Decizia Nr.557 din 16.10.2014

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865 [în prezent art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă din 2010], excepţie ridicată de Daniela Nicoleta Andreescu în Dosarul nr. 3.933/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 180D/2014.2. La apelul nominal răspunde, pentru partea Agenţia Naţională de Integritate, domnul Dragoş Vaida, şef serviciu în cadrul Direcţiei Generale Juridice a Agenţiei Naţionale de Integritate, cu delegaţie depusă la dosar, lipsind autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului părţii Agenţia Naţională de Integritate, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că liberul acces la justiţie nu este un drept absolut şi menţionează Decizia nr. 522 din 11 octombrie 2005 prin care Curtea Constituţională a reţinut că din dispoziţiile şi principiile Legii fundamentale nu reiese obligativitatea existenţei triplului grad de jurisdicţie4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei. În privinţa invocării încălcării art. 16 din Constituţie, apreciază că această dispoziţie constituţională nu este încălcată, deoarece norma legală se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie. Mai arată că dispoziţiile legale criticate reprezintă o garanţie a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Arată că accesul liber la justiţie nu este încălcat, legiuitorul fiind suveran în reglementarea competenţei instanţelor judecătoreşti şi a procedurii de judecată. Susţine că nici art. 44 din Constituţie nu este încălcat, deoarece partea are la îndemână calea de atac a contestaţiei în anulare.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 7 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.933/1/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865 [în prezent art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă din 2010], excepţie ridicată de Daniela Nicoleta Andreescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate generează o inechitate între părţile unui proces, recurentul având o situaţie net favorabilă în raport cu intimata care nu poate să uzeze de calea de retractare a contestaţiei în anulare, ce reglementează posibilitatea de a ataca hotărârea dată de instanţa de recurs numai în situaţia în care, respingând recursul sau admiţându-l în parte, instanţa a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent, nu şi în situaţia în care se admite recursul pârâtului şi, rejudecânduse cauza, instanţa omite să cerceteze vreuna dintre apărările sau vreunul dintre capetele de cerere din acţiunea principală. Mai arată că prin forma actuală a art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă din 2010 se creează un regim favorizant recurentei, în defavoarea intimatei, lipsită de o cale de atac de retractare, ceea ce determină o încălcare a dreptului la un proces echitabil şi o inechitate asupra drepturilor procedurale între participanţii unui proces civil.7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal arată, în prealabil, că normele de procedură aplicabile în speţă sunt cele cuprinse în Codul de procedură din 1865, având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit căruia dispoziţiile noului cod se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Litigiul soluţionat irevocabil prin decizia atacată cu contestaţie în anulare a fost declanşat anterior datei de 15 februarie 2013 când a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă, astfel că, deşi autoarea excepţiei invocă neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din noul Cod de procedură civilă, calea de atac urmează a fi examinată prin prisma prevederilor corespunzătoare, identice, cuprinse în art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865. Asupra excepţiei de neconstituţionalitate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie opinează în sensul că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 şi 21 şi nici dispoziţiile art. 6 din Convenţie. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv deciziile nr. 387 din 30 septembrie 2004 şi nr. 71 din 15 ianuarie 2009.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului Agenţiei Naţionale de Integritate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865 [în prezent art. 503 alin. (2) pct. 3 din Codul de procedură civilă din 2010]. Examinând actele dosarului Curtea reţine că, în realitate, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie care îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, având în vedere, în acest sens, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare, precum şi prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora „dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare“. Textul de lege are următorul cuprins: „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie [...] când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.“13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile din Constituţie ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, interpretate conform exigenţelor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 387 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.041 din 10 noiembrie 2004, şi Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009, Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate ca neîntemeiate şi a reţinut că dispoziţiile art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă reglementează contestaţia în anulare specială, care este o cale de atac extraordinară, ce se poate exercita în cazurile limitativ prevăzute de lege numai împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs.15. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă în mod univoc din textul de lege criticat, calea procedurală a contestaţiei în anulare specială poate fi utilizată de părţile care au participat la soluţionarea recursului şi este limitată la cazurile în care dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau al omisiunii instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent. În ceea ce priveşte obiectul contestaţiei în anulare specială, acesta este format dintr-o singură categorie de hotărâri, respectiv doar hotărârile pronunţate de instanţele de recurs.16. Curtea a constatat că pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie nu poate fi reţinută, deoarece reglementarea este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincţie, şi anume părţilor care au participat la soluţionarea recursului a cărui dezlegare este rezultatul unei greşeli materiale sau al omisiunii instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.17. Textul de lege criticat nu încalcă nici prevederile art. 21 din Constituţie. Dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite, accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie, şi deci poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. În caz contrar, există riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.18. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, precum şi art. 129, care prevede că, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.19. Prin urmare, departe de a îngrădi drepturi consacrate constituţional, reglementarea prevăzută de art. 318 alin. 1 din Codul de procedură civilă constituie o garanţie a aplicării principiului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind judecarea unei cauze în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părţilor, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluţionării unui proces.20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Daniela Nicoleta Andreescu în Dosarul nr. 3.933/1/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile dispoziţiile art. 318 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 16 octombrie 2014.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Andreea Costin