Decizia Nr.658 din 19.06.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Demele Magda Elena în Dosarul nr. 1.836/99/2011 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 851D/2012.La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, lipsind cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, autorul excepţiei a comunicat o completare la motivele de neconstituţionalitate invocate în faţa instanţei de judecată prin care înţelege să extindă temeiurile excepţiei de neconstituţionalitate şi la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, texte constituţionale care nu au fost incluse de către instanţa de judecată în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a cererii de extindere a temeiurilor excepţiei de neconstituţionalitate.Deliberând, Curtea respinge solicitarea autorului şi constată că extinderea temeiurilor excepţiei de neconstituţionalitate şi la alte texte din Legea fundamentala, faţă de cele cuprinse în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, nu poate fi reţinută. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti (...)“, iar alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că „Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi (...)“. Temeiurile excepţiei de neconstituţionalitate sunt, aşadar, cele precizate prin încheierea de sesizare a instanţei de judecată în faţă căreia a fost invocată excepţia, astfel că în faţa Curţii Constituţionale nu pot fi invocate alte temeiuri ale excepţiei decât cele stabilite prin încheierea de sesizare. O extindere a acestora de către instanţa de contencios constituţional ar echivala cu sesizarea din oficiu a Curţii Constituţionale, ceea ce depăşeşte cadrul legal stabilit de Legea nr. 47/1992. De altfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a stabilit că invocarea în faţa Curţii, în cadrul unei excepţii de neconstituţionalitate, a unui alt temei, care nu are nicio legătură cu cel invocat în sesizare şi nici nu este o dezvoltare a acestuia, are semnificaţia ridicării unei excepţii direct în faţa Curţii, eludându-se astfel prevederile art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi art. 29 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992.Cauza este în stare de judecată.Preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând motivele cuprinse în notele scrise aflate la dosarul cauzei.Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că eliminarea căii de atac a apelului reprezintă opţiunea legiuitorului. Suprimarea căii de atac a apelului, în această materie, are ca finalitate doar asigurarea celerităţii soluţionării unor asemenea litigii, iar nu încălcarea drepturilor constituţionale invocate. Cât priveşte competenţa constituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele inferioare, aceasta se realizează pe calea recursului în interesul legii, o decizie de casare pronunţată într-o anumită speţă fiind obligatorie doar pentru cazul respectiv. Totodată, consideră că nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1), situaţia diferită în care se află autorul excepţiei derivând din succesiunea în timp a actelor normative în materie, mai concret, din aplicarea principiului general de drept tempus regit actum.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 19 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.836/99/2011, Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Excepţia a fost ridicată de Demele Magda Elena în cadrul recursului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1.514 din 29 iunie 2011 a Tribunalului Iaşi prin care s-a respins acţiunea civilă întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, formulată de către autorul excepţiei.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată, în esenţă, că prevederile criticate, potrivit cărora „hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel“, elimină calea de atac a apelului şi competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca recursurile în această materie, totodată obstrucţionându-se şi exercitarea competenţei constituţionale a acestei din urmă instanţe de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele inferioare. Consideră că se îngrădeşte accesul liber la justiţie şi se încalcă dreptul la un proces echitabil, prin eliminarea căii de atac a apelului fiind, totodată, discriminaţi justiţiabilii ale căror cauze întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 nu au fost soluţionate încă, în raport cu cei care au obţinut hotărâri judecătoreşti irevocabile la data intrării în vigoare a modificărilor aduse textului de lege criticat.Curtea de Apel Iaşi - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine ceea ce a statuat Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, respectiv faptul că reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Legea fundamentală, iar instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu este contrară dreptului la un proces echitabil atâta timp cât se asigură accesul tuturor părţilor din proces la utilizarea lor. Cât priveşte rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele inferioare, acesta se realizează, primordial, pe calea recursului în interesul legii, iar nu prin decizii de speţă. Totodată, apreciază că în speţă nu există discriminare, întrucât autoarei excepţiei nu îi este aplicat un tratament diferit faţă de persoane aflate în aceeaşi situaţie.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului apreciază că prevederile criticate sunt constituţionale. Arată că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind sensul art. 129 din Constituţie care face referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac şi al art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege“. În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională în mai multe rânduri (de pildă, Decizia nr. 460/2004). Totodată, apreciază că instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu aduce atingere principiului egalităţii, atâta timp cât se asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Consideră că nu se încalcă nici dreptul la un proces echitabil, întrucât nu se înlătură posibilitatea părţilor interesate de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Apreciază că prevederile criticate nu sunt de natură să aducă atingere principiului constituţional care consacră unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, de vreme ce aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, fiind, de asemenea, în deplin acord cu tratatele internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Teza finală a alin. (3) al art. 26 a fost introdusă prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care are următorul conţinut: „Alineatul (3) al articolului 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: «(3) Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.»“ Art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001, care formează obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, are următorul conţinut: „Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel.“În opinia autorului excepţiei, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 11 - „Dreptul internaţional şi dreptul intern“, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor, art. 21 alin. (2) şi (3) referitoare la neîngrădirea accesului liber la justiţie şi la dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi art. 126 alin. (3) privind competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de interpretare şi aplicare unitară a legii. Totodată, autorul excepţiei invocă şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit prevederilor criticate pentru neconstituţionalitate, hotărârea tribunalului pronunţată în cauzele civile având ca obiect contestarea deciziei sau, după caz, a dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel. Autorul excepţiei arată că, prin eliminarea căii de atac a apelului, în această materie, se îngrădeşte accesul liber la justiţie şi se încalcă dreptul la un proces echitabil, fiind, totodată, discriminaţi justiţiabilii ale căror cauze întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 nu au fost soluţionate încă, în raport cu cei care au obţinut hotărâri judecătoreşti irevocabile la data intrării în vigoare a modificărilor aduse textului de lege criticat. Curtea reţine că accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept fundamental, atât prin art. 21 din Constituţie, cât şi prin art. 6 paragraful 1 din Convenţie, prin art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege. Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la justiţie, Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată şi căile ordinare şi extraordinare de atac formulate împotriva hotărârilor judecătoreşti. Acest mod de reglementare a dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept. În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea sunt lăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art. 6 paragraful 1 nu s-au prevăzut expres alte asemenea mijloace. Ca atare, dispoziţiile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanţelor judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu înseamnă dreptul de acces la toate structurile judecătoreşti - judecători, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - şi nici la toate căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Astfel de reguli întâlnim, de pildă, în materia apelului civil, unde, prin art. 282¹ din Codul de procedură civilă, sunt reglementate categoriile de hotărâri judecătoreşti care, prin raportare la obiectul cererilor în care au fost pronunţate, sunt exceptate de la această cale de atac. Astfel, accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În acest sens sunt, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 175 din 4 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 11 din 13 ianuarie 2000, Decizia nr. 113 din 13 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 21 august 2000, Decizia nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, Decizia nr. 53 din 20 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 martie 2001, Decizia nr. 68 din 27 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 6 aprilie 2001, Decizia nr. 100 din 10 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 8 iunie 2001, Decizia nr. 92 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 6 iunie 2002, Decizia nr. 175 din 18 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 24 iulie 2002, Decizia nr. 77 din 20 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2003, Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 5 august 2003, Decizia nr. 440 din 15 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 20 octombrie 2005, Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2005, Decizia nr. 237 din 9 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 30 aprilie 2010, Decizia nr. 590 din 4 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 3 iunie 2010, Decizia nr. 755 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 463 din 6 iulie 2010, Decizia nr. 1.417 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2011. Considerentele acestor decizii sunt pe deplin valabile şi în speţa de faţă. De altfel, suprimarea căii de atac a apelului, în această materie, are ca finalitate doar asigurarea celerităţii soluţionării unor asemenea litigii, iar nu încălcarea drepturilor fundamentale invocate. De asemenea, nici reglementările internaţionale în materie nu impun un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie, iar art. 21 din Constituţie nu precizează că accesul liber la justiţie implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a statuat că dreptul de acces la instanţe trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut şi că, fiind vorba despre un drept pe care convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Marii Britanii, paragraful 36, şi Hotărârea din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 230). Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 21 alin. (3) teza întâi din Constituţie, părţile au dreptul la un proces echitabil, acesta constituindu-se într-o veritabilă garanţie a principiului egalităţii. Această dispoziţie constituţională trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea, dreptul de apărare, egalitatea, cu toate consecinţele ce decurg din ele. Astfel, elementul fundamental al dreptului la un proces echitabil este exigenţa ca fiecare dintre părţi să dispună de posibilităţi suficiente, echivalente şi adecvate pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de drept şi de fapt şi ca niciuna din părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă. Totodată, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa, cu titlu general, că art. 6 paragraful 1 din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul de a aduce în faţa unei instanţe orice pretenţie referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Marii Britanii, paragraful 36, şi Hotărârea din 20 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Đokić împotriva Serbiei, paragraful 35). Statele nu sunt obligate însă să stabilească un anumit număr al căilor de atac, cu excepţia celui de-al doilea grad de jurisdicţie în materie penală, cerut de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, însă nu există obligativitatea extinderii acestui din urmă principiu şi în materie civilă. Dacă, totuşi, o fac, statele au obligaţia, în temeiul art. 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. În concluzie, art. 6 paragraful 1 nu garantează dreptul la apel, însă dacă este reglementat în legislaţia naţională, statul are obligaţia de a asigura accesul părţilor la acest grad de jurisdicţie. În acest sens este jurisprudenţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului (a se vedea Hotărârea din 13 iulie 1995, pronunţată în Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Marii Britanii, paragraful 59, şi Hotărârea din 17 ianuarie 1970, pronunţată în Cauza Delcourt împotriva Belgiei, paragraful 25). Dreptul de acces la o instanţă şi asigurarea unui proces echitabil acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate. Totodată, prin Decizia nr. 16 din 21 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 20 februarie 2003, şi Decizia nr. 347 din 10 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 25 februarie 2003, reiterând cele statuate în Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, Curtea a hotărât că, în sensul practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, conceptul de „proces echitabil“ nu implică în mod necesar existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a mai multor căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti şi nici exercitarea acestor căi de atac de toate părţile din proces. Cu privire la acest aspect, neexistând elemente noi de natură a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele acestor decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat în mod constant (de pildă, prin Decizia nr. 77 din 20 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2003), că nu este contrar principiului egalităţii instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce priveşte căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. De altfel, textele de lege criticate sunt norme de procedură care nu instituie privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare, aşa încât nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1). Cât priveşte competenţa constituţională a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele inferioare, aceasta se realizează pe calea recursului în interesul legii, iar nu prin decizii de speţă. Aşa fiind, Curtea nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (2) şi (3), art. 124 alin. (2) şi art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, şi nici ale art. 11 şi art. 20 din Constituţie raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (3) teza finală din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, excepţie ridicată de Demele Magda Elena în Dosarul nr. 1.836/99/2011 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia civilă. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 iunie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu