma agravată, prevăzută la art. 253 alin. (4) din Codul penal, a infracţiunii de distrugere. În acest context, din analiza gramaticală a dispoziţiei legale criticate, Curtea reţine că, prin „alte bunuri" se înţelege alte bunuri decât cel supus distrugerii, degradării sau aducerii în stare de neîntrebuinţare. În acest context, noţiunea de „bun" are sensul ce rezultă din dispoziţiile Cărţii a III-a a Codului civil, intitulată „Despre bunuri", cu distincţiile reglementate de acestea. 20. Aspectele arătate nu sunt însă de natură a afecta claritatea, precizia şi previzibilitatea dispoziţiilor art. 224 şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, sensul textelor criticate putând fi, cu uşurinţă, determinat de către destinatarii legii penale, prin simpla interpretare gramaticală a prevederii legale analizate. Astfel, atât organele judiciare chemate să aplice legea penală, cât şi persoanele cu o educaţie medie, apelând, eventual, la interpretarea dată de către un profesionist, pot stabili dacă faptele de violare de domiciliu şi cele de distrugere analizate şi, respectiv, săvârşite pot fi plasate în sfera de incriminare a normelor penale prevăzute la art. 224 şi art. 253 alin. (4) din Codul penal, putându-şi adapta actele şi, respectiv, conduita la exigenţele dispoziţiilor legale analizate. 21. Cu privire la respectarea principiului legalităţii incriminării, Curtea a constatat, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 şi 31, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Cu aceeaşi ocazie, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a reţinut că formularea normelor juridice nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale, decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. S-a arătat, astfel, că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. S-a reţinut, totodată, că nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna şi că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. S-a constatat, prin urmare, că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, s-a statuat că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 22. Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 224 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal respectă standardele de calitate a legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie, şi, prin urmare, principiul legalităţii incriminării, reglementat la art. 1 din Codul penal şi la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că prevederile legale criticate nu contravin prevederilor art. 44 din Constituţie şi nici celor ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ce reglementează proprietatea privată, ci urmează a fi interpretate şi aplicate în coroborare cu dispoziţiile legale din cuprinsul Codului civil ce reglementează relaţiile sociale referitoare la dreptul de proprietate, la atributele acestuia, precum şi la dezmembrămintele dreptului de proprietate, prevederi ce constituie o aplicaţie a normei constituţionale anterior menţionate. 24. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor destinatarilor legii penale, nefiind de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţie. 25. Curtea reţine că elementele ce formează conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută la art. 224 alin. (1) din Codul penal, şi a celei de distrugere, în varianta agravată prevăzută la art. 253 alin. (4) din Codul penal, reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată conform politicii sale penale şi în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie, nefiind de natură a contraveni dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 17). 26. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituţie, Curtea reţine că norma constituţională anterior menţionată garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţie. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. De asemenea, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. Aşa fiind, dispoziţiile constituţionale ale art. 21 vizează drepturi procesuale, motiv pentru care nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât art. 224 şi art. 253 alin. (4) din Codul penal constituie norme de drept penal substanţial, prin intermediul cărora nu pot fi asigurate standardele de constituţionalitate mai sus enumerate (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19 şi 20). 27. Având în vedere că dispoziţiile legale criticate nu prevăd restrângeri ale drepturilor fundamentale invocate de autorul excepţiei, Curtea reţine că acestea nu contravin prevederilor art. 53 din Constituţie. 28. În ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 15 din Constituţie, referitoare la statul de drept şi universalitatea legii, Curtea reţine că reglementarea la art. 224 şi art. 253 din Codul penal a infracţiunilor de violare de domiciliu şi de distrugere are ca scop protejarea valorilor ce decurg din normele constituţionale anterior menţionate, respectiv a dreptului de proprietate, neputând constitui o încălcare a acestora. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Ionescu în Dosarul nr. 2.931/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 224 alin. (1) şi ale art. 253 alin. (4) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop