Decizia Nr.73 din 11.02.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 338 din 08 mai 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Ioniţa Cochinţu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Dósa Vilhelm în Dosarul nr. 5.124/102/2012 (număr în format vechi 6.345/2012) al Tribunalului Mureş - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 628D/2013.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Magistratul-asistent face referatul cauzei şi învederează că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a depus la dosar o cerere prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată, întrucât avocatul pe care doreşte să-l angajeze nu este disponibil la prezentul termen de judecată.Reprezentantul Ministerului Public se opune cererii formulate.Curtea, deliberând, respinge cererea de amânare, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 222 alin. (1) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 14 din Legea nr. 47/1992.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi solicită menţinerea jurisprudenţei în materie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 19 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5.124/102/2012 (număr în format vechi 6.345/2012), Tribunalul Mureş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Dósa Vilhelm într-o cauză având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că interpretarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, aduce atingere dispoziţiilor constituţionale referitoare la statul de drept, obligativitatea respectării supremaţiei Constituţiei şi a legilor, egalitatea în drepturi a cetăţenilor, liberul acces la justiţie şi înfăptuirea justiţiei. În acest sens arată că această interpretare a condus la aplicarea inechitabilă a prevederilor criticate, în special prin încălcarea principiului securităţii raporturilor civile, interpretare care echivalează cu modificarea neconstituţională a intenţiei legiuitorului, care, în realitate, a hotărât recunoaşterea vocaţiei la despăgubiri pentru toate bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, cu condiţia ca bunurile trecute în proprietatea statului să nu fi fost restituite în natură sau prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.Tribunalul Mureş - Secţia civilă opinează în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât condiţionarea acordării despăgubirilor de neobţinerea unor măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 nu poate echivala cu o încălcare a principiilor constituţionale pretins încălcate, ci reprezintă mai degrabă o dispoziţie menită a evita o „dublă restituire“, fiind deschisă calea accesului la justiţie a oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 1945-1989.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate sunt constituţionale, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Referitor la aspectele invocate în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, arată că acestea, în realitate, reprezintă probleme ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii care sunt de competenţa instanţelor de judecată, iar nu a instanţei de contencios constituţional.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din dispozitivul încheierii de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul cuprins: „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:[...]b)acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare;“.Curtea constată că, în realitate, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013 în soluţionarea recursului în interesul legii. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la valorile supreme ale statului român şi la principiul supremaţiei Constituţiei şi obligaţia respectării legilor, ale art. 16 alin. (1) potrivit căruia „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele: I. Curtea Constituţională a mai analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sens în care este Decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate. Cu acel prilej a reţinut, faţă de criticile formulate, că, „În privinţa acordării despăgubirilor pentru prejudicii materiale, este adevărat că textul art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu prevede expressis verbis natura acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, însă acesta nu reprezintă un argument suficient pentru constatarea neconstituţionalităţii normei juridice. În acest sens, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor de lege examinate, acordarea acestor despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate acţionează în condiţiile în care bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii nr. 247/2005 (...). Totodată, conform art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, «Acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.»“ Aceeaşi soluţie a fost menţinută şi în deciziile ulterioare pronunţate în aceeaşi materie (a se vedea, de pildă, Decizia nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2013, sau Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 15 februarie 2013). II. Curtea constată că, în prezenta cauză, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt criticate prin raportare la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013. Din jurisprudenţa în această materie a Curţii Constituţionale, pot fi identificate, în principal, două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia având caracter inadmisibil, şi, respectiv, în cel de-al doilea caz, când excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Curtea având competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei. Aşadar, elementul de noutate ce diferenţiază prezenta excepţie de neconstituţionalitate de jurisprudenţa în materie menţionată mai sus îl reprezintă raportarea criticilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013. Având în vedere jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională constată că poate exercita controlul de constituţionalitate asupra dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la interpretarea dată acestora de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013. III. Asupra dispoziţiilor criticate Curtea s-a mai pronunţat, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, sens în care sunt Deciziile nr. 534 din 12 decembrie 2013*) şi nr. 556 din 17 decembrie 2013**), nepublicate încă la data pronunţării prezentei decizii, prin care a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013. *) Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 17 februarie 2014.**) Decizia nr. 556 din 17 decembrie 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014. Cu acel prilej Curtea a reţinut că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor acestor norme juridice, instanţa supremă a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie. Utilizând metodele de interpretare logică, gramaticală şi sistematică a dispoziţiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa supremă a demonstrat că despăgubirile materiale se pot acorda numai pentru bunurile imobile preluate abuziv, astfel cum acestea sunt definite în art. 6 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Însă, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, această interpretare echivalează cu o „modificare neconstituţională a intenţiei legiuitorului, care, în realitate, a hotărât recunoaşterea vocaţiei la despăgubiri pentru toate bunurile confiscate“, ceea ce contravine normelor constituţionale şi convenţionale invocate. Problema care apare în acest context este de a determina dacă limitarea, prin decizia instanţei supreme, a categoriei bunurilor în privinţa cărora persoanele îndreptăţite pot cere şi obţine despăgubiri prin echivalent, numai la bunurile imobile, în condiţiile sintagmei utilizate de legiuitor „bunuri confiscate“ - fără distincţie -, corespunde sau nu coordonatelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi voinţei legiuitorului. Astfel, cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea a constatat că, în lipsa unei menţiuni exprese, ar fi împotriva voinţei legiuitorului de a include, în sfera „bunurilor confiscate“ la care norma juridică face menţiune, şi bunurile mobile. De altfel, în expunerea de motive a legii criticate, în cadrul Secţiunii 4 intitulată „Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (5 ani)“, la pct. 6 denumit „Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor şi/sau cheltuielilor bugetare“, se arată că „proiectul de lege nu prevede acordarea de drepturi noi ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obţinerii unor astfel de despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.“ Astfel, legiuitorul român, exercitând dreptul său suveran de reglementare în limitele marjei sale de apreciere acordate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a optat pentru adoptarea unor legi cu caracter reparatoriu numai în materie imobiliară, cu anumite excepţii sau situaţii clar precizate, fără ca prin aceasta să încalce vreun drept ocrotit prin normele constituţionale sau convenţionale. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dósa Vilhelm în Dosarul nr. 5.124/102/2012 (număr în format vechi 6.345/2012) al Tribunalului Mureş - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Mureş - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 februarie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu