DECIZIE Nr. 62
din 18 ianuarie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006
pentru modificarea si completarea Codului penal, precum si pentru modificarea
si completarea altor legi
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 104 din 12 februarie 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Marinela Mincă - procuror
Marieta Safta -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006
pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea
şi completarea altor legi,
excepţie ridicată de Mihaela Marza în Dosarul nr. 3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara, de
Sofia Ţămbălaru în Dosarul nr. 2.414/P/2006 al Judecătoriei Targu Jiu şi de Elena Iulia Ştefănescu în
Dosarul nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală. Conexarea
dosarelor şi dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 11 ianuarie
2007, în prezenţa autoarei excepţiei, Elena Iulia Ştefănescu, şi a
reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea
dată, cand Curtea, avand nevoie de timp pentru a
delibera, a amanat pronunţarea pentru data de 18
ianuarie 2007.
CURTEA,
avand în vedere actele şi
lucrările dosarelor, reţine următoarele:
Prin încheierile pronunţate în dosarele nr.
3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara (7 septembrie 2006), nr. 2.414/P/2006
al Judecătoriei Targu Jiu (13
septembrie 2006) şi nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu - Secţia penală (18
septembrie 2006), a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006
pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea
şi completarea altor legi, excepţie ridicată în aceste dosare de către
Mihaela Marza, de Sofia
Ţămbălaru şi, respectiv, de Elena Iulia Ştefănescu.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Mihaela
Marza a susţinut că prin
abrogarea art. 205 şi 206 din Codul penal s-au încălcat dispoziţiile cuprinse
în art. 16, 20 şi 21 din Constituţie. Sofia Ţămbălaru a susţinut că abrogarea
dispoziţiilor art. 206 şi 207 din Codul penal contravine dispoziţiilor art. 21
din Constituţie, întrucat are
ca efect „imposibilitatea contestării de către magistraţi, în justiţia penală,
a activităţii calomnioase a unor ziarişti care, prin articole defăimătoare,
conduc la vătămarea imaginii acestora, nemaipăstrandu-se un just echilibru între interesul general al statului
privind imaginea justiţiei şi dreptul magistraţilor de a-şi apăra onoarea şi
demnitatea". Elena Iulia Ştefănescu a susţinut că, întrucat nu există o lege care să reglementeze şi
să sancţioneze delictele de presă, în conformitate cu prevederile art. 30
alin.(8) ultima teză din Constituţie, abrogarea dispoziţiilor art. 206 şi 207
din Codul penal a creat un vid legislativ cu consecinţa lipsirii de protecţie
juridică a victimelor actelor de defăimare prin presă.
Judecătoria Timişoara a
comunicat Curţii Constituţionale opinia sa în sensul că excepţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucat abrogarea art. 205 şi 206 din Codul penal reprezintă o opţiune a
legiuitorului în cadrul măsurilor de politică penală, care nu contravine
prevederilor constituţionale invocate.
Judecătoria Targu Jiu
a opinat că excepţia de neconstituţionalitate este
neîntemeiată, întrucat dispoziţiile
legale criticate nu încalcă normele constituţionale deoarece „prin abrogarea
dispoziţiilor art. 206 şi 207 din Codul penal nu se poate pune în discuţie
violarea dreptului constituţional al magistraţilor şi al oricărei persoane
privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil [...],
subzistand posibilitatea
fiecăruia de reparare a prejudiciului moral prin promovarea unei acţiuni
civile".
Tribunalul Sibiu - Secţia penală a arătat că „vidul legislativ" invocat de autoarea excepţiei
„nu atrage calificarea ca neconstituţională a prevederii incriminate" şi
că, în consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru
a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul a comunicat
punctul său de vedere în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este
neîntemeiată, arătand că
textul de lege criticat nu instituie nicio discriminare, este în deplină
concordanţă cu tratatele şi convenţiile la care Romania este parte şi nu îngrădeşte liberul acces la justiţie.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucat prevederile legale criticate nu încalcă
dispoziţiile constituţionale invocate de autorii excepţiei.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,
examinand încheierile de
sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele
întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, avand următorul cuprins: „Articolele 205, 206, 207şi2361 se abrogă."
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2),ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra
excepţiei de neconstituţionalitate.
Referitor la competenţa sa, Curtea reţine că art. 146
lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile
legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii
lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art.
147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul
abrogării continuă să producă efecte. De altfel, Curtea Constituţională s-a
pronunţat în acelaşi sens prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată
în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 72 din
18 februarie 2000.
Examinand excepţia de
neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că aceasta este întemeiată şi
urmează să fie admisă, pentru considerentele ce se vor expune în cele ce
urmează.
Dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal,
abrogate prin art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, au următorul cuprins:
- Art. 205: Insulta
„Atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei
persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin
expunerea la batjocură, se pedepseşte cu amendă.
Aceeaşi pedeapsă se aplică şi în cazul cand se atribuie unei persoane un
defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui
relevate.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plangerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
";
- Art. 206: Calomnia
„Afirmarea sau imputarea în public, prin orice
mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi
adevărată, ar expune acea persoană la o sancţiune penală, administrativă sau
disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amendă de la 2.500.000
lei la 130.000.000 lei.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plangerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
";
- Art. 207: Proba
verităţii
„Proba verităţii celor afirmate sau imputate este
admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvarşită pentru apărarea unui interes
legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie
infracţiunea de insultă sau calomnie."
Obiectul juridic al infracţiunilor de insultă şi
calomnie, prevăzute de art. 205 şi, respectiv, art. 206 din Codul penal, îl
constituie demnitatea persoanei, reputaţia şi onoarea acesteia. Subiectul activ
al infracţiunilor analizate este necircumstanţiat, iar săvarşirea lor se poate produce direct, prin
viu grai, prin texte publicate în presa scrisă sau prin mijloacele de
comunicare audiovizuale. Indiferent de modul în care sunt comise şi de
calitatea persoanelor care le comit - simpli cetăţeni, oameni politici, ziarişti etc. -, faptele care
formează conţinutul acestor infracţiuni lezează grav personalitatea umană,
demnitatea, onoarea şi reputaţia celor astfel agresaţi. Dacă asemenea fapte nu
ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi la
conflicte permanente, de natură să facă imposibilă convieţuirea socială, care
presupune respect faţă de fiecare membru al colectivităţii şi preţuirea în
justa măsură a reputaţiei fiecăruia. De aceea, valorile menţionate, ocrotite de
Codul penal, au statut constituţional, demnitatea omului fiind consacrată prin
art. 1 alin. (3) din Constituţia Romaniei ca una dintre
valorile supreme. Astfel, textul citat din
Legea fundamentală prevede că „Romania este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului roman şi idealurilor Revoluţiei din
decembrie 1989 şi sunt garantate".
Avand în vedere importanţa
deosebită a valorilor ocrotite prin dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul
penal, Curtea Constituţională constată că abrogarea acestor texte de lege şi
dezincriminarea, pe această cale, a infracţiunilor de insulta şi calomnie
contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia Romaniei.
In acelaşi sens, Curtea reţine că, aşa cum corect se
arată în motivarea excepţiei ridicate în dosarul Tribunalului Sibiu - Secţia penală,
prin abrogarea dispoziţiilor legale menţionate s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar
dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare
supremă. In absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi 207
din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai
beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.
In dezacord cu opinia exprimată în cauză de Judecătoria
Targu Jiu, Curtea
Constituţională nu poate reţine existenţa unei ocrotiri juridice reale prin
posibilitatea recunoscută de instanţele judecătoreşti persoanelor vătămate prin
infracţiunile menţionate, de a obţine daune morale în cadrul procesului civil,
deoarece o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit,
ci este instituită pe cale jurisprudenţială. Pe de altă parte, recurgerea la
procesul civil, întemeiată, prin analogie, pe dispoziţiile art. 998 din Codul
civil - care reglementează răspunderea patrimonială pentru prejudiciile produse
prin fapte ilicite -, nu constituie o protecţie juridică adecvată în cazul
analizat deoarece dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea
umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale.
Din această perspectivă, Curtea constată că abrogarea
art. 205, 206 şi 207 din Codul penal încalcă şi principiul liberului acces la
justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie, dreptul la un proces
echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzute în art. 6 şi, respectiv,
art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16
din Constituţie.
Curtea Constituţională reţine că liberul acces la
justiţie nu înseamnă numai posibilitatea de a te adresa instanţelor
judecătoreşti, ci şi de a beneficia de mijloace adecvate ocrotirii dreptului
încălcat, corespunzător gravităţii şi periculozităţii sociale a vătămării ce
s-a produs. In acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în
mod constant în jurisprudenţa sa, de exemplu în cauzele Aydin contra Turciei din 1997, Conka
împotriva Belgiei din 2002, că efectul esenţial al
dispoziţiei cuprinse în art. 13 din Convenţie constă în a impune existenţa unui
recurs intern ce abilitează instanţa naţională să ofere o „reparaţie
adecvată", recursul trebuind să fie „efectiv"
atat în cadrul reglementărilor
legale, cat şi în practica de
aplicare a acestora.
Or, înlăturarea mijloacelor penale de ocrotire a demnităţii, ca valoare
supremă în statul de drept, determină încălcarea
caracterului efectiv al accesului la justiţie în această materie. In plus,
Curtea constată că, prin efectul abrogării analizate, spre deosebire de
persoanele ale căror drepturi - altele decat dreptul la onoare şi la o bună reputaţie - au fost încălcate şi
care se pot adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor lor,
victimele infracţiunilor de insultă şi calomnie nu au nicio posibilitate reală
şi adecvată de a beneficia pe cale judiciară de apărarea demnităţii lor -
valoare supremă, garantată de Legea fundamentală.
Curtea nu-şi poate însuşi nici opinia comunicată de
Judecătoria Timişoara în sensul că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul
penal reprezintă o opţiune a legiuitorului în cadrul măsurilor de politică
penală şi că, în consecinţă, excepţia este neîntemeiată. Potrivit art. î alin.
(5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obligatorie, de
unde rezultă că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi
de dezincriminare a unor fapte antisociale, decat cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin
Constituţie. De exemplu, Parlamentul nu ar putea defini şi stabili ca
infracţiuni, fără ca prin aceasta să încalce Constituţia, fapte în conţinutul
cărora ar intra elemente de discriminare dintre cele prevăzute de art. 4 alin.
(2) din Legea fundamentală. Tot astfel, Parlamentul nu poate proceda la
eliminarea protecţiei juridice penale a valorilor cu statut constituţional, cum
sunt dreptul la viaţă, libertatea individuală, dreptul de proprietate sau, ca
în cazul analizat, demnitatea omului. Libertatea de reglementare pe care o are
Parlamentul în aceste cazuri se exercită prin reglementarea condiţiilor de
tragere la răspundere penală pentru faptele antisociale care aduc atingere
valorilor prevăzute şi garantate de Constituţie.
Curtea constată că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din
Codul penal contravine şi dispoziţiilor art. 30 alin. (8) din Constituţie, în
cazurile în care infracţiunile de insultă şi calomnie sunt săvarşite prin presă, textul constituţional
menţionat prevede ca „delictele de presă se stabilesc prin lege". In
absenţa oricărei distincţii, rezultă că delictele de presă se pot stabili prin
lege specială - de exemplu, printr-o lege a presei, cum
se întamplă în Franţa - sau prin legea penală comună,
care este în cazul de faţă Codul penal. Astfel, dimensiunea constituţională a
delictelor de presă impune ca acestea să nu poată fi eliminate din legislaţie,
ci, aşa cum s-a arătat, supuse unui regim sancţionator la libera alegere a
legiuitorului.
Examinand constituţionalitatea
abrogării art. 205, 206 şi 207 din Codul penal prin dispoziţiile art. I pct. 56
din Legea nr. 278/2006, Curtea Constituţională are în vedere şi prevederile
privind libertatea de exprimare, cuprinse în art. 30 din Constituţia Romaniei, art. 10 paragraful 2 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 19
paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia Romaniei, „Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de
orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte
mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile".
Acelaşi articol al Constituţiei prevede însă în alin.
(6) că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".
Limitele libertăţii de
exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din Constituţia Romaniei, concordă întru totul cu noţiunea de
libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut.
Concepţiile juridico-filozofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se
termină acolo unde începe libertatea altei persoane. In acest sens, art. 57
din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor romani, cetăţenilor străini şi
apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu buna-credinţă, fără
să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10
paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în conformitate cu care „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi
poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevăzute de
lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
[...] protecţia reputaţiei sau a drepturilor
altora [...]" precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare
comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate
fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinand seama de drepturile sau reputaţia
altora.
Din dispoziţiile normative citate rezultă că nu
există nicio incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi
incriminarea insultei şi calomniei, care să impună dezincriminarea acestor
infracţiuni.
In sfarşit, Curtea constată că
incriminări asemănătoare celei cuprinse în textele din Codul penal referitoare
la infracţiunile contra demnităţii, abrogate prin dispoziţiile supuse
controlului de constituţionalitate, unele chiar mai severe, se întalnesc şi în legislaţiile altor ţări
europene, precum: Franţa, Germania, Italia, Elveţia, Portugalia, Spania,
Grecia, Finlanda, Cehia, Slovenia, Ungaria şi altele.
Pentru aceste considerente, in
temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), al art. 29 şi al art. 31
din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de
Mihaela Marza în Dosarul nr.
3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara, de Sofia Ţămbălaru în Dosarul nr.
2.414/P/2006 al Judecătoriei Targu Jiu şi de Elena Iulia Ştefănescu în Dosarul nr. 1.462/85/2006
al Tribunalului Sibiu - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207
din Codul penal, sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului
şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 ianuarie
2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Marieta Safta
OPINIE SEPARATĂ
Ceea ce ne desparte de considerentele reţinute de
majoritatea membrilor Curţii Constituţionale pentru a admite excepţiile şi a
constata neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr.
278/2006 nu este optica diferită în legătură cu importanţa relaţiilor sociale
privitoare la apărarea demnităţii umane şi a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, la libertatea de exprimare, la viaţa intimă, privată
şi familială, la onoare sau la propria-i imagine, ci aprecierea diferită a
libertăţii legiuitorului în alegerea mijloacelor prin care înţelege să-şi
îndeplinească obligaţia constituţională de a apăra aceste valori şi de a
asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi şi libertăţi.
Suntem de acord că demnitatea umană, consacrată ca
valoare supremă chiar prin principiile generale ale Constituţiei, cu garanţia
prevăzută la art. 30 alin. (6) din Legea fundamentală, obligă legiuitorul ca
prin elaborarea legislaţiei şi prin aplicarea acesteia să asigure ocrotirea
adecvată, efectivă şi eficientă a acestei valori. Constituţia însă nu
stabileşte mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea
diferitelor valori sociale. Aceasta este lăsată la libera apreciere a
legiuitorului. Politica penală a statului poate avea diferite imperative şi
priorităţi, în diferite perioade de timp, determinate de frecvenţa, gravitatea
şi consecinţele anumitor fapte antisociale. In raport cu acestea, legiuitorul
stabileşte mijloacele juridice prin care se poate realiza protecţia diferitelor
relaţii sociale, inclusiv aprecierea gradului de pericol social al anumitor
fapte, care trebuie încriminate şi combătute prin aplicarea unor sancţiuni
penale.
Avand în vedere aceste prerogative,
aparţinand exclusiv
legiuitorului, aprecierea că în prezent nu se impune apărarea prin mijloace de
drept penal a demnităţii, reputaţiei şi a dreptului persoanei la propria
imagine şi în consecinţă, dezincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie nu
contravine niciunei norme constituţionale, constituind doar o problemă de
oportunitate şi de justificare practică.
Operand această dezincriminare,
legiuitorul a avut în vedere că legislaţia în vigoare în alte ramuri ale
dreptului asigură suficiente mijloace pentru combaterea şi sancţionarea
faptelor ce lezează demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanei. Nereglementarea
explicită a răspunderii civile şi a sancţiunilor de această natură, aplicabile
în cazul faptelor de insultă şi calomnie, nu înseamnă vid legislativ. Dacă
practica instanţelor judecătoreşti a stabilit existenţa unor temeiuri juridice
corespunzătoare pentru sancţionarea acestor fapte şi apărarea intereselor
legitime ale victimelor lor, ea demonstrează că, în realitate, nu există un vid
legislativ, iar dacă se impune completarea, modificarea sau perfecţionarea
legislaţiei, aceasta intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului.
Demnitatea umană nefiind evaluabilă în bani, iar
afectarea acesteia fiind ireparabilă prin sancţiuni cu caracter civil, nici
sancţiunile cu caracter penal nu sunt de natură să asigure mai multe
satisfacţii pe acest plan.
Nu putem omite nici existenţa unui alt viciu de ordin
constituţional şi legal al soluţiei adoptate cu votul majorităţii membrilor
Curţii Constituţionale. Potrivit prevederilor art. 2
alin. (3) din Legea nr. 47/1992 „Curtea
Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu
privire la care
a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului."
Decizia la care se referă
prezenta opinie separată a fost pronunţată în cadrul controlului concret a posteriori de constituţionalitate.
Art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 a produs efecte juridice de la data
intrării în vigoare a legii, după acea dată nemaifiind posibilă tragerea la
răspundere penală a celor care au săvarşit faptele prevăzute de fostele articole 205 şi 206 din Codul
penal. Decizia Curţii Constituţionale, determinand,
prin efectele sale,suspendarea efectelor normei juridice declarate ca fiind
neconstituţionale, face ca de la data publicării sale
în Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I, să reintre în vigoare dispoziţiile art. 205 şi 206 din Codul penal,
ceea ce echivalează cu încriminarea din nou a faptelor de insultă şi de
calomnie, încriminare ce intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. In
aceste condiţii, Curtea Constituţională devine legislator pozitiv, drept ce nu
îi este conferit nici de Constituţie şi nici de propria-i lege organică.
JUDECĂTOR,
Ioan Vida,
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
JUDECĂTOR,
Kozsokăr Gabor
OPINIE CONCURENTA
In consens cu majoritatea judecătorilor Curţii,
consider că dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale. Consider
însă, totodată, fără a nega neapărat forţa şi coerenţa argumentării care impune
o asemenea soluţie, că anumite sublinieri, nuanţări şi explicitări, în
cuprinsul său, ar fi fost benefice. Prezenta opinie concurentă îşi propune să
le înfăţişeze.
Achiesand la teza caracterului
neconstituţional al dispoziţiilor legale în cauză, opinez, însă, că acesta este
determinat, în primul rand, de
încălcarea art. 30 alin. (6) din Constituţie, aşa cum rezultă din analiza ce
urmează. După ce, în alin. (1), textul constituţional menţionat defineşte
noţiunea de libertate de exprimare, prin prisma obiectului şi a modalităţilor
de exteriorizare, consacrand
caracterul lor inviolabil, în alin. (6) prevede limitele exercitării acesteia
şi încă de o manieră tranşantă, ce rezultă din formula prohibitivă utilizată:
„Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa
particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine". Aşadar, în
viziunea legiuitorului constituant, libertatea de exprimare nu are caracter
absolut, ci, asemeni oricărui alt drept sau altei libertăţi, este garantată şi
protejată numai în măsura în care este valorificată în mod legitim, cu
respectarea şi, deci, fără a aduce atingere drepturilor sau libertăţilor în
egală măsura ocrotite ale altor persoane. Evident, o atare construcţie nu are
în sine nimic insolit, nefăcand decat să dea expresie teoriei abuzului de drept, care poate şi trebuie
considerată una dintre trăsăturile fundamentale ale statului de drept.
Valorificarea arbitrară a libertăţii de exprimare, cu încălcarea limitelor sale
constituţionale, o lipseşte de legitimitate şi, prin aceasta, de protecţia
autorităţii publice. De această protecţie urmează să beneficieze, în schimb,
titularii atributelor personale nepatrimoniale astfel încălcate, care vor fi
îndreptăţiţi să apeleze la forţa coercitiva a statului pentru a obţine
încetarea încălcării şi repararea eventualului
prejudiciu cauzat. O vor putea face utilizand oricare
dintre formele de răspundere juridică prevăzute în sistemul nostru de drept,
plenitudinea de protecţie constituind regula în această materie şi, ca atare,
găsindu-şi aplicare, în măsura în care textul constituţional nu prevede expres
că una sau alta dintre formele de răspundere nu este incidenţă.
Neconstituţionalitatea art. 1 pct. 56 din Legea nr.
278/2006 decurge, aşadar, din împrejurarea că, interpretand greşit tăcerea legiuitorului constituant cat priveşte modalităţile
de răspundere juridică care pot interveni în ipoteza textului, legiuitorul
ordinar a considerat că poate să restrangă mijloacele de protecţie puse la dispoziţia celui prejudiciat în
atributele sale personale, prin exercitarea abuzivă a libertăţii de exprimare;
a făcut-o procedand la
dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie, înlăturand, astfel, răspunderea penală din randul formelor de răspundere juridică pe
care le poate antrena valorificarea arbitrară, cu consecinţe prejudiciabile, a
libertăţii de exprimare.
Pe linia de gandire care aici
interesează, este esenţial de subliniat că neprecizarea, în cuprinsul art. 30
alin. (6) din Constituţie, a mijloacelor juridice prin care se asigura
ocrotirea valorilor sociale, a căror încălcare este interzisă tot acolo, nu
poate fi înţeleasă ca o legitimare a legiuitorului ordinar de a stabili aceste
mijloace juridice, potrivit propriei sale aprecieri. Intr-adevăr, ori de cate ori legiuitorul constituant a simţit
nevoia implicării legiuitorului ordinar în definirea unui drept fundamental sub
aspectul conţinutului şi/sau al limitelor exercitării sale, a consacrat in terminis competenţa acestuia,
modalitate utilizată în art. 25 privind dreptul la libera circulaţie, art. 43
privind dreptul la grevă, art. 44 privind dreptul de proprietate privată etc.
Aşa fiind, tăcerea textului constituţional nu poate fi interpretată decat în sensul la care am subscris, cu
consecinţa neconstituţionalităţii soluţiei legislative adoptate.
Dezincriminarea infracţiunilor
de insultă şi calomnie a fost susţinută de o mare parte a opiniei publice,
fiind considerată ca o componentă a reformei legislative, de natură să asigure
„europenizarea" legislaţiei autohtone. In condiţiile în care, însă,
majoritatea ţărilor europene, inclusiv Franţa, Germania, Spania, Italia,
Elveţia etc, continuă să incrimineze aceste infracţiuni, pretinsul deziderat
enunţat apare ca lipsit de orice suport în realitate. Intr-adevăr, nu se vede
care ar fi ţările, altele decat
cele menţionate, constitutive de model de politică europeană în această materie
şi cărora, ca urmare a abrogării infracţiunilor de insultă şi calomnie, ar urma
să le semene Romania. Evident,
asemenea ţări nu există!
Dezincriminarea insultei şi calomniei şi, prin aceasta,
lipsirea de protecţia legii penale a unor valori a căror încălcare este
prohibită prin Constituţie nu numai că este lipsită de un model de referinţă
relevant, ci, totodată, contravine exigenţelor convenţionale internaţionale în
materie.
Astfel, potrivit art. 10 pct. 2
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, „exercitarea acestor libertăţi
(libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori
idei, în calitate de componente ale libertăţii de exprimare, potrivit pct. 1 al
aceluiaşi articol - n.n.) ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi
supusă unor formalităţi, condiţii, restrangeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea
infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a
drepturilor altora [...]". Am reprodus in terminis
textul acestui articol care constituie sediul materiei, pentru a evidenţia că, în viziunea convenţiei, nu există nicio incompatibilitate între
exercitarea plenară a libertăţii de exprimare şi limitările sau sancţiunile -
inclusiv de natură penală - impuse de ocrotirea unor drepturi şi interese
legitime. In consecinţă, teza, atat de populară la noi şi considerată a avea caracter axiomatic,
potrivit căreia existenţa răspunderii penale este de natură să afecteze
libertatea de exprimare îşi relevă lipsa de fundament şi caracterul hazardat.
Dacă, pentru raţiunile înfăţişate, pe care le consider
peremptorii, soluţia adoptată de Curte, în prezenta cauză, este corectă pe
fond, nu mai puţin se cer examinate, ca o continuare firească şi logică a
preocupărilor declarate, efectele deciziei prin care un text legal abrogator a
fost lipsit de eficienţa juridică, ca urmare a constatării
neconstituţionalităţii sale, pentru a vedea dacă şi în ce măsură aceste efecte
se circumscriu cadrului legal de funcţionare a Curţii Constituţionale.
Potrivit prevederilor art. 147 alin.
(1) din Constituţie, pe durata a 45 de zile de la publicarea deciziei în
Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I, textul legal constatat ca fiind neconstituţional este suspendat de
drept, iar după expirarea acestui termen îşi încetează efectele, dacă nu a fost
pus de acord cu prevederile Constituţiei. După cum s-a remarcat, suspendarea de
drept a textului abrogator determină reintrarea în vigoare a dispoziţiilor
abrogate.
Or, aşa fiind, s-a susţinut prin soluţia adoptată,
Curtea îşi arogă calitatea de legiuitor pozitiv,
contravenind astfel dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „...se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea
modifica sau completa prevederile supuse
controlului".
O examinare atentă a argumentelor aduse în favoarea
acestui punct de vedere îndreptăţeşte serioase rezerve în ceea ce-l priveşte.
Intrucat, pe de o parte, prin
efectul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei abrogatoare, reintră în
vigoare aceleaşi dispoziţii care fuseseră abrogate şi nu altele noi, este
dificil de susţinut că astfel Curtea îşi arogă calitatea de legiuitor pozitiv.
De asemenea, în măsura în care reintrarea în vigoare a
dispoziţiilor abrogate nu constituie decat un efect mediat al deciziei Curţii, de constatare a
neconstituţionalităţii dispoziţiei abrogatoare, şi nu un efect direct al
acesteia, nu există suficient temei pentru teza avansată.
In sfarşit, în condiţiile în
care interdicţia de modificare sau completare, instituită prin art. 2 alin. (3)
din Legea nr. 47/1992, se referă exclusiv la prevederile supuse controlului,
iar în prezenta cauză obiectul controlului îl constituie dispoziţia
abrogatoare, în vreme ce supuse modificării sau completării sunt prevederile
abrogate, repuse în vigoare, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii
celei dintai, pretinsa
încălcare a textului legal menţionat nu poate fi reţinută.
JUDECĂTOR,
Şerban Viorel Stănoiu