DECIZIE Nr.
731 din 7 mai 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997
privind Statutul personalului didactic, raportate la art. 116 1 alin. (1) si
art. 116 2 alin. (1) din Legea învatamantului nr. 84/1995
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 395 din 11 iunie 2009
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Antonia Constantin - procuror
Patricia Marilena lonea - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997
privind Statutul personalului didactic, excepţie ridicată de Manuela Mândru,
Constantin-lulian Negulescu, Marta Iuliana Vicol, Emil Luchian si Daniela Rusu
în dosarele nr. 1.612/99/2007, nr. 1.613/99/2007, nr. 1.621/99/2007, nr.
1.624/99/2007 şi nr. 1.619/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi -Secţia litigii de
muncă şi asigurări sociale.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 2
aprilie 2009 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când, având
nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la data de 7 mai
2009.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată
următoarele:
Prin încheierile din 9 si 12 decembrie 2008, pronunţate
în dosarele nr. 1.612/99/2007, nr. 1.613/99/2007, nr. 1.621/99/2007, nr.
1.624/99/2007 şi nr. 1.619/99/2007, Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de
muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997
privind Statutul personalului didactic. Excepţia a fost ridicată de Manuela
Mândru, Constantin-Iulian Negulescu, Marta Iuliana Vicol, Emil Luchian şi
Daniela Rusu cu prilejul soluţionării contestaţiilor formulate împotriva
deciziilor de concediere.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că textul de lege criticat
contravine dispoziţiilor art. 16 şi 32 din Constituţie. Astfel, arată că, în
condiţiile în care dreptul la învăţătură este garantat de stat, apare normal ca
acesta să poată verifica modalitatea în care sunt organizate, ca structură şi
atribuţii, instituţiile care realizează procesul de învăţământ, fie ele de
stat, fie private. Un control al acestei activităţi desfăşurate în cadrul unei
universităţi particulare nu poate fi realizat decât prin implicarea
ministerului de resort, care poate şi este obligat să acorde girul unei
organizări corecte a instituţiei de învăţământ. Liberul arbitru pe care îl
instituie dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 este evident,
în condiţiile în care formularea acestui text lasă deplină latitudine cartei universitare
în organizarea structurilor de conducere, precum şi cu privire la controlul
modalităţii de administrare sau de stabilire a politicilor de cadre pe care
fiecare facultate le poate face, în temeiul aceleiaşi legi. Aşa fiind, se
realizează o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, atât din punctul
de vedere al modalităţilor în care se pot alege organele de conducere ale unei
astfel de instituţii de învăţământ superior, cât şi sub aspectul că dreptul la
muncă şi perioada pe care legi organice o stabilesc pentru această activitate
sunt ignorate. Prin urmare, se instituie un monopol pe care îl deţine
universitatea cu privire la organizare şi funcţionare, monopol ce nu poate fi
desfiinţat şi intră în contradicţie cu normele stabilite prin legi organice
prin care rectorul este confirmat de ministerul de resort. In final, arată că
textul de lege criticat contravine şi prevederilor art. 69 din Legea nr.
128/1997.
Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi
asigurări sociale consideră că textul de lege
criticat este constituţional. In acest sens, arată că autonomia universitară
este consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, fără ca această noţiune
să fie însă definită. Rezultă că legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului
ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi
condiţiile în care aceasta se exercită, inclusiv în alegerea organelor de
conducere. Autonomia universitară a fost definită prin art. 89 din Legea
învăţământului nr. 84/1995, iar formele de realizare a acesteia - între care şi
regulile de alegere a organelor de conducere ale instituţiilor de învăţământ
superior - au fost stabilite prin art. 92-96 din aceeaşi lege. Aşadar, întrucât
autonomia universitară a fost definită chiar de legiuitor, în virtutea competenţei
sale atribuite prin Constituţie, nu se poate primi susţinerea autorului
excepţiei în sensul că dispoziţiile legale atacate contravin principiului
constituţional al autonomiei universitare. De asemenea, nu poate fi primită
susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin.
(1), deoarece procedura de alegere a organelor de conducere este aceeaşi pentru
toate instituţiile de învăţământ superior şi pentru toţi candidaţii. Cât
priveşte faptul că dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 ar
intra în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 din aceeaşi lege, arată că
aceasta reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a legii, de
competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului
Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată. In acest sens, arată că
principiul egalităţii în drepturi în faţa legii, consacrat de art. 16 din
Constituţie, presupune aplicarea unui tratament de egalitate cetăţenilor aflaţi
în situaţii identice, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, însă,
faţă de conţinutul prevederilor de lege criticate, consideră că acest principiu
nu este incident. De asemenea, arată că art. 72 alin. (5) din Legea nr.
128/1997 nu face decât să reglementeze, în baza principiului autonomiei
universitare, posibilitatea ca fiecare instituţie de învăţământ superior să
stabilească, în condiţiile legii, prin propria cartă universitară, atribuţiile
şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul
superior, respectiv modalitatea de vot pentru hotărârile senatelor
universitare, ale consiliilor facultăţilor şi ale departamentelor.
Avocatul Poporului consideră
că prevederile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 sunt constituţionale.
In acest sens, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului
egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor
vizate de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări
pe considerente arbitrare. Astfel, procedura de alegere a organelor de
conducere este aceeaşi pentru toate instituţiile de învăţământ superior de
stat, particulare şi confesionale. De asemenea, referitor la critica de
neconstituţionalitate a art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 faţă de art.
32 din Constituţie, arată că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere
dreptului la învăţătură, ci sunt în concordanţă cu regula constituţională
potrivit căreia învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat,
particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum
reiese din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 72 alin.
(5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, dispoziţii
potrivit cărora: „Atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor
de conducere din învăţământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a
instituţiei, potrivit legii. Hotărârile senatelor universitare, ale consiliilor
facultăţilor şi ale departamentelor, cu excepţia prevederilor de la art. 74
alin. (3), se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi, dacă numărul lor
reprezintă cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor. Membrii acestor
structuri de conducere au drept de vot deliberativ egal."
Autorii excepţiei consideră că acest text de lege este
contrar dispoziţiilor art. 16 şi 32 din Constituţie, referitoare la egalitatea
în drepturi şi dreptul la învăţătură.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că, în esenţă, critica autorilor acesteia are în vedere faptul că art.
72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 lasă o libertate deplină universităţilor ca
prin carta universitară să stabilească atribuţiile şi competenţele structurilor
şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior, fără o intervenţie a
statului, care ar trebui să acorde girul unei organizări corecte a instituţiei
de învăţământ. Astfel, autorii susţin că nu mai este vorba de realizarea unei
adevărate autonomii universitare, ci a unui monopol pe care ajung să îl deţină
universităţile cu privire la organizarea şi funcţionarea acestora. In plus,
consideră că, efect al prevederilor de lege criticate, persoanele din funcţiile
de conducere a universităţilor vor fi supuse unor reglementări diferite,
încălcându-se principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor.
Faţă de aceste susţineri, Curtea observă că, potrivit
art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, atribuţiile şi competenţele
structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior sunt
stabilite prin Carta universitară a instituţiei „potrivit legii". Astfel,
textul de lege criticat face trimitere la conceptul de autonomie
universitară, atunci când este vorba de învăţământul superior de stat,
respectiv la autonomia academică, aşa cum prevede Legea nr. 480/2006
care modifică Legea nr. 84/1995, în cazul învăţământului superior particular.
In acest context, trebuie amintit faptul că, dând
expresie dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală, Legea
învăţământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, reglementează în cuprinsul cap. IX
secţiunea a 7-a, art. 89-96, conţinutul conceptului de autonomie
universitară, constând în „dreptul comunităţii universitare de a se
conduce, de a-şi exercita libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţe
ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi
obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale
dezvoltării învăţământului superior, stabilite prin lege".
Or, atât timp cât textul de lege criticat nu face decât
să dea expresie autonomiei universitare, care conferă anumite drepturi şi
libertăţi instituţiilor de învăţământ superior, Curtea reţine că situaţiile diferite
ce ar putea rezulta din aplicarea acestui principiu nu pot fi interpretate ca
aducând atingere principiului egalităţii în drepturi.
In acelaşi timp însă Curtea nu poate ignora faptul că,
în egală măsură, în ceea ce priveşte universităţile particulare, art. 72 alin.
(5) din Legea nr. 128/1997 face aplicabil conceptul de „autonomie
academică", concept introdus în Legea învăţământului prin Legea nr.
480/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.025 din
22 decembrie 2006. Plecând de la premisa proprietăţii private, ca fundament
economic al învăţământului superior particular, autonomia academică acordă
acestora drepturi şi libertăţi diferite de cele care se circumscriu autonomiei
universitare, inclusiv sub aspectul statutului cadrelor didactice, aşa cum sunt
limita de vârstă, promovarea în funcţii etc.
Fără a nega fundamentul economic al universităţilor
particulare, proprietatea privată a acestora, înfiinţate prin lege, fără scop
patrimonial şi cu afectaţiune specială, Curtea constată că acest fundament nu
poate constitui şi fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferite de
cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, aşa cum este autonomia
academică.
In acest sens, Curtea observă că prevederile
constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume
cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau
de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie
identic în ambele cazuri.
Potrivit art. 1161 alin. (1) din Legea
învăţământului, „Universităţile particulare sunt instituţii de învăţământ
superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât şi
economico-financiar, având drept fundament proprietatea privată, garantată de Constituţie",
iar potrivit prevederilor art. 1162 alin. (1) din aceeaşi lege, „Structurile
şi funcţiile de conducere ale universităţilor particulare, atribuţiile, modul
de constituire, durata mandatelor şi limitele de vârstă ale cadrelor didactice
sunt stabilite de Carta universităţii. Deciziile definitive, în acest sens,
revin universităţii".
In aceste condiţii şi având în vedere faptul că aceste
instituţii fac parte din sistemul naţional de învăţământ, Curtea constată că
principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie să îşi găsească
reflectarea, în egală măsură, asupra organizării şi funcţionării procesului de
învăţământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcţie a
acestora, a normei didactice etc.
Faţă de cele expuse, Curtea reţine că prevederile art.
72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 contravin art. 32 alin. (6) din
Constituţie, în măsura în care fac trimitere la art. 1161 alin. (1)
şi art. 1162 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995,
introduse prin Legea nr. 480/2006, texte care la rândul lor sunt
neconstituţionale, deoarece, prin derogare de la prevederile constituţionale,
consacră un nou tip de autonomie pentru învăţământul superior particular, şi
anume autonomia academică, In sfârşit, Curtea constată că nu este competentă a
analiza critica autorilor excepţiei privind neconcordanţa dintre art. 72 alin.
(5) din Legea nr. 128/1997 şi art. 69 din aceeaşi lege, întrucât controlul de
constituţionalitate vizează conformitatea dintre prevederile unei legi sau
ordonanţe şi dispoziţiile sau principiile Constituţiei, iar nu conformitatea
unor texte de lege între ele.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1)
lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de
Manuela Mândru, Constantin-lulian Negulescu, Marta Iuliana Vicol, Emil Luchian
şi Daniela Rusu în dosarele nr. 1.612/99/2007, nr. 1.613/99/2007, nr.
1.621/99/2007, nr. 1.624/99/2007 şi nr. 1.619/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi -
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art.
72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic sunt
neconstituţionale, în măsura în care fac trimitere la dispoziţiile art. 1161
alin. (1) şi art. 1162 alin. (1) din Legea învăţământului nr.
84/1995, care la rândul lor sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 mai 2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Patricia Marilena Ionea