DECIZIE   Nr. 564 din 6 iulie 2006

privind constitutionalitatea unor dispozitii din Legea pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, precum si pentru modificarea altor legi

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 677 din 7 august 2006

Cu Adresa nr. XXXV/1.903 din 16 iunie 2006 secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea privind neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. Sesizarea a fost formulată şi semnată, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de un număr de 29 de senatori, şi anume: Mircea Dan Geoană, Nicolae Văcăroiu, Ion Solcanu, Otilian Neagoe, Radu Cristian Georgescu, Doru Ioan Tărăcilă, Ilie Sârbu, Ioan Chelaru, Dan Mircea Popescu, Viorel Arcaş, Ovidiu Teodor Creţu, Petre Daea, Cristian Diaconescu, Vasile Dîncu, Ion Florescu, Vasile Ion, Ion Moraru, Şerban Nicolae, Traian Novolan, Mihail Popescu, Ion Rădoi, Doina Silistru, Aurel Gabriel Simionescu, Viorel Ştefan, Sever Ster, Emil Răzvan Theodorescu, Ion Toma, Vasile Ioan Dănuţ Ungureanu şi Ion Vărgău.

Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.269 din 16 iunie 2006, formând obiectul Dosarului nr. 1.691 A/2006, şi este structurată în motive care vizează neconstituţionalitatea procedurii legislative urmate în adoptarea unor dispoziţii ale legii atacate şi motive care privesc neconcordanţa între anumite dispoziţii ale legii şi prevederile Constituţiei.

Motivele care vizează neconstituţionalitatea procedurii legislative urmate în adoptarea unor dispoziţii ale legii

Textele cuprinse în art. I al legii, privitor la modificarea şi completarea Codului de procedură penală, şi anume: pct. 7, referitor la art. 27 lit. c), pct. 12, referitor la art. 281, pct. 15, referitor la art. 29 lit. c), pct. 19, referitor la art. 45 alin. 11, pct. 25, referitor la art. 49 alin. 4, pct. 29, referitor la art. 55 alin. 1 şi 2, pct. 30, referitor la art. 56 alin. 3, pct. 32, referitor la art. 59 alin. 1, pct. 35, referitor la art. 611, pct. 40, referitor la art. 72 alin. 2, nou-introdus, pct. 44, referitor la art. 862 alin. 7, pct. 46, referitor la art. 91 lit. a), pct. 48, referitor la art. 912 alin. 4 şi 5, pct. 50, referitor la art. 914, pct. 51, referitor la art. 916, pct. 54, referitor la art. 100 alin. 5, pct. 55, referitor la art. 104 alin. 5, nou-introdus, pct. 58, referitor la art. 1371 alin. 1, pct. 66, referitor la art. 144 alin. 11, nou-introdus, pct. 68, referitor la art. 145 alin. 11, nou-introdus, pct. 70, referitor la art. 145 alin. 22 şi 23, pct. 71, referitor la art. 145 alin. 3, pct. 94, referitor la art. 1607 alin. 1 teza finală, pct. 95, referitor la art. 1609 alin. 5, pct. 99, referitor la art. 172 alin. 1, pct. 101, referitor la art. 173 alin. 1, pct. 102, referitor la art. 176 alin. 1 lit. e), f), g), nou-introduse, pct. 105, referitor la art. 184 alin. 1, pct. 114, referitor la art. 2031, nou-introdus, pct. 127, referitor la art. 228 alin. 11, nou-introdus, pct. 129, referitor la art. 228 alin. 6, pct. 134, referitor la art. 264 alin. 3, pct. 146, referitor la art. 294 alin. 1 şi 3, pct. 147, referitor la art. 296 alin. 2, pct. 152, referitor la art. 313, pct. 155, referitor la art. 323 alin. 3, pct. 193, referitor la art. 38517 alin. 6, nou-introdus, pct. 216, referitor la art. 450 alin. 2, pct. 223, referitor la art. 481 alin. 1, pct. 225, referitor la art. 483 alin. 3, şi pct. 227, referitor la art. 486, au fost adoptate cu încălcarea principiului statului de drept, principiului suveranităţii naţionale, principiului supremaţiei Constituţiei şi principiului structurii bicamerale a Parlamentului, consacrate în art. 1,2 şi în art. 61 alin. (2) din Constituţia României. Procedura de adoptare a textelor de lege menţionate contravine, de asemenea, dispoziţiilor art. 74 alin. (3) şi ale art. 75 alin. (3) din Constituţie.

In acest sens se susţine că prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, a fost eliminată procedura medierii, existentă în textul iniţial al Constituţiei, şi s-a tranşat problema navetei parlamentare, prin introducerea soluţiei Camerei decizionale. Astfel, în alin. (1) al art. 75 din Constituţie s-au prevăzut proiectele de lege care se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, şi proiectele de lege pentru care Senatul este prima Cameră sesizată, iar prin art. 75 alin. (3) s-a stabilit ca, după adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectele de lege să fie trimise celeilalte Camere, care va decide definitiv.

Alin. (4) şi (5) ale art. 75 prevăd modul de rezolvare a posibilelor „conflicte de competenţă" între prima Cameră sesizată şi Camera decizionala, dar nu există un text în Constituţie care să permită Camerei decizionale să se îndepărteze de la „limitele sesizării" date de soluţia adoptată de către prima Cameră sesizată.

Această reglementare a procedurii legislative se sprijină pe întreaga „arhitectură" a edificiului constituţional, axată pe principiul statului de drept, al supremaţiei Constituţiei, al suveranităţii naţionale, al bicameralismului, al supremaţiei Parlamentului, ca organ reprezentativ, şi al „monopolului" legislativ al Parlamentului, din care rezultă că un text de lege nu poate să fie creaţia exclusivă a voinţei unei singure Camere.

Introducerea soluţiei obligativităţii sesizării, în anumite materii, ca primă Cameră a Senatului sau, după caz, a Camerei Deputaţilor şi, pe cale de consecinţă, reglementarea rolului de Cameră decizionala, pentru anumite materii, a Senatului şi, pentru alte materii, a Camerei Deputaţilor nu au fost de natură a exclude o Cameră din mecanismul legiferării.

Intenţia legiuitorului constituant derivat a fost aceea a fortificării structurii bicamerale a Parlamentului României şi nu a amputării principiilor bicameralismului în materie de legiferare, prin reţinerea rolului pur formal consultativ pentru o Cameră, fără niciun fel de relevanţă în ceea ce priveşte obiectul şi substanţa reglementării, pentru Camera decizionala.

Din prevederile analizate ale Constituţiei rezultă că, examinând proiectul de lege adoptat de prima Cameră sesizată, Camera decizionala nu se poate pronunţa decât în limitele sesizării, ceea ce înseamnă că ea nu poate adopta norme care nu au fost conţinute în proiectul cu care a fost sesizată prima Cameră sau, după caz, nu au făcut obiectul dezbaterii şi nu au fost adoptate de către prima Cameră. Acesta este şi sensul prevederilor art. 75 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care „După adoptare sau respingere de către prima Camera sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv".

Interpretarea logico-sistematică a textului conduce clar la concluzia că formularea „care va decide definitiv" exprimă ideea de decizie definitivă asupra conţinutului textelor care au fost adoptate sau, după caz, respinse de către prima Cameră sesizată. Dacă legiuitorul constituant derivat ar fi dorit ca cea de-a doua Cameră sesizată, care este şi Camera definitivă, să se poată îndepărta de limitele sesizării, date de structura şi conţinutul proiectului sau propunerii legislative primite de la prima Cameră sesizată, acest aspect s-ar fi reglementat în mod expres, ceea ce însă ar fi ridicat foarte serioase semne de întrebare asupra seriozităţii bicameralismului, reglementat de Constituţia României, asupra raţiunii existenţei celor două Camere.

Inadmisibilitatea adoptării de texte noi în Camera decizionala la propunerea unui minister rezultă şi din art. 74 alin. (3) din Constituţie, care îngăduie Guvernului (implicit, ministerului care a iniţiat proiectul de lege) să îşi exercite iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectului către Camera competentă să îl dezbată şi să îl adopte, ca primă Cameră sesizată. Contrar acestor dispoziţii constituţionale, în cazul legii analizate, textele noi au fost adoptate de către Camera decizionala la iniţiativa ministrului justiţiei, fără să fi fost mai întâi examinate de prima Cameră sesizată.

In acelaşi sens se mai arată că formularea de noi texte de către Guvern, la cea de-a doua Cameră sesizată, care n-au fost incluse în textul iniţial, trimis primei Camere sesizate, nu echivalează cu formularea de amendamente la proiect, ci cu o nouă iniţiativă legislativă, care nu se poate exercita direct la Camera decizionala, ci numai la Camera care, potrivit Constituţiei, trebuie să fie prima sesizată, altfel sistemul bicameral nu are sens.

Motivele care privesc neconcordanţa între anumite dispoziţii ale legii şi prevederile Constituţiei

1. Dispoziţiile art. I pct. 36 din legea criticată, referitoare la art. 681 din Codul de procedură penală, în conformitate cu care „Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta", sunt neconstituţionale, deoarece formularea „presupunerea rezonabilă' implică aprecierea unei persoane, iar folosirea termenului „rezonabil" apare distorsionată faţă de sensul dat de Constituţie acestei noţiuni în art. 21 alin. (3). Ca atare, textul criticat, departe de a fi o garanţie a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, cum ar fi: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică (art. 22), dreptul la libertatea individuală (art. 23), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la libera circulaţie (art. 25), dreptul la viaţa intimă, familială şi privată (art. 26), dreptul la inviolabilitatea domiciliului (art. 27), dreptul la secretul corespondenţei (art. 28) etc, apare ca fiind o legalizare a abuzurilor autorităţilor asupra cetăţenilor. Din această perspectivă, dispoziţiile art. I pct. 36 din legea criticată sunt contrare şi principiilor consacrate de art.  1  alin. (3) din Constituţie, unde se menţionează că primele valori supreme şi garantate în sistemul nostru constituţional sunt demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

2.  Prevederile art. I pct. 47 din lege, referitoare la art. 911 alin. 1 din Codul de procedură penală, sunt neconsti-tuţionale, întrucât posibilitatea interceptării şi înregistrării convorbirilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, în ipoteza în care „cercetarea ar fi mult întârziată", prevăzută de acest text al legii, este contrară art. 53 din Constituţie, neintrând în sfera elementelor prevăzute de alin. (1), care justifică restrângerea exerciţiului unor drepturi, pentru că textul constituţional are în vedere desfăşurarea instrucţiei penale şi nu desfăşurarea cu „viteză de rachetă" a instrucţiei penale. Nu este admisibil să se introducă criterii pur subiective în sfera principiilor de ordin legal. Or, formularea „cercetarea ar fi mult întârziată" introduce un criteriu subiectiv care se poate constitui într-un „argument de serviciu" pentru solicitarea interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice, implicit într-un paravan al abuzurilor autorităţilor faţă de dreptul fundamental prevăzut de art. 28 din Constituţie.

3.   Prevederile art. I pct. 47, referitoare la art. 911 ajin. 6 din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Inregistrarea convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă sau o asistă în proces nu poate fi folosită ca mijloc de probă decât dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni, dintre cele prevăzute la alin. 1 şi 2", sunt contrare dispoziţiilor art. 24 din Constituţie, privind garantarea dreptului la apărare, întrucât partea care a apelat la un avocat sau căreia i s-a numit un avocat din oficiu trebuie să aibă posibilitatea de a discuta nestingherită, fără rezerve, cu avocatul în cauză. Dacă această relaţie dintre avocat şi client nu este inviolabilă, textul constituţional potrivit căruia dreptul la apărare este garantat apare ca fiind lipsit de substanţă.

4.  Dispoziţiile art. I pct. 48, referitoare la art. 912 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, ce reglementează competenţa procurorului „care efectuează sau supraveghează urmărirea penală" de a dispune, „cu titlu provizoriu, prin ordonanţă motivată, înscrisă în registrul special prevăzut în art. 228 alin. 11, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată de cel mult 48 de ore", sunt contrare principiului statului de drept prin aceea că îngăduie ca soluţii de competenţa puterii judecătoreşti să fie îndeplinite, fie şi vremelnic, de către persoane care anchetează. Astfel, este de neconceput ca, fie şi numai cu titlu provizoriu, procurorul care efectuează urmărirea penală să aibă şi calitatea de persoană care îşi autorizează propriile probe. O asemenea soluţie este contrară nu numai art. 24, referitor la dreptul la apărare, art. 28, privind secretul corespondenţei, prin raportare la art. 53 din Constituţie, dar şi textelor constituţionale care reglementează rolul Ministerului Public, în mecanismul organizării statale, concret, art. 131 alin. (1), prin raportare la art. 124.

5.   Prevederile art. I pct. 48, referitoare la art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 911 alin. 1 şi 2", sunt contrare prevederilor constituţionale care reglementează dreptul la apărare (art. 24), dreptul la proces echitabil [art. 21   alin.  (3)] şi restrângerea exerciţiului unor drepturi (art. 53), deoarece statul, prin autorităţile sale, care face urmărirea penală, foloseşte unele şi aceleaşi probe, în cauze penale diferite, revenind în discuţie aceeaşi formulare privind „date sau informaţii concludente şi utile".

6.   Prevederile art. I pct. 134, referitoare la art. 264 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

„Sesizarea instanţei de judecată se face de către procurorul care a dat rechizitoriul.

Procurorul înaintează, de îndată, rechizitoriul împreună cu dosarul cauzei conducătorului parchetului care, în termen de 48 de ore în cauzele cu arestaţi preventiv sau în termen de 20 de zile în celelalte cauze, verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate. Dacă până la expirarea acestor termene rechizitoriul nu a fost infirmat, acesta se înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi cu un număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere.", sunt neconstituţionale, întrucât contravin principiului controlului ierarhic, prevăzut de art. 132 alin. (1) din Constituţie. De vreme ce legiuitorul constituant a reglementat instituţia Ministerului Public, stabilind că această instituţie, şi nu fiecare procuror în parte, reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, iar îndeplinirea acestei misiuni implică controlul ierarhic asupra fiecărui act întocmit de către un procuror, este evident că soluţia legislativă, în baza căreia se stabileşte o relaţie directă dintre procurorul care anchetează sau cel care întocmeşte rechizitoriul şi instanţa de judecată, fără filtrul controlului ierarhic, este contrară Constituţiei, atât în litera art. 132, cât şi în spiritul secţiunii a 2-a din cap. VI al titlului III al Legii fundamentale.

7.  In legătură cu dispoziţiile art. I pct. 13, referitoare la art. 281, pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, potrivit căruia curtea de apel judecă în primă instanţă: ,,b) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi", se arată că la Camera Deputaţilor s-a formulat un amendament de către doamna deputat Liana Dumitrescu, care, aşa cum rezultă din motivarea reţinută în raportul Comisiei juridice, urmărea doar completarea textului, cu precizarea „ai Curţii de Conturi". In tabelul care a fost întocmit de Comisie, în coloana a II-a, pag. 8 din raport, la poz. 5, în loc să fie preluat corect textul Senatului, la care să se adauge precizările din amendamente, s-a reţinut un text incorect, care a fost considerat ca fiind adoptat de Camera Deputaţilor şi reţinut în versiunea pregătită pentru promulgare. Astfel, s-a distorsionat voinţa autorului amendamentului, încălcându-se art. 74 din Constituţie, referitor la dreptul la iniţiativă legislativă al parlamentarilor. Intrucât dreptul la iniţiativă legislativă este reglementat expres de Constituţie, pentru fiecare deputat sau pentru fiecare senator, se subînţelege că acest drept presupune şi posibilitatea de a formula amendamente, iar dreptul de a formula iniţiative legislative sau, după caz, amendamente la iniţiativele legislative iniţiate de Guvern ori de parlamentari, presupune şi obligaţia structurii parlamentare de a lua în discuţie şi de a supune în dezbatere amendamentele şi iniţiativele, aşa cum au fost formulate de către iniţiatori. O comisie parlamentară sau, după caz, Plenul unei Camere poate să admită sau să respingă o iniţiativă sau un amendament al unui parlamentar, dar nu le poate modifica decât cu acordul iniţiatorului. Altfel, dreptul la iniţiativă legislativă, implicit la amendamente, al deputaţilor şi senatorilor ar fi lipsit de substanţă.

In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.

Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 1/1.508/B.O. din 28 iunie 2006, punctul său de vedere, în sensul că Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi este constituţională.

Guvernul, în punctul de vedere transmis cu Adresa nr. 5/4.385/C.P.T., arată, de asemenea, că Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi este constituţională.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere în legătură cu sesizarea de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate formulată de cei 29 de senatori.

Referitor la motivele care vizează neconstituţionalitatea procedurii legislative urmate în adoptarea unor dispoziţii ale legii, Curtea constată:

In conformitate cu art. 75 alin. (1) şi (3) din Constituţia României, Camera Deputaţilor este Cameră decizională pentru toate proiectele de legi şi propuneri legislative, cu excepţia celor limitativ enumerate în alin. (1), şi anume proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute în Constituţie la art. 31 alin. (5), art. 40 alin. (3), art. 55 alin. (2), art. 58 alin. (3), art. 73 alin. (3) lit. e), k), I), n) şi o), art. 79 alin. (2), art. 102 alin. (3), art. 105 alin. (2), art. 117 alin. (3), art. 118 alin. (2) şi (3), art. 120 alin. (2), art. 126 alin. (4) şi (5) şi la art. 142 alin. (5), pe care le dezbate şi le adoptă ca primă Cameră sesizată.

In calitate de Cameră decizională, Camera Deputaţilor are, potrivit dispoziţiilor art. 75 alin. (3) din Constituţie, competenţa de a adopta sau de a respinge proiectul de lege adoptat de Senat, ca primă Cameră sesizată.

Din cuprinsul alin. (4) şi (5) ale art. 75 din Constituţie rezultă şi competenţa Camerei decizionale de a modifica şi completa textul proiectului adoptat de prima Cameră sesizată, inclusiv prin adoptarea unor prevederi noi care intră în competenţa sa decizională. Singura restricţie impusă de prevederile constituţionale amintite este aceea ca, în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere sesizate, să întoarcă legea la această Cameră, pentru a decide definitiv în procedură de urgenţă.

Această procedură legislativă, menită să înlăture neajunsurile procedurii anterioare revizuirii Constituţiei, de mediere între cele două Camere în caz de dezacord asupra unui proiect de lege, nu contravine structurii bicamerale a Parlamentului, consacrată prin art. 61 din Constituţie, dat fiind că în procesul legislativ se atribuie fiecăreia dintre cele două Camere un anumit rol în adoptarea legii, ceea ce nu înlătură bicameralismul, ci îl confirmă.

Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute de lege, iar Codul de procedură penală şi, în general, legile de procedură nu sunt caracterizate în art. 73 alin. (3) sau în alt text al Constituţiei ca fiind legi organice. In consecinţă, Curtea Constituţională constată că, urmându-se procedura legislativă prevăzută de art. 75 din Constituţie, proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi a fost examinat şi adoptat de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, şi de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. In acest cadru, Camera Deputaţilor a adoptat, în limitele competenţei sale, textele de lege criticate în prima parte a sesizării de neconstituţionalitate.

Curtea nu poate primi nici susţinerea că s-ar fi încălcat Constituţia prin faptul că prevederile noi, neavute în vedere de prima Cameră sesizată, au fost adoptate de Camera decizională la iniţiativa ministrului justiţiei, ca reprezentant al Guvernului, dat fiind că Legea fundamentală nu instituie nicio restricţie pentru Guvern de a-şi ameliora proiectul de lege cu care a sesizat Parlamentul, chiar în timpul desfăşurării procedurii legislative.

Referitor la motivele care privesc neconcordanţa între anumite dispoziţii ale legii şi prevederile Constituţiei, Curtea constată:

1. Potrivit art. 681 din Codul de procedură penală, introdus prin legea care formează obiectul sesizării de neconstituţionalitate, „Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta".

Critica de neconstituţionalitate relevă, în primul rând, nepotrivirea dintre sensul termenului rezonabil, folosit în textul menţionat, şi înţelesul conferit în art. 21 alin. (3) din Constituţie, prin care se instituie principiul soluţionării cauzelor judiciare într-un termen rezonabil. Critica este evident neîntemeiată, deoarece, pe de o parte, textul citat din Constituţie nu a fost adoptat în scopul definirii termenului amintit, acesta având înţelesul comun, dat de dicţionare, iar pe de altă parte, nu există nicio contradicţie între sensul avut în vedere de Legea fundamentală şi cel atribuit în articolul analizat din Codul de procedură penală. Ceea ce diferă sunt situaţiile cărora le este atribuită condiţia rezonabilităţii, şi anume durata soluţionării unui proces - în cazul prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie - şi presupunerea că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta" - în textul art. 681 din Codul de procedură penală.

Nu se poate primi nici critica în sensul că termenul rezonabil generează, prin subiectivismul inerent aprecierii organului de urmărire penală, posibilitatea abuzurilor judiciare şi încălcarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor. Termenul caracterizează presupunerea - întemeiată pe indiciile temeinice rezultate din datele unei cauze penale - că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta, iar aprecierea caracterului rezonabil al amintitei presupuneri revine nu numai organului de urmărire penală care propune luarea unei măsuri de siguranţă dintre cele prevăzute de art. 143 şi următoarele din Codul de procedură penală, ci şi magistratului care ia, confirmă sau menţine această măsură, cu asigurarea dreptului la apărare şi a tuturor celorlalte drepturi procesuale ale celui în cauză. Curtea observă, de asemenea, că noţiunea indicii temeinice era prezentă şi definită în aceiaşi termeni în conţinutul art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat prin legea criticată, iar precizarea privind caracterul rezonabil al presupunerii menţionate a fost adăugată tocmai pentru diminuarea gradului de subiectivitate în aprecierea făcută de organul judiciar, prin rezonabil înţelegându-se un anumit grad de normalitate, de acceptabilitate, raportat la oricare persoană înzestrată cu raţiune şi nu doar la persoana competentă să adopte o măsură întemeiată pe indicii temeinice.

2.   Critica privind introducerea în cuprinsul art. 911 alin. 1 din Codul de procedură penală a unui nou caz în care se poate dispune interceptarea convorbirilor prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, şi anume cazul când cercetarea penală poate fi mult întârziată, este neîntemeiată în raport cu dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Constituţie - invocat în motivarea sesizării de neconstituţionalitate - care autorizează restrângerea unor drepturi, inclusiv dreptul la secretul convorbirilor telefonice, dacă aceasta se impune, între altele, pentru desfăşurarea instrucţiei penale. Or, efectuarea urmăririi penale pentru descoperirea autorului unei infracţiuni, stabilirea vinovăţiei acestuia şi trimiterea lui în judecată sunt condiţionate şi de operativitatea cercetării, pentru ca aceasta să fie eficientă atât sub raportul tragerii la răspundere a celui în cauză şi al înlăturării urmărilor infracţiunii, cât şi sub raportul descurajării fenomenului infracţional.

3.   Este nefondată şi critica privind art. 911 alin. 6 din Codul de procedură penală, care se referă la valoarea probatorie a înregistrării convorbirilor dintre avocat şi partea pe care o reprezintă, deoarece reglementarea nu este de natură să încalce dreptul la apărare al părţii reprezentate de avocat, aşa cum fără temei se susţine în sesizare. In textul de lege analizat se precizează că înregistrarea va fi folosită ca mijloc de probă numai dacă din cuprinsul acesteia rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea sau săvârşirea de către avocat a unei infracţiuni. Constituţia nu face nicio rezervă în privinţa restrângerii exerciţiului drepturilor unui avocat, dacă, aşa cum este cazul reglementării stabilite prin art. 911 alin. 6 din Codul de procedură penală, criticată prin sesizare, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. 1 şi 2 ale aceluiaşi text de lege.

4.     Nu poate fi primită nici critica privind neconstituţionalitatea art. 912 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, prin care se instituie dreptul procurorului de a dispune în situaţii de urgenţă interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore. Prin această măsură nu se încalcă prerogativele puterii judecătoreşti şi nici statutul Ministerului Public, aşa cum, de asemenea, fără temei, se susţine în sesizare, deoarece măsura luată de procuror este cenzurată de instanţa de judecată, care poate dispune încetarea interceptărilor şi înregistrărilor şi distrugerea înregistrărilor efectuate. Pe de altă parte, Curtea constată că niciun text al Constituţiei nu interzice reglementarea dreptului procurorului - care este magistrat şi îşi exercită cu imparţialitate atribuţiile, în interesul general al societăţii, potrivit art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie - de a dispune interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice în caz de urgenţă şi cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege.

5.   Critica privind neconstituţionalitatea prevederilor art. 912 alin. 5 din Codul de procedură penală, prin care se reglementează folosirea înregistrărilor în altă cauză, dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea sau săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 911 alin. 1 şi 2, este nefondată, întrucât nu se încalcă nici dreptul la apărare şi nici dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care, la fel ca toate celelalte probe, înregistrarea convorbirilor telefonice este supusă aprecierii judecătorului şi poate fi combătută de persoana interesată, în condiţiile şi cu garanţiile prevăzute de lege.

6.     Nu poate fi primită nici critica privind neconstituţionalitatea art. 264 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură penală, prin care se prevede posibilitatea ca rechizitoriul întocmit de un procuror să fie înaintat instanţei de judecată dacă nu a fost infirmat de conducătorul parchetului, în termenele prevăzute de lege. Curtea constată că această dispoziţie procedurală nu contravine principiului controlului ierarhic prevăzut de art. 132 din Constituţie, aşa cum se susţine în sesizare, deoarece nici în textul constituţional invocat şi nici în alt text din Legea fundamentală nu se prevede obligativitatea confirmării rechizitoriului de către conducătorul parchetului, înainte de sesizarea instanţei de judecată. In virtutea prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are libertatea de a adopta dispoziţii de procedură, inclusiv dispoziţii având ca obiect reglementarea controlului ierarhic exercitat de conducătorul parchetului asupra rechizitoriilor întocmite de procurorii din subordine. In ceea ce priveşte dispoziţia legală criticată, este evident că aceasta a fost adoptată în scopul responsabilizării conducătorilor de parchete în asigurarea operativităţii urmăririi penale şi eliminării cazurilor de tergiversare a verificării temeiniciei şi legalităţii rechizitoriilor întocmite de procurori.

7.   In sfârşit, Curtea constată că nu este întemeiată critica referitoare la neconstituţionalitatea art. 281 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală. Faptul, arătat în sesizare, că textul de lege menţionat a fost adoptat ca urmare a formulării unui amendament care a fost luat în considerare cu un conţinut diferit de cel prezentat de autorul amendamentului nu reprezintă o încălcare a Constituţiei, esenţială, din acest punct de vedere, nefiind intenţia parlamentarului care a formulat amendamentul - şi care, de altfel, nici nu se numără printre autorii sesizării de neconstituţionalitate -, ci voinţa Camerei decizionale a Parlamentului care a adoptat textul de lege.

Faţă de considerentele expuse în cele de mai sus, având în vedere dispoziţiile art. 146 lit. a) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi ale art. 11 alin. (1) lit. A.a), ale art. 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu votul majorităţii judecătorilor,

CURTEA   CONSTITUŢIONALĂ

In numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile din Legea pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, criticate prin sesizarea formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, sunt constituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 6 iulie 2006 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stănoiu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat asistent,

Florentina Geangu