Decizia Nr.726 din 21.11.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 1 pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară", excepţie ridicată de Liliana Teodoriu în Dosarul nr. 795/39/2016 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.835D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că, în realitate, obiect al excepţiei îl constituie dispoziţiile art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, iar excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece nicio prevedere constituţională nu obligă legiuitorul la instituirea, în toate cazurile, a unor căi extraordinare de atac.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 21 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 795/39/2016, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 1 pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară", excepţie ridicată de Liliana Teodoriu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare formulate împotriva încheierii de şedinţă din 6 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 719/39/2015* de judecătorul de cameră preliminară, prin care, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) teza finală din Codul de procedură penală a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta Teodoriu Liliana împotriva ordonanţelor nr. 314/P/2013 din data de 1.07.2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, nr. 331/II/2/2014 din data de 19.11.2014 şi nr. 209/II/2/2015 din data de 3.08.2015 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că, prin modificarea adusă art. 426 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, hotărârile penale definitive care nu sunt pronunţate de instanţe de apel nu mai pot fi supuse contestării în anulare. În acest sens se menţionează situaţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 341 din Codul de procedură penală referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, în condiţiile în care judecătorul care a pronunţat o astfel de soluţie ar fi fost incompatibil.6. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece, deşi se pot întâlni situaţii în care să se fi produs o parte din încălcările prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală, hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 din Codul de procedură penală nu pot fi supuse controlului pe calea contestaţiei în anulare. Reglementând astfel, legiuitorul nu a instituit niciun remediu pentru a repara eventualele încălcări ale dispoziţiilor legale.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, autoarea excepţiei nu critică dispoziţiile legale pentru ce conţin, ci pentru ceea ce nu conţin, respectiv acestea nu permit formularea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare şi împotriva altor hotărâri judecătoreşti decât cele prevăzute de lege lata. În acest sens face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 99 din 13 februarie 2007.9. De asemenea, pe fondul excepţiei, Guvernul apreciază că aceasta este neîntemeiată, deoarece legiuitorul naţional poate introduce sau elimina, în funcţie de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, oricâte grade de jurisdicţie consideră că sunt necesare, întrucât reglementările internaţionale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicţie sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat de dispoziţiile legale criticate. Limitele instituite de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot constitui obiectul unor restrângeri în sensul art. 2 paragraful 2 din acelaşi act, potrivit căruia dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infracţiune de către o instanţă de judecată de a cere examinarea condamnării sale de o jurisdicţie superioară poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore. Cu privire la limitarea numărului căilor de atac şi la accesul liber la justiţie, Guvernul face trimitere la jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012 şi Decizia nr. 506 din 5 decembrie 2013.10. În concluzie, câtă vreme art. 21 din Constituţie, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie nu impun obligaţia de a reglementa dreptul de a exercita căi de atac extraordinare în toate cazurile, Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt în conformitate cu acestea.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, dispoziţiile „art. 1 pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară". În realitate, obiect al excepţiei îl constituie prevederile art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, şi au următorul conţinut:Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 5 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...] 109. La articolul 426, literele c)-h) se modifică şi vor avea următorul cuprins: „c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d)când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e)când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f)când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g)când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h)când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; 14. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil şi art. 13 referitor la Dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 2 referitor la Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 605 din 28 septembrie 2017*), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Curtea Constituţională a statuat că, aşa cum rezultă din chiar denumirea marginală a acestor prevederi, legiuitorul, în virtutea dreptului său constituţional, a stabilit, în mod limitativ, cazurile în care poate fi introdusă calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare. Aceasta întrucât, dată fiind configuraţia şi filosofia noului Cod de procedură penală, căi ordinare de atac sunt numai apelul şi contestaţia. Contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, instituită în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor sau ale persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanţa de judecată. Prin reglementarea strictă a acestor erori se urmăreşte, pe de o parte, respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de instanţele de judecată cu prilejul judecării fondului cauzei, a apelului sau a contestaţiei).16. Prin Decizia nr. 515 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 608 din 11 august 2015, paragrafele 18-20, Curtea Constituţională a statuat că art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie garantează dreptul părţilor de acces liber la justiţie, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Acest drept nu presupune, însă, accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susţinerea excepţiei, reprezintă un standard constituţional a cărui îndeplinire este apreciată în funcţie de ansamblul procesului şi ţinând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea şi egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate de a-şi susţine apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 paragraful 1 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare.17. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.18. În acest sens, Curtea mai constată că prin Decizia nr. 200 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 3 iulie 2017, paragrafele 17 şi 18, a statuat că prevederile art. 341 alin. (6)-(8) din Codul de procedură penală reglementează soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune cu privire la *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 605 din 28 septembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 6 decembrie 2017.admisibilitatea plângerii formulate împotriva soluţiei de neurmărire sau de netrimitere în judecată, soluţii dispuse de către procuror, după cum în cauză a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală şi, totodată, dispun cu privire la împrejurarea că încheierea astfel pronunţată, cu excepţia situaţiei referitoare la cazul în care se dispune începerea judecăţii, este definitivă. Faptul că încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6) şi la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) ale aceluiaşi articol este definitivă nu este de natură a afecta constituţionalitatea dispoziţiilor criticate, deoarece stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, s-a reţinut că atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la „condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, urmând a fi prevăzute „numai prin lege".19. Totodată, potrivit art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală, încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (7¹) este definitivă, deoarece „având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, Curtea a constatat că prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile în cauză. De asemenea, s-a reţinut că prevederile art. 13 din Convenţie nu au aplicabilitate în cauză, întrucât dreptul la un recurs efectiv este distinct de dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Totodată, Curtea a constatat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului" (a se vedea Decizia nr. 200 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 3 iulie 2017, paragraful 19).20. Aşa fiind, posibilitatea de a redeschide un proces penal definitiv judecat nu este nelimitată, deoarece, potrivit art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, coroborat cu art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, în materie penală trebuie să existe două grade de jurisdicţie. Or, judecata în primă instanţă şi apelul reprezintă cele două grade de jurisdicţie impuse de Convenţie. Împrejurarea că legiuitorul a instituit şi căi extraordinare de atac, precum contestaţia în anulare, în limitele acolo prevăzute, nu este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil, întrucât acestea pot viza numai încălcări grave ale procedurii, erori de judecată, abuzul de putere, erori vădite în aplicarea dreptului material sau orice alte motive puternice care decurg din interesele justiţiei (a se vedea Hotărârea din 17 mai 2016, pronunţată în Cauza Bakrina împotriva Rusiei, paragraful 18). Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate afectează dreptul la un proces echitabil şi cu precădere drepturile oricărui acuzat, deoarece persoana interesată a avut posibilitatea, în faza camerei preliminare, în faza de judecată la fond şi în faza apelului, să supună atenţiei unui judecător presupusele încălcări reclamate. De altfel, textul criticat reprezintă opţiunea legiuitorului, exprimată în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, Curtea constată că prevederile criticate reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" şi ale art. 129 care fac trimitere la „condiţiile legii" în reglementarea constituţională a căilor de atac.21. Totodată, Curtea constată că autoarea excepţiei se plânge, în esenţă, că nu poate ataca cu contestaţie în anulare încheierea judecătorului de cameră preliminară pronunţată în procedura de soluţionare a plângerii împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată dispuse de procuror, pe motiv că acel judecător ar fi fost incompatibil. Or, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat procedura abţinerii sau recuzării judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară care se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă.22. Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că prevederile art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, considerentele deciziilor mai sus menţionate fiind valabile şi în cauza de faţă.23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Liliana Teodoriu în Dosarul nr. 795/39/2016 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru