Decizia Nr.515 din 15.05.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 63¹ din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicată de Traian Ioan Halip în Dosarul nr. 4.497/285/2011 al Judecătoriei Rădăuţi şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.324D/2011.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 1 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 4.497/285/2011, Judecătoria Rădăuţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 63¹ din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicată de Traian Ioan Halip în dosarul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cereri de înlocuire a pedepsei amenzii penale.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Limitarea folosirii restrângerii drepturilor şi ale art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie referitor la Interzicerea privării de libertate pentru datorii, deoarece, potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. L (50) din 4 iunie 2007, pedeapsa ce se dispune de către instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă, fiind înlăturată posibilitatea aplicării unei pedepse penale cu suspendarea condiţionată a executării acesteia.Judecătoria Rădăuţi opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 63¹ din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu denumirea marginală Înlocuirea pedepsei amenzii, care au următorul conţinut: „Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată.“Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 53 referitor la Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi dispoziţiile art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Limitarea folosirii restrângerii drepturilor şi ale art. 1 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie referitor la Interzicerea privării de libertate pentru datorii.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 489 din 2 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 4 mai 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63¹ din Codul penal, statuând că dispoziţiile legale criticate reglementează cu privire la înlocuirea pedepsei amenzii penale cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită şi ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată. Or, felurile şi întinderea pedepselor principale ce pot fi aplicate în materie penală sunt, în virtutea art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, o creaţie a legiuitorului şi este firesc ca acesta să determine nu numai condiţiile şi sfera de incidenţă, ci şi limitele acestora, care presupune, între altele, şi posibilitatea înlocuirii.În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia încarcerarea unei persoane condamnate la pedeapsa amenzii penale pe motiv că nu execută sancţiunea ar contraveni dreptului la libertate şi siguranţă, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, deoarece, dimpotrivă, potrivit art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este permisă privarea licită care are ca bază o condamnare pronunţată de un tribunal competent. De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea pronunţată în Cauza Bamber împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 14 decembrie 1988) s-a statuat că încarcerarea dispusă ca urmare a revocării eliberării condiţionate, care se întemeiază pe condamnarea iniţială, este justificată o dată pentru totdeauna de această condamnare, constituind, în consecinţă, o deţinere legală în limitele art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenţie.Aşa fiind, înlocuirea pedepsei amenzii penale dispuse printro hotărâre judecătorească satisface pe deplin exigenţele convenţionale invocate, existând astfel o adevărată legătură de cauzalitate între privarea de libertate şi condamnare.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Distinct de acestea, Curtea mai constată că autorul excepţiei critică textul din perspectiva interpretării date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. L (50) din 4 iunie 2007, pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii. Potrivit acesteia, s-a statuat că art. 63¹ din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă.Cu privire la această critică, Curtea apreciază că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este constituţională, întrucât dintr-o simplă analiză a dispoziţiilor art. 63¹ din Codul penal rezultă că înlocuirea pedepsei amenzii penale este o facultate a judecătorului - „instanţa poate înlocui această pedeapsă“ - care se transformă în obligaţie în momentul constatării existenţei relei-credinţe a condamnatului - „dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii“.Prin urmare, odată stabilită sustragerea cu rea-credinţă de la executarea amenzii, aceasta va fi automat înlocuită cu pedeapsa închisorii, cu executare efectivă. Nici nu ar putea fi valabilă o altă soluţie, întrucât eventualele criterii de individualizare ţin, în lumina prevederilor art. 72 şi următoarele din Codul penal, de fondul cauzei, şi nicidecum de aspecte extrinseci acestuia ce pot apărea după condamnare. Aşa fiind, în măsura în care s-ar admite o teză contrară, în sensul posibilităţii aplicării pedepsei închisorii cu suspendarea condiţionată, cu suspendarea executării sub supraveghere ori cu executarea la locul de muncă, s-ar încălca principiul autorităţii de lucru judecat, cu consecinţa directă a înfrângerii prevederilor constituţionale ale art. 124 referitor la Înfăptuirea justiţiei.Este foarte adevărat că motivele neexecutării unei amenzi penale pot fi diverse, însă reaua-credinţă nu poate fi un element care să producă efecte atenuante. În măsura în care condamnatul doreşte să se supună condamnării, dar nu o poate face, găsindu-se în imposibilitate de a achita amenda în termenul prevăzut de art. 425 alin. 1 din Codul de procedură penală referitor la punerea în executare a amenzii penale, acesta are la îndemână posibilitatea eşalonării plăţii ei pe cel mult 2 ani în rate lunare. Aşadar, este evident că ceea ce s-a avut în vedere de legiuitor cu prilejul adoptării textului criticat şi implicit de instanţa supremă cu prilejul pronunţării Deciziei nr. L (50) din 4 iunie 2007 constă în sancţionarea relei-credinţe, şi nu a altor aspecte ce generează neplata amenzii penale.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 63¹ din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. L (50) din 4 iunie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicată de Traian Ioan Halip în Dosarul nr. 4.497/285/2011 al Judecătoriei Rădăuţi.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 mai 2012.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru