Decizia Nr.527 din 12.12.2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 alin. 1, 2 şi 8 din Codul de procedură penală
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 55 din 22 ianuarie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Afrodita Laura Tutunaru	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320¹ alin. 1, 2 şi 8 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aurel Grigoraş în Dosarul nr. 9.079/94/2012 (1.209/2013) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 494D/2013.La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Mircea Popescu din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar.Procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului apărătorului ales al autorului excepţiei, care pune concluzii de admitere a acesteia, reiterând argumentele expuse cu prilejul invocării excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de drept comun.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Decizia penală nr. 1.226/R din 27 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 9.079/94/2012 (1.209/2013), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320¹ alin. 1, 2 şi 8 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aurel Grigoraş în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei sentinţe penale prin care, ca urmare a împăcării părţilor, s-a dispus, pe de o parte, încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă şi, pe de altă parte, făcându-se aplicarea art. 320¹ din Codul de procedură penală, condamnarea la pedeapsa închisorii de 1 an şi 6 luni cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului din care a rezultat vătămarea integrităţii corporale a unei persoane.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece inculpatul, pentru a putea beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă, se vede constrâns să renunţe la dreptul la apărare. Astfel, recunoaşterea faptelor reţinute este făcută în necunoştinţă de cauză, inculpatul neavând reprezentarea acuzaţiilor aduse prin actul de sesizare şi nici posibilitatea de a cumpăni dacă solicită sau nu judecata potrivit procedurii obişnuite ori simplificate, cu atât mai mult cu cât rechizitoriul nu este comunicat persoanei cercetate. De aceea, consideră că, pentru respectarea deplină a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, ar trebui ca procedura judecării simplificate să nu mai fie premergătoare fazei cercetării judecătoreşti.Totodată, alin. 8 al art. 320¹ din Codul de procedură penală nu acoperă toate situaţiile care se pot ivi, deoarece judecătorul nu poate respinge cererea formulată atunci când probele administrate în faza de urmărire penală sunt nule.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece aplicarea procedurii simplificate depinde exclusiv de voinţa inculpatului care renunţă de bunăvoie la dreptul său de a se apăra în faţa instanţei de judecată.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, deoarece legiuitorul oferă inculpatului o procedură alternativă cu caracter facultativ, şi nicidecum obligatoriu.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului ales al autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 320¹ alin. 1, 2 şi 8 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, astfel cum a fost modificat prin art. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 21 decembrie 2011, care au următorul conţinut:Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.[...] Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 referitor la Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie şi art. 24 referitor la Dreptul la apărare, precum şi dispoziţiile art. 6 referitor la Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul excepţiei susţine că inculpatul nu mai beneficiază de un proces echitabil, fiind constrâns să renunţe la dreptul său la apărare în condiţiile în care nu poate decide în cunoştinţă de cauză cu privire la alternativa procedurală care-i este oferită de lege.O astfel de critică este neîntemeiată, deoarece, aşa cum s-a arătat în bogata jurisprudenţă a Curţii Constituţionale, procedura simplificată reprezintă o derogare de la dreptul comun şi nu poate fi convertită într-un drept fundamental, inculpatul fiind liber să uzeze sau nu de ea, după cum instanţa de judecată, în condiţiile în care constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, poate respinge cererea. Totodată, posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei şi de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi o garantare a aplicării prezumţiei de nevinovăţie, deoarece judecătorul cauzei nu poate fi ţinut de acceptarea vinovăţiei de către inculpat, ci de obligaţia de a se asigura că persoana respectivă a recunoscut, liber şi sincer, că este autorul faptelor şi de a verifica realitatea acestora. (A se vedea în acest sens Decizia nr. 988 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 19 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 376 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 21 noiembrie 2013).Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Distinct de aceste argumente, Curtea constată că, în pofida susţinerilor autorului excepţiei, partea interesată poate decide în deplină cunoştinţă de cauză asupra opţiunii pe care o are de făcut, deoarece, cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală, învinuitului/inculpatului i se aduce la cunoştinţă încadrarea juridică a faptei, precum şi tot materialul existent la dosar. Totodată, acesta este întrebat dacă mai are de formulat cereri noi ori de făcut declaraţii suplimentare. Faptul că, spre deosebire de inculpatul arestat, inculpatului cercetat în stare de libertate nu i se comunică rechizitoriul, nu poate fi convertit într-un fine de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale criticate în prezenta cauză, deoarece nimic nu-l împiedică ca, asemeni tuturor părţilor, să solicite eliberarea de copii de pe orice alt act al dosarului de urmărire penală, dosar care, odată ajuns la instanţa de judecată, devine public. Prin urmare, autorul excepţiei poate să decidă până la începerea cercetării judecătoreşti, în cunoştinţă de cauză, dacă doreşte sau nu să opteze pentru judecarea cauzei sale potrivit procedurii simplificate.De asemenea, soluţionarea cauzei potrivit regulilor instituite de textul contestat se face cu aplicarea dispoziţiilor art. 334 şi art. 340-344 din Codul de procedură penală, situaţie care implică opozabilitatea reglementărilor referitoare la schimbarea încadrării juridice, la ordinea în care se dă cuvântul, la ultimul cuvânt al inculpatului, la concluzii scrise şi la obiectul deliberării. Aceasta nu presupune că, odată audiată partea vătămată - victimă a unei infracţiuni pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală - instanţa de judecată este în imposibilitate de a lua act de o asemenea declaraţie. Tot astfel, încadrarea juridică ar putea fi schimbată, dimpotrivă, într-o faptă care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă şi pentru care judecarea potrivit procedurii simplificate este prohibită. În plus, dispoziţiile legale criticate nu înlătură aplicabilitatea normelor imperative referitoare la nulităţi ori a normelor procedurale referitoare la soluţiile care pot fi pronunţate. Prin urmare, judecătorul poate dispune, pe lângă condamnarea inculpatului în limitele speciale instituite, şi achitarea ori încetarea procesului penal, după caz (dacă a intervenit decesul făptuitorului, ori dacă părţile s-au împăcat). Dimpotrivă, numai în situaţia în care normele speciale contestate ar interzice în mod expres soluţiile achitării ori încetării procesului penal s-ar putea pune în discuţie încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil sau a prezumţiei de nevinovăţie. Or, dispoziţiile art. 3201 alin. 4 din Codul de procedură penală instituie în sarcina instanţei o singură obligaţie, şi anume aceea de a soluţiona latura penală, şi nicidecum de a condamna inculpatul. Faptul că alin. 7 are în vedere condamnarea inculpatului nu echivalează cu obligaţia judecătorului de a pronunţa numai condamnarea, ci are în vedere reducerea unor limite de pedeapsă drept beneficiu ce se acordă inculpatului care a optat pentru procedura simplificată de judecare. Aceasta este, de altfel, raţiunea deliberării, ca activitate premergătoare soluţionării, care poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei făptuitorului, asupra stabilirii pedepsei, precum şi asupra oricărei altei probleme privind justa soluţionare a cauzei.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Aurel Grigoraş în Dosarul nr. 9.079/94/2012 (1.209/2013) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 320¹ alin. 1, 2 şi 8 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2013.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru