DECIZIE   Nr. 73 din 16 aprilie 1997

cu privire la constitutionalitatea Legii pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 75 din 29 aprilie 1997

    Curtea Constitutionala a fost sesizata, la data de 27 martie 1997, de catre 27 de senatori, si anume: Ion Predescu, Petre Ninosu, Doru Ioan Taracila, Octavian Opris, Oliviu Gherman, Constantin Sava, Ilie Aurel Constantin, Dan Mircea Popescu, Doru Laurian Badulescu, Vasile Vacaru, Mihaela Rodica Stanoiu, Ilie Platica-Vidovici, Alexandru-Radu Timofte, Gheorghe Dumitrascu, Virgil Popescu, Viorel Stefan, Nicolae Sersea, Nicolae Vacaroiu, Dan Stelian Marin, Mihai Matetovici, Victor Apostolache, Virgil Popa, Octav Cozmanca, Doru Gaita, Ion Solcanu, Marcu Burtea, Vasile Ion, cu neconstitutionalitatea Legii pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine, republicata.
    Completarea Legii nr. 35/1991 consta in introducerea art. 30^1, care are urmatorul cuprins: "Societatile comerciale cu capital partial sau integral strain, constituite ca persoane juridice romane, pot dobandi oricand, pe durata existentei acestora, dreptul de proprietate si orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate".
    In sustinerea sesizarii se arata urmatoarele:
    - textul nou-introdus contravine prevederilor art. 41 alin. (2) teza a doua din Constitutie, potrivit carora "cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor". Legiuitorul constituant, ca si cetatenii care au aprobat legea fundamentala prin referendumul national, au inteles prin "cetatenii straini si apatrizi" atat "persoanele fizice, cat si formele asociative ale acestora, adica persoanele juridice alcatuite din straini si apatrizi"; acesta ar fi "considerentul pentru care Constitutia nu a distins intre persoanele fizice si cele juridice". Asa fiind, persoanele fizice "asociate in orice modalitate sau forma juridica, daca sunt straini sau apatrizi, raman ca atare, indiferent de felul cum se organizeaza pentru a activa, sunt tot straini si apatrizi si nu pot dobandi in Romania dreptul de proprietate asupra terenurilor, terenuri de orice fel, deoarece textul nu distinge";
    - atat timp cat "persoanele asociate si devenite persoana juridica sunt straini, cata vreme patrimoniul persoanei juridice - capitalul - este al strainilor asociati, chiar daca sediul societatii este pe teritoriul Romaniei si inregistrarea pentru functionare este facuta in evidentele specifice romane, subiectii de drepturi, ca si patrimoniul, sunt si raman straini, nu poate opera nici o transformare care sa le modifice apartenenta nationala si cetatenia si deci nu le poate crea drepturi peste si impotriva celor pe care le prevede expres si imperativ Constitutia". Denumirea unor asemenea societati ca "persoane juridice romane" nu le schimba situatia de straini, nu le creeaza "alt statut constitutional fata de teritoriul Romaniei". Nici "inregistrarea in Registrul comertului roman si sediul in Romania nu schimba cu nimic situatia, deoarece acestea sunt numai forma de evidenta pentru impozitare si control al activitatii lor, pe teritoriul Romaniei, adica elemente minime de a asigura respectarea legilor romane";
    - art. 41 alin. (2) din Constitutie reprezinta "dezvoltarea si aplicatiunea directa a art. 3 alin. (1) din Constitutie, conform caruia teritoriul Romaniei este inalienabil". Or, "inalienabilitatea este un regim constitutional specific si numai fata de straini si apatrizi, iar nu si fata de cetatenii romani". Numai cetatenii romani pot avea dreptul de proprietate asupra terenurilor care, in totalitatea lor si intre frontierele de stat, constituie teritoriul Romaniei, iar "din punct de vedere al cetatenilor romani, i se mai spune si fondul funciar roman". Asa fiind, textul art. 30^1 "incalca si dispozitiile art. 3 alin. (1) din Constitutie";
    - art. 30^1 din lege incalca flagrant fundamentele constitutionale ale statului roman, prevazute de art. 3 alin. (1), art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) si art. 4 alin. (1) din Constitutie, deoarece "numai cetatenia romana legitimeaza dreptul unei persoane, fizice sau juridice, de a dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor in Romania";
    - art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991, republicata, este suficient pentru orice investitor strain sau roman, caci el include in notiunea de investitii straine, alaturi de altele, "dobandirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, altor drepturi reale, cu exceptia dreptului de proprietate asupra terenurilor" si, "in fond, pentru orice fel de activitate, este nevoie de dreptul de folosinta asupra terenului, iar nu de dreptul de a dispune de teren"... "Inchirierea, concesionarea sau atribuirea sunt modalitati juridice care asigura pe deplin desfasurarea oricarei activitati economice comerciale";
    - art. 30^1 din lege nu tine seama de faptul ca dreptul de proprietate este vesnic, neconditionat si neingradit; ingradirile sau limitarile se pot face numai in conditiile art. 49 din Constitutie. Textul nu prevede nimic in ce priveste soarta terenului in cazul cand societatea isi schimba obiectul activitatii ori isi inceteaza activitatea, cazuri in care terenul nu mai este necesar activitatii;
    - in calitate de proprietar, societatea comerciala (adica strainii) poate garanta cu terenul credite de la diferite banci din strainatate si, neachitandu-si datoriile, "terenurile pot ajunge in proprietatea bancilor straine";
    - art. 30^1 este in flagranta contradictie cu art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 , republicata. Or, o lege care se contrazice intre textele sale nu este constitutionala;
    - intrucat art. 30^1 este in contradictie si cu art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, el nu ar mai putea sa ramana "ca atare in Legea nr. 35/1991";
    - in conformitate cu art. 150 alin. (1) din Constitutie, termenul persoana juridica romana, folosit de Legea nr. 35/1991, republicata, si termenul persoana juridica de nationalitate romana, folosit de Legea fondului funciar nr. 18/1991, nu pot avea alt inteles si alt sens de interpretare si aplicare decat in conformitate cu art. 41 alin. (2) din Constitutie, caruia i se supune intreaga reglementare legala anterioara Constitutiei.
    In conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat presedintilor Camerei Deputatilor si Senatului, precum si Guvernului sa comunice punctele lor de vedere.
    In punctul de vedere al presedintelui Camerei Deputatilor se considera ca sesizarea grupului de senatori privind neconstitutionalitatea art. 30^1, introdus prin Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991, republicata, este neintemeiata.
    In argumentarea acestui punct de vedere, se arata, in esenta, urmatoarele:
    - textul art. 30^1, care face obiectul sesizarii, se refera la societatile comerciale cu capital partial sau integral strain, constituite ca persoane juridice romane. Prevederile art. 41 alin. (2) teza a doua din Constitutie nu se refera la societatile comerciale, ci numai la cetatenii straini sau apatrizi. Concluzia potrivit careia Constitutia nu a distins intre persoanele fizice si cele juridice nu este intemeiata, "intrucat legiuitorul constituant chiar a facut aceasta distinctie, referindu-se in Constitutie numai la persoanele fizice - cetateni straini si apatrizi -, iar in reglementarile Legii fondului funciar, Legii privind societatile comerciale sau Legii privind regimul investitiilor straine, atat la persoane fizice, cat si la persoane juridice";
    - nu poate fi acceptata "nici sustinerea ca persoana juridica romana, constituita fie si numai din cetateni straini, nu ar crea acestora alt statut constitutional fata de teritoriul Romaniei"; aceasta deoarece <<aici, evident, se confunda calitatea de "persoana juridica romana" cu aceea de "persoana juridica de alta nationalitate", ceea ce este identic cu a spune ca "cetateanul roman" este acelasi cu "strainul" sau "apatridul">>.
    Se mai precizeaza ca din modul de redactare a sesizarii ar rezulta ca titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor cumparate de o societate ar fi cetatenii straini sau apatrizii care sunt actionari la societatea romana respectiva. O astfel de concluzie este neintemeiata, "deoarece titulara dreptului de proprietate asupra terenului este societatea comerciala, privita ca persoana juridica romana". Aceasta deoarece "cetatenii romani, straini sau apatrizi, desi pot avea actiuni la o astfel de societate, nu devin niciodata proprietari ai bunurilor pe care le detine societatea comerciala respectiva".
    In punctul de vedere exprimat se face referire si la Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1993, prin care s-a statornicit ca regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat sunt proprietare ale bunurilor care fac parte din patrimoniul lor. Proprietatea asupra bunurilor societatii comerciale nu este o proprietate de grup sau asociativa, ci o proprietate unica, al carei titular este persoana juridica. Asa fiind, strainii si apatrizii nu sunt "cumparatori de terenuri in Romania";
    - sesizarea nu distinge intre "teritoriul Romaniei", ca element fizic intrinsec statului roman, reglementat de art. 3 alin. (1) din Constitutie, si "ocrotirea proprietatii private", potrivit art. 41 alin. (2).
    Se mai arata ca, prin critica formulata, nu s-au avut in vedere dispozitiile art. 135 alin. (5) din Constitutie, potrivit carora numai bunurile proprietate publica sunt inalienabile; per a contrario, rezulta ca bunurile proprietate privata, inclusiv ale statului sau ale unitatilor administrativ-teritoriale, sunt alienabile. Este citata in acest sens Decizia Curtii Constitutionale nr. 67/1993, prin care s-a statuat ca, exceptand bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constitutie si pe cele din legile care le declara proprietate publica, "celelalte bunuri sunt proprietate privata si pot apartine statului, persoanelor fizice sau juridice, intre acestea numarandu-se si societatile comerciale, chiar daca statul detine majoritatea capitalului social, precum si regiile autonome";
    - se apreciaza ca sustinerea din obiectie, potrivit careia "art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 este suficient pentru orice investitor strain sau roman", nu se refera la un aspect de constitutionalitate si este adevarata numai cu privire la terenurile proprietate publica. Celelalte terenuri - aflate in proprietate privata - se supun dreptului comun, vanzarea reprezentand unul dintre modurile frecvente de dobandire a dreptului de proprietate;
    - nu poate fi insusita nici afirmatia ca "dreptul de proprietate este vesnic, iar nu temporar, este neconditionat, iar ... ingradirile sau limitele nu se pot face decat numai in conditiile art. 49 din Constitutie", deoarece aceasta ar insemna ca respectivul drept nu poate fi transmis si ca bunul la care se refera nu face parte din circuitul civil, ceea ce este valabil numai pentru anumite bunuri. Se precizeaza ca art. 49 din Constitutie distinge intre drept si exercitiul dreptului, numai acesta din urma putand fi restrans;
    - se considera ca art. 30^1 nu contrazice textul art. 1 lit. d) al Legii nr. 35/1991, republicata, "deoarece el nu admite altor forme de realizare a investitiilor straine sa se manifeste prin dobandirea dreptului de proprietate asupra terenurilor";
    - cu referire la expresiile persoana juridica romana si persoana juridica de nationalitate romana se apreciaza ca, din punct de vedere juridic, acestea sunt perfect identice si deci invocarea art. 150 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) din Constitutie nu poate fi acceptata.
    In punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplina, imunitati si validari a Senatului se considera ca obiectia de neconstitutionalitate este neintemeiata. In acest sens, se arata, in esenta, urmatoarele:
    - cat priveste interpretarea data art. 41 din Constitutie, se apreciaza ca prevederile alin. (1) si (2) din acesta au caracter de regula. Exceptia de la regula este instituita prin alin. (2) fraza a doua a aceluiasi articol, care ii vizeaza pe cetatenii straini si pe apatrizi, in sensul ca acestia nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Fata de aceasta interpretare a textului constitutional, rezulta ca art. 30^1 care completeaza Legea nr. 35/1991, republicata, nu se refera la persoane juridice care au statutul de straini sau apatrizi, ci la persoane juridice romane, indiferent ca ele sunt constituite din persoane fizice - cetateni romani, cetateni straini sau apatrizi. Aceste persoane juridice sunt inregistrate in mod legal ca persoane juridice romane si ele nu intra sub incidenta interdictiei stabilite la art. 41 alin. (2) fraza a doua din Constitutie;
    - cu referire la sustinerea ca inregistrarea unei persoane juridice la Registrul comertului roman se face numai in scopul impozitarii acesteia si controlului activitatii sale pe teritoriul Romaniei; se apreciaza ca operatiunea de inregistrare mentionata produce efecte exclusiv asupra raporturilor juridice de drept comercial, ceea ce nu influenteaza cu nimic statutul de persoana juridica. Persoana juridica este o entitate de nationalitate romana, din momentul constituirii sale, total distincta de persoanele fizice care o alcatuiesc;
    - cat priveste invocarea art. 3 alin. (1) din Constitutie, care prevede ca "teritoriul Romaniei este inalienabil", se sustine ca ne aflam in prezenta a doua notiuni: suveranitatea tarii - notiune de drept constitutional si dreptul de proprietate - notiune de drept civil, care nu sunt incompatibile. Suveranitatea nationala si caracterul inalienabil al teritoriului Romaniei vizeaza teritoriul tarii ca notiune de drept constitutional, iar dreptul de proprietate imobiliara vizeaza suprafetele de teren, notiune proprie dreptului civil si ramurilor de drept inrudite;
    - cat priveste aspectul din sesizare referitor la faptul ca pentru desfasurarea activitatii oricarui investitor strain sau roman nu este neaparat necesar ca acesta sa aiba un drept de proprietate asupra terenului, ci un drept de folosinta ar fi suficient, se considera ca ne aflam in fata unei probleme de oportunitate, iar nu de constitutionalitate, si Curtea Constitutionala nu are competenta legala sa se pronunte;
    - cu referire la argumentele din sesizare potrivit carora prin textul art. 30^1 din lege nu se tine seama ca dreptul de proprietate este vesnic, neconditionat si neingradit, ca prin acesta se creeaza premise daunatoare si chiar periculoase pentru teritoriul Romaniei si ca el nu reglementeaza situatia terenurilor in cazurile in care societatea isi schimba obiectul de activitate si nu mai are nevoie de pamant pentru noul profil, se considera ca textul criticat are caracter de lege speciala, ce produce efecte numai pentru situatiile pentru care a fost creat. In cazul in care pentru noua activitate nu va mai fi nevoie de teren, va opera regula generala. Se apreciaza, de asemenea, ca nici temerea potrivit careia ar fi posibila garantarea unor credite obtinute de la banci din strainatate cu terenul detinut nu este intemeiata, deoarece art. 41 din Constitutie interzice aceasta persoanelor juridice romane chiar in cazul in care persoanele fizice care le constituie sunt exclusiv romani;
    - cu referire la contradictia dintre art. 30^1 din Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991, republicata, art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991, republicata, si art. 47 din Legea nr. 18/1991, se arata ca textul ce face obiectul sesizarii, fiind o exceptie de la celelalte dispozitii legale, nu poate aduce in discutie o asemenea contradictie;
    - cat priveste aprecierea ca expresiile persoana juridica romana din Legea nr. 35/1991, republicata, si persoana juridica de nationalitate romana din Legea nr. 18/1991 sunt neconstitutionale, se arata ca legiuitorul a folosit o exprimare cat mai concisa si a avut in vedere nationalitatea persoanei juridice.
    In punctul de vedere al Guvernului se apreciaza ca obiectia de neconstitutionalitate este neintemeiata, deoarece:
    - prin reglementarile din art. 30^1 ale Legii pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine, republicata, nefiind vorba de statul roman si atributele sale de: stat suveran, independent, unitar si indivizibil - nu se incalca dispozitiile art. 1 alin. (1) si art. 2 alin. (1) din Constitutie;
    - se considera ca dispozitiile constitutionale ale art. 3 alin. (1) care prevad ca "teritoriul Romaniei este inalienabil" si ale art. 41 alin. (2) teza a doua potrivit careia "Cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor" se refera numai la "cetatenii straini sau apatrizi" persoane fizice, orice extindere a acestei notiuni si la persoanele juridice fiind lipsita de suport legal;
    - si alin. (2) al art. 41 din Constitutie, care prevede ca "cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor", are in vedere persoanele fizice - cetatenii straini si apatrizii -, iar nu persoanele juridice romane constituite in temeiul Legii nr. 31/1990 privind societatile comerciale si care sunt de nationalitate romana; rezulta ca, raportat si la aceasta dispozitie constitutionala, obiectia de neconstitutionalitate este neintemeiata. Concluzia este in concordanta cu dispozitiile art. 47 alin. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, care interzice persoanelor juridice care nu au nationalitate romana si sediul in Romania sa dobandeasca terenuri in proprietate. Per a contrario, persoanele juridice romane - cum sunt si societatile comerciale cu capital integral sau partial strain - pot dobandi in proprietate terenurile necesare realizarii obiectului lor de activitate;
    - art. 30^1 din lege prevede expres ca societatile comerciale cu capital partial sau integral strain, constituite ca persoane juridice romane, pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor necesare obiectului lor de activitate, si nu cetatenii straini, apatrizii sau persoanele juridice straine. Deci nu pot fi retinute sustinerile din obiectia de neconstitutionalitate potrivit carora "inalienabilitatea teritoriului este un regim constitutional specific numai fata de straini si apatrizi" si numai cetatenia romana legitimeaza unei persoane fizice sau juridice dobandirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
    Curtea Constitutionala, in temeiul art. 144 lit. a) din Constitutie, al art. 3 alin. (2) si al art. 17 din Legea nr. 47/1992, constata ca este competenta sa solutioneze sesizarea care a fost inaintata cu respectarea dispozitiilor legale.

    CURTEA CONSTITUTIONALA,
tinand seama de cele sustinute in sesizare, de punctele de vedere comunicate, de raportul intocmit de judecatorul-raportor, de prevederile Legii pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine, republicata, raportate la Constitutia Romaniei, in temeiul art. 144 lit. a) din Constitutie si al art. 17 si urmatoarele din Legea nr. 47/1992, retine:
    Sesizarea de neconstitutionalitate adresata Curtii Constitutionale de grupul de senatori corespunde unor preocupari mai vechi, care au fost exprimate si in Adunarea Constituanta care, in luna octombrie 1991, avea sa hotarasca asupra continutului actual al art. 41 din Constitutie.
    Aceasta preocupare are in vedere, in esenta, deplina concordanta a oricarei reglementari legale cu prevederile Constitutiei si in primul rand cu acelea care consacra caracterul national, suveran si independent, unitar si indivizibil al statului roman. Practic, toate argumentele aduse de autorii sesizarii in sprijinul obiectiei de neconstitutionalitate exprima ingrijorarea ca textul nou-introdus in Legea nr. 35/1991, republicata, acela al art. 30^1, sa nu incalce interdictia expresa stabilita prin art. 41 alin. (2) din Constitutie si nici sa nu poata duce la eludarea acestei interdictii si, implicit, la nesocotirea textelor constitutionale care consacra fundamentele constitutionale ale statului roman.
    Autorii exceptiei sustin, mai intai, ca art. 30^1, nou-introdus in Legea nr. 35/1991, republicata, contravine textului constitutional potrivit caruia cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor [art. 41 alin. (2)]. Se afirma, in acest sens, ca prin straini si apatrizi Constitutia a inteles "atat persoanele fizice, cat si formele asociative ale acestora, adica persoanele juridice, alcatuite din straini si apatrizi", caci, indiferent cum s-ar organiza pentru a activa, acestia raman, ca atare, straini si apatrizi si nu pot dobandi terenuri in Romania. Ar fi, se mai arata in sesizare, explicatia faptului ca in Constitutie nu se face distinctia intre persoane fizice si cele juridice.
    Este de observat, mai intai, ca nici o referire la persoanele fizice si la cele juridice nu exista in Constitutie. Legea fundamentala foloseste notiuni ce apartin dreptului constitutional, anume aceea de cetatean si, in reglementari cu caracter mai larg, aceea de persoana.
    Cat priveste insa persoana juridica, aceasta este un subiect de drept distinct de persoanele fizice care - in cazul persoanelor juridice constituite prin act juridic de asociere - au infiintat-o. Este recunoscut ca, in baza reglementarii legale cuprinse, in special, in Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice si persoanele juridice, elementele constitutive ale personalitatii juridice sunt in numar de trei: organizarea de sine statatoare, patrimoniul propriu si un scop determinat.
    Dintre aceste elemente constitutive, cel mai important, in cadrul analizei exceptiei de neconstitutionalitate, este existenta unui patrimoniu propriu al societatii comerciale, distinct atat fata de patrimoniile celor care au creat-o, cat si fata de patrimoniul oricarei alte persoane fizice sau juridice. O data dobandita personalitatea juridica, noul subiect de drept este o entitate juridica distincta, avand o capacitate proprie de folosinta si de exercitiu, care participa in nume propriu la circuitul civil si comercial.
    Iar patrimoniul persoanei juridice cuprinde, inainte de toate, dreptul de proprietate asupra bunurilor ce-i apartin, inclusiv, cand este cazul, dreptul de proprietate asupra terenurilor.
    In ceea ce priveste societatile comerciale, potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul acestora sunt - cu exceptia cazurilor cand au fost dobandite cu alt titlu - proprietatea lor.
    Curtea Constitutionala a consacrat, prin mai multe decizii, dreptul de proprietate al societatilor comerciale asupra bunurilor din patrimoniul lor, inclusiv in cazul in care statul detine, intr-o societate comerciala, majoritatea capitalului social. Asa de pilda, in Decizia nr. 18 din 14 martie 1994 se arata ca statul este un simplu actionar care detine o parte din capitalul social, care nu se confunda cu patrimoniul persoanei juridice, cu atat mai mult cu cat, potrivit Legii privatizarii societatilor comerciale nr. 58/1991, in urmatorii ani va avea loc un proces de instrainare a actiunilor detinute de stat.
    Cat priveste natura juridica a dreptului pe care societatile comerciale cu capital de stat il aveau asupra terenurilor aflate, la data infiintarii, in patrimoniul lor, din hotararile Guvernului nr. 834/1991 si nr. 331/1992 rezulta neindoielnic ca acesta era un drept de proprietate.
    Art. 474 din Codul civil roman - singurul text din acest cod care intereseaza personalitatea juridica - implica, in primele sale doua alineate, separarea patrimoniului societatii de patrimoniile persoanelor fizice asociate. Din acest text rezulta ca dreptul fiecarui asociat este mobiliar, chiar si atunci cand societatea nu poseda decat imobile; asociatul are un drept asupra partilor sociale (care au o natura mobiliara) in societate, iar numai acesteia ii apartin (in proprietate) imobilele.
    Legiuitorul comercial a inteles sa institutionalizeze anumite tipuri de societati comerciale. Calitatea de persoana juridica a acestora, recunoscuta expres prin art. 77 alineatul final din Codul comercial, a fost reconfirmata prin art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale; aceasta lege stabileste, in art. 35 alin. 1, ca in lipsa unei stipulatii contrare, bunurile constituite ca aport in societate devin proprietatea acesteia.
    Orice persoana juridica de nationalitate romana poate dobandi in proprietate terenurile ce ii sunt necesare pentru realizarea obiectului sau de activitate; aceasta din urma precizare corespunde principiului specialitatii capacitatii de folosinta a persoanelor juridice, principiu care caracterizeaza exclusiv aceste subiecte de drepturi si obligatii, deosebindu-le de persoanele fizice, a caror capacitate de folosinta este - sub aspectul sferei bunurilor pe care le pot dobandi - nelimitata.
    Este de la sine inteles ca nu pot fi dobandite in proprietate, de catre persoanele juridice, terenurile care fac parte din proprietatea publica a statului sau a unitatilor administrativ-teritoriale, terenuri care, deopotriva cu celelalte bunuri din aceasta categorie, sunt declarate inalienabile prin art. 135 alin. (5) din Constitutie.
    Cetateniei persoanei fizice ii corespunde, pe planul dreptului, nationalitatea persoanei juridice. Este esential, sub acest aspect, faptul ca, potrivit legii romane, nationalitatea persoanei juridice - notiune care exprima apartenenta acesteia la un anumit sistem de drept national - nu se stabileste nicidecum in considerarea calitatii (de cetatean, de strain ori de apatrid) a persoanelor juridice care s-au asociat (in cazul societatilor comerciale) spre a constitui persoana juridica.
    Intr-adevar, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicata, societatile comerciale cu sediul in Romania sunt persoane juridice romane.
    Intre notiunile de "persoana juridica de nationalitate romana" si "persoana juridica romana" nu exista nici o diferenta, ele fiind identice. Asa fiind, problema conformitatii cu art. 41 alin. (2) din Constitutie a reglementarilor care folosesc una sau alta dintre cele doua notiuni, problema ridicata de autorii sesizarii de neconstitutionalitate, nu are o baza reala, iar concluziile la care se opreste aceasta parte a motivarii obiectiei nu pot fi primite.
    Regula evocata mai sus este reluata si consacrata, pe planul mai larg al statutului oricarei persoane juridice, prin art. 40 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, conform caruia "Persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social".
    Iar nationalitatea persoanei juridice determina legea aplicabila cu privire la regimul juridic ce carmuieste societatea comerciala - ca si orice alta persoana juridica - in cursul constituirii, existentei sau lichidarii.
    Asadar, indiferent de originea capitalului social, societatile comerciale cu sediul in Romania au nationalitate romana.
    Aceasta solutie are, in dreptul international privat roman, un caracter traditional; intr-adevar, identificarea nationalitatii unei societati comerciale avea in vedere, si sub imperiul Codului comercial, sediul social principal.
    Este, in fine, de la sine inteles, spre a reveni la chestiunile tinand de constitutionalitatea textului art. 30^1 din Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991, republicata, ca nici o regula de drept nu ingaduie diferente de statut juridic intre societati comerciale - in general, intre persoane juridice - avand aceeasi nationalitate, anume, in cazul nostru, nationalitatea romana.
    Mai precis, fata de cele aratate, apare cu claritate ca, intrucat art. 30^1 din lege are in vedere dobandirea de terenuri de catre societatea comerciala de nationalitate romana, nu se poate accepta nici o discriminare intre societatile comerciale romane in considerarea faptului ca persoanele fizice asociate, care le-au constituit sau care au dobandit ulterior parti ori actiuni la asemenea societati, ar avea, toate, cetatenia romana ori ar fi, in parte sau in totalitate, straini sau apatrizi.
    O asemenea discriminare, chiar si numai cat priveste posibilitatea dobandirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, pe langa ca ar rupe, fara nici un temei constitutional sau legal, egalitatea dintre societatile comerciale, ar avea consecinte inacceptabile pentru promovarea unor importante masuri legislative privind reforma economica in Romania.
    Printre alte consecinte, s-ar ajunge, de pilda, la blocarea mecanismelor pietei de capital, a carei reglementare a fost data prin Legea nr. 52 din 7 iulie 1994 privind valorile mobiliare si bursele de valori.
    Trebuie observat ca, potrivit art. 1 lit. b) din Legea nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine, republicata, o investitie straina in Romania se poate face, printre altele, prin participarea la majorarea capitalului social al unei societati existente sau prin dobandirea de parti sociale ori actiuni la asemenea societati, precum si de obligatiuni sau alte efecte de comert. Or, daca s-ar accepta opiniile cuprinse in sesizarea de neconstitutionalitate, dreptul de proprietate asupra terenurilor detinute de o societate comerciala romana ar inceta sa existe prin simplul fapt ca o persoana fizica (sau juridica) straina capata calitatea de investitor prin dobandirea de parti sociale sau actiuni la acea societate.
    De altfel, Legea nr. 35/1991, republicata, stabileste expres, in art. 30, ca in situatiile in care investitiile straine in Romania se realizeaza sub forma unor societati comerciale in asociere cu persoane fizice sau persoane juridice romane, asociatii romani pot constitui, cu titlu de aport la capitalul social, dreptul de proprietate sau alte drepturi reale asupra terenului ori altor imobile necesare, pe toata durata existentei societatii comerciale.
    Argumentele dezvoltate sunt, deopotriva, valabile si pentru cazul societatii comerciale romane avand ca unic actionar o persoana straina. Intr-adevar, aceasta situatie este reglementata de Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, in art. 210 si 211, prin asimilarea statutului societatii respective cu statutul societatii cu raspundere limitata. Textele prevad o serie de garantii speciale, inclusiv posibilitatea dizolvarii pe cale judiciara a societatii respective, la cererea oricarei persoane interesate si a statului, prin Ministerul Finantelor, in cazul nerespectarii unor dispozitii imperative cuprinse in art. 211, iar, potrivit art. 210 din lege, daca societatea se infiinteaza de catre un asociat unic, valoarea aportului in natura va fi stabilita de instanta, pe baza unei expertize de specialitate.
    In ceea ce priveste argumentul referitor la inregistrarea societatilor comerciale in Registrul comertului, este evident ca, astfel cum rezulta si din sesizare, aceasta nu adauga nimic la statutul persoanei juridice supuse inregistrarii. Numai ca, in timp ce autorii sesizarii considera ca este vorba, in realitate, despre straini, societatile comerciale cu sediul in Romania au nationalitate romana, iar nationalitatea nu depinde de elemente tinand de inregistrare.
    Din cele aratate mai sus rezulta motivele pentru care nu pot fi acceptate argumentele cuprinse in sesizare cu privire la natura juridica a unei societati comerciale cu capital partial sau integral strain, argumente potrivit carora "patrimoniul persoanei juridice - capitalul - este al strainilor asociati", iar "persoanele asociate si devenite persoana juridica sunt straini".
    Autorii sesizarii considera, de asemenea, ca art. 41 alin. (2) reprezinta dezvoltarea si aplicarea directa a art. 3 alin. (1) din Constitutie, text potrivit caruia "Teritoriul Romaniei este inalienabil"; acestia aduc, in continuare, ca argument, opinia ca "inalienabilitatea este un regim constitutional specific si numai fata de straini si apatrizi, iar nu si fata de cetatenii romani". Se sustine, in fine, ca in textul art. 3 alin. (1) din Constitutie se regaseste "fundamentul constitutional pe baza caruia cetatenii romani, si numai ei, pot sa aiba dreptul de proprietate asupra terenurilor care, in totalitatea lor si intre frontierele de stat, constituie "teritoriul Romaniei", iar din punct de vedere al cetatenilor romani, i se mai spune si "fondul funciar roman".
    In alti termeni, in sesizarea de neconstitutionalitate se afirma ca, in timp ce strainii si apatrizii nu pot fi, in Romania, proprietari de terenuri, deoarece teritoriul tarii este inalienabil, cetatenii romani pot dobandi si detine terenuri, intrucat, fata de ei, inalienabilitatea teritoriului, ca regim constitutional specific, nu se aplica; fata de acestia din urma, prin teritoriul tarii ar trebui sa se inteleaga totalitatea terenurilor alcatuind fondul funciar.
    Teritoriul fiind un element constitutiv al statului, inalienabilitatea sa, prevazuta la art. 3 alin. (1) din Constitutie, tine de exercitiul suveranitatii nationale in anumite limite geografice. In virtutea acestui principiu, sunt incompatibile practicile de abandonare a unor teritorii, de pierdere a acestora prin prescriptie, precum si instrainarile de teritorii.
    Asa fiind, calitatea de proprietar funciar a persoanelor fizice si a celor juridice nu priveste notiunea de teritoriu, deoarece, evident, indiferent cui ar apartine, terenurile din fondul funciar nu inceteaza nici un moment sa existe ca parte a teritoriului, asupra caruia se exercita, nestirbite si neingradite, prerogativele puterii publice, suveranitatea si independenta statului roman, pastrandu-se neatins caracterul sau national, unitar si indivizibil. Rezulta ca nu poate fi retinuta opinia potrivit careia "inalienabilitatea teritoriului este un regim constitutional specific numai fata de straini si apatrizi, iar nu si fata de cetatenii romani".
    In sensul celor aratate converg si opiniile cuprinse in raspunsurile comunicate Curtii Constitutionale de catre Comisia juridica, de numiri, disciplina, imunitati si validari a Senatului, si anume ca suveranitatea nationala si caracterul inalienabil al teritoriului Romaniei vizeaza teritoriul tarii ca notiune de drept constitutional, iar dreptul de proprietate imobiliara vizeaza suprafetele de teren, notiune proprie dreptului civil si ramurilor de drept inrudite -, precum si de catre presedintele Camerei Deputatilor, care considera ca sesizarea nu distinge intre "teritoriul Romaniei" ca element fizic intrinsec statului roman, reglementat de art. 3 alin. (1) din Constitutie si "ocrotirea proprietatii private" potrivit art. 41 alin. (2) din Constitutie.
    Cu precizarea facuta, referitor la corelatia dintre cetatenie si nationalitate, este exacta afirmatia cuprinsa in sesizare, in sensul ca "Numai cetatenia romana legitimeaza dreptul unei persoane, fizice sau juridice, de a dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor in Romania, fata de art. 3 alin. (1), art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) si art. 4 alin. (1) din Constitutie; acestea sunt fundamentele constitutionale ale statului roman". Nu exista nici o contradictie intre aceasta afirmatie si reglementarea cuprinsa in art. 30^1 din Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991, republicata, de vreme ce acest text are in vedere societatile comerciale de nationalitate romana.
    Fata de cele aratate, rezulta ca nici argumentele aduse de autorii sesizarii, in sprijinul opiniei ca textul art. 30^1 din lege ar incalca art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1), art. 3 alin. (1) si art. 4 alin. (1) din Constitutie, nu pot fi acceptate. De altfel, acest din urma text constitutional consacra unitatea poporului roman, asadar un principiu fara legatura nemijlocita cu constitutionalitatea textului discutat.
    Un alt argument cuprins in sesizare in sprijinul obiectiei de neconstitutionalitate este acela ca, astfel cum se sustine, "Art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991, republicata, este suficient pentru orice investitor strain sau roman; in fond, pentru orice fel de activitate, este nevoie de dreptul de folosinta asupra terenului, iar nu de dreptul de a dispune de teren." Caci, astfel cum considera autorii sesizarii, "Inchirierea, concesionarea sau atribuirea sunt modalitati juridice care asigura pe deplin desfasurarea oricarei activitati economice comerciale".
    Aceste sustineri pun in discutie, intrucat se refera si la investitorii romani, probleme de reglementare constitutionala a garantarii si ocrotirii dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, contravenind unor principii consacrate de Constitutie prin art. 41.
    Dat fiind, insa, ca obiectia de neconstitutionalitate nu are in vedere decat dobandirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de catre straini sau apatrizi, argumentele evocate implica aspecte de oportunitate privind reglementarea generala a dreptului de proprietate, care apartin dreptului suveran de apreciere al Parlamentului si nu tin, deci, de competenta Curtii Constitutionale.
    In sesizare se sustine, de asemenea, ca textul art. 30^1 nu tine seama de faptul ca dreptul de proprietate este vesnic, neconditionat si neingradit, astfel incat noua reglementare "creeaza premise daunatoare si chiar periculoase pentru teritoriul Romaniei". Se mai precizeaza ca textul nu prevede ce se intampla cu terenul cand societatea comerciala isi schimba obiectul activitatii sau isi inceteaza activitatea si terenul nu-i mai este necesar. In fine, autorii sesizarii considera ca, fiind proprietar, societatea comerciala - adica strainii - pot garanta cu terenul credite de la diferite banci din strainatate si, neachitandu-si datoriile, terenurile pot ajunge in proprietatea bancilor straine.
    In legatura cu aceste argumente este de retinut, mai intai, ca o reglementare speciala privind consecintele patrimoniale ale schimbarii obiectului activitatii ori ale incetarii existentei societatilor comerciale romane cu capital partial sau integral strain nu este necesara, fiind aplicabile normele generale ale dreptului comercial si civil.
    In al doilea rand, argumentul vizand posibilitatea ca terenuri apartinand unei societati comerciale romane sa ajunga in proprietatea bancilor straine nu tine seama de prevederile exprese ale art. 41 alin. (2) teza a doua din Constitutie si de dispozitiile de procedura civila privind executarea silita asupra bunurilor debitorilor.
    Pe de alta parte, si aceste argumente au in vedere aprecieri si constatari care nu tin de competenta Curtii Constitutionale, inclusiv cat priveste afirmatia autorilor in sensul ca textul art. 30^1 este lacunar.
    Sesizarea invedereaza, de asemenea, "o contradictie flagranta" intre art. 30^1, nou-introdus, si art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991, republicata, precum si o alta contradictie intre acelasi articol (30^1) si art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.
    Trebuie observat, cat priveste aceasta din urma pretinsa contradictie, ca o analiza riguroasa duce la concluzia ca intre art. 30^1 din lege si art. 47 din Legea nr. 18/1991 nu exista nici o contrarietate, dat fiind ca art. 30^1 are in vedere exclusiv societatile comerciale de nationalitate romana, care, prin ipoteza, au sediul in Romania.
    De fapt, insa, chestiunile care privesc neconcordanta intre texte diferite, cuprinse in aceeasi reglementare legislativa sau in reglementari legislative diferite, nu tin - astfel cum considera autorii exceptiei - de constitutionalitatea reglementarilor respective; asemenea contradictii ori neconcordante pot invedera, daca sunt reale, carente de tehnica legislativa, punand in discutie, uneori, chestiuni legate de succesiunea legilor in timp ori de raportul dintre legea generala si legea speciala.
    Este si cazul evocarii, in cadrul sesizarii de neconstitutionalitate, a unei presupuse neconcordante intre art. 30^1 din lege si art. 47 din Legea nr. 18/1991 cat priveste intelesul notiunilor de "persoana juridica romana" si "persoana juridica de nationalitate romana". Nefiind, in aparenta, o problema de constitutionalitate, examinarea acestei "contradictii" nu intra in competenta de examinare a Curtii Constitutionale. Cum insa problema terminologica ridicata in sesizare depaseste cadrul unei simple neconcordante intre texte, interesand, de fapt, fondul reglementarilor implicate in obiectia de neconstitutionalitate, raspunsul a fost dat in cele de mai sus, in sensul ca notiunile au un continut identic.
    Avand in vedere considerentele expuse, vazand si dispozitiile art. 1 alin. (1) si alin. (3), ale art. 2 alin. (1), ale art. 3 alin. (1), ale art. 4 alin. (1), ale art. 41 alin. (1) si alin. (2), ale art. 49, ale art. 144 lit. a), ale art. 150 alin. (1) din Constitutie, prevederile art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, ale Legii nr. 35/1991, republicata, precum si prevederile Legii nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

    CURTEA CONSTITUTIONALA
    In numele legii
    DECIDE:

    Constata ca Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine, republicata, este constitutionala.
    Decizia se comunica Presedintelui Romaniei si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.
    Deliberarea a avut loc la data de 16 aprilie 1997 si la ea au participat: Ioan Muraru, presedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Romul Petru Vonica, Victor Dan Zlatescu, judecatori.

                   PRESEDINTELE
                   CURTII CONSTITUTIONALE,
                   prof. univ. dr. IOAN MURARU

                   Magistrat-asistent,
                   Gabriela Dragomirescu