Decizia Nr.491 din 21.11.2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 61 din 24 ianuarie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Ingrid Alina Tudora	- magistrat-asistent

Cu participarea, în şedinţa publică din 24 septembrie 2013, a reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Alexandru Nicolae Deneş, prin mandatar Wachmann Gugui Gloria Nevella, şi de către Iuliana Ileana Poenaru, în dosarele nr. 10.889/3/2009 şi nr. 35.918/3/2009 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă.Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 211D/2013 şi nr. 212D/2013.Dosarele au fost conexate în temeiul prevederilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în şedinţa publică din 24 septembrie 2013, cu participarea avocatului Corina Popescu şi a reprezentantului Ministerului Public, Antonia Constantin, când au avut loc dezbaterile ce au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la această dată. La acest termen de judecată, Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 15 octombrie 2013.La acea dată, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru 21 noiembrie 2013, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:Prin Decizia nr. 6.468 din 23 octombrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 10.889/3/2009, şi Încheierea din 7 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 35.918/3/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Alexandru Nicolae Deneş, prin mandatar Wachmann Gugui Gloria Nevella, şi de Iuliana Ileana Poenaru în cauze având ca obiect soluţionarea cererilor privind obligarea statului român la restituirea în natură a unor imobile şi, în subsidiar, la plata de despăgubiri.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că normele cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, un „bloc de convenţionalitate“, cu consecinţa că acesta se impune autorităţilor naţionale cu aceeaşi forţă juridică cu care se impun normele convenţionale şi care beneficiază, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară în cazul apariţiei de neconcordanţe între actele internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne. Principiul priorităţii acestui bloc de convenţionalitate determină inadmisibilitatea invocării dreptului intern pentru a justifica neexecutarea Convenţiei, regulă preluată expres prin art. 31 alin. (5) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele şi, în acelaşi timp, relativizează caracterul imperativ al normei juridice interne şi o situează, pe aceasta din urmă, într-o stare de inferioritate.În cuprinsul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că Legea nr. 247/2005 este o lege specială faţă de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, „câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv (...) s-a adoptat o lege specială (...), nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială“, astfel încât „acţiunile directe împotriva statului român (...) nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.“ Se mai arată că, spre deosebire de o altă decizie pronunţată de aceeaşi instanţă în soluţionarea unui recurs în interesul legii referitor la materia revendicării, şi anume Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, în Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai preluat şi principiul priorităţii Convenţiei faţă de legea specială.În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, cele două „corpuri normative“, respectiv Legea nr. 247/2005 şi Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, alcătuiesc un „bloc de legalitate“ inferior „blocului de convenţionalitate“ compus din Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Faţă de existenţa celor două planuri, în măsura în care Legea nr. 247/2005, chiar interpretată în lumina deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu conţine dispoziţii mai favorabile şi contravine Convenţiei, interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă evident că aplicarea corpului legal în dauna „blocului de convenţionalitate“ constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit deja, în jurisprudenţa sa în materie, că Legea nr. 247/2005 contravine dispoziţiilor convenţionale, întrucât, deşi deschide reclamanţilor accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, şi de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind, în prezent, în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizaţii în favoarea persoanelor îndreptăţite, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi a art. 6 din Convenţie.Prin Hotărârea-pilot pronunţată la 12 octombrie 2010 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a arătat că una dintre măsurile care ar trebui luate este modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care a constatat anumite lipsuri, şi implementarea de urgenţă a unor măsuri simplificate şi eficiente, întemeiate pe soluţii legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză.În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a instanţei supreme nu doar că nu conduce la dezideratul exprimat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de îndreptare a mecanismului de restituire, ci este chiar contrară obligaţiilor stabilite prin hotărârea pronunţată în cauza-pilot, prin confirmarea convenţionalităţii Legii nr. 247/2005 şi stabilirea supremaţiei acesteia. Se mai susţine că decizia instanţei supreme validează mecanismul reglementat de titlul VII din Legea nr. 247/2005, stabilind prioritatea aplicării acestuia prin statuarea inadmisibilităţii acţiunilor îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale.În concluzie, autorii excepţiei de neconstituţionalitate apreciază că titlul VII din Legea nr. 247/2005, aşa cum este interpretat prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, contravine art. 20 din Constituţie, întrucât aplicarea cu prioritate a legii interne în dauna corpului convenţional este neconstituţională.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în Dosarul nr. 211D/2012, a apreciat că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate vizează prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii.În acest context, instanţa arată că, deşi prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au legătură cu soluţionarea cauzei, problema invocată se referă la aspecte ce ţin de interpretarea şi aplicarea legii, prerogativă dată prin lege instanţelor de judecată, fie în aplicarea legii în fiecare caz dedus judecăţii, fie prin pronunţarea unor decizii în interesul legii, în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a acesteia de către instanţele judecătoreşti. În acest sens, invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că modalitatea în care se interpretează şi se aplică prevederile legale în cazuri concrete nu intră în sfera controlului de constituţionalitate.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în Dosarul nr. 212D/2013, a apreciat că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu aduc atingere dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie. Instanţa apreciază că prevederile legale criticate nu aduc atingere substanţei dreptului de proprietate, iar în acord cu jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, modalitatea de a reglementa acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv constituie opţiunea exclusivă a legiuitorului, în acord cu politica economică a statului în materia despăgubirilor acordate din fonduri publice, urmărindu-se păstrarea unui echilibru între cerinţele interesului public şi interesele apărării dreptului fundamental la proprietate.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate invocate.Guvernul consideră că, din punctul de vedere al admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta nu se încadrează, sub aspectul obiectului său, în sfera actelor supuse controlului de constituţionalitate, reglementate de art. 146 lit. d) din Constituţie. Actele puterii judecătoreşti, în speţă hotărârile instanţelor judecătoreşti, rămân supuse exclusiv căilor de atac ordinare şi extraordinare în cadrul cărora se verifică toate aspectele care ar putea determina reformarea lor, inclusiv constituţionalitatea. În acest sens, arată că instanţa de contencios constituţional a respins, ca inadmisibile, excepţiile de neconstituţionalitate ce priveau decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite sau de alte instanţe judecătoreşti, exemplu fiind, astfel, Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003.Invocând practica recentă a Curţii Constituţionale, Guvernul arată că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 1.241 din 6 octombrie 2009, Curtea a constatat că este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a decide asupra modului de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută, prevederile de lege criticate fiind în acord cu cele ale art. 44 alin. (2) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege. Prin aceeaşi decizie, Curtea a arătat că dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale fac parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională. Instanţele naţionale au posibilitatea să înlăture, din oficiu sau la cererea părţilor, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenţia şi protocoalele sale adiţionale.Cât priveşte Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Europeană de la Strasbourg în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Guvernul, după o analiză succintă a considerentelor reţinute de aceasta, concluzionează că legislaţia în materia restituirii dreptului de proprietate nu încalcă normele Convenţiei, însă modul în care funcţionează în practică mecanismul de restituire şi despăgubire reglementat de legiuitor este cel ce produce disfuncţionalităţi de natură să determine violarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.Prin urmare, după pronunţarea Hotărârii-pilot menţionate, toate procesele României aflate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în problema referitoare la acelaşi tip de contencios au fost suspendate pentru o perioadă iniţială de 18 luni, ulterior prelungită, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.În consecinţă, Guvernul apreciază că titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu creează premisele unor vicii de neconstituţionalitate prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţie.Avocatul Poporului consideră că prevederile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale. Pe de altă parte, arată că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate, sens în care menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie, precum şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu noţiunea de „bun“ sau „speranţă legitimă“.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2) şi art. 2 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actelor de sesizare, prevederile cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.Din analizarea motivelor de neconstituţionalitate reţinute, Curtea observă că autorii excepţiei reţin ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 17 februarie 2012.În acest context, având în vedere obiectul şi natura criticilor de neconstituţionalitate formulate în susţinerea excepţiei, precum şi conţinutul Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005, astfel cum interpretarea şi aplicarea acestora au fost stabilite prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011.Titlul VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 cuprinde următoarele capitole: cap. I - Dispoziţii generale, art. 1-5, cap. II - Fondul „Proprietatea“, art. 6-12¹, cap. III - Măsuri instituţionale, art. 13-14², cap. IV - Măsuri anticorupţie, art. 15, cap. V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, art. 16-18, cap. V¹ - Valorificarea titlurilor de despăgubire. Stabilirea algoritmului de atribuire a acţiunilor emise de Fondul „Proprietatea“, art. 18¹-18⁹ , cap. VI - Căi de atac în justiţie, art. 19-20, cap. VI¹ -Răspunderi şi sancţiuni, art. 20¹, şi cap. VII - Dispoziţii tranzitorii şi finale, art. 21-33.Prevederile art. 13, 14, 14¹ , 14², art. 15 lit. a)-d) şi f), art. 16, 17, 18, 18¹ , 18², 18³ , 18⁴ , 18⁵, 18⁶, 18⁷, 18⁸, 18⁹ şi art. 22 din titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, au fost abrogate prin prevederile art. 50 lit. c) din capitolul VI - Dispoziţii tranzitorii şi finale al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013.În ceea ce priveşte abrogarea prevederilor cuprinse în reglementarea legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată, în jurisprudenţa sa, concretizată prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, nuanţând interpretarea sintagmei „în vigoare“ din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text care circumstanţiază controlul de constituţionalitate numai la legile şi ordonanţele în vigoare, Curtea Constituţională a reţinut că acest control vizează „dispoziţiile aplicabile cauzei, chiar dacă acestea nu mai sunt în vigoare“, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. O astfel de soluţie a fost justificată prin faptul că, deşi abrogată, „legea civilă poate ultraactiva în unele situaţii, potrivit principiului «tempus regit actum»“.Aşa fiind, Curtea este competentă şi urmează a se pronunţa asupra prevederilor de lege cu care a fost sesizată.În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, aceştia susţin că reglementarea legală criticată contravine dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 44 - Dreptul de proprietate privată. De asemenea, prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt considerate a fi contrare dispoziţiilor art. 1 - Obligaţia de a respecta drepturile omului şi art. 53 - Apărarea drepturilor recunoscute din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 - Protecţia proprietăţii cuprins în Primul Protocol adiţional la aceeaşi convenţie.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:Din expunerea motivelor de neconstituţionalitate invocate în susţinerea excepţiei, Curtea observă că autorii acesteia critică, în mod indirect, Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că soluţia jurisprudenţială, obligatorie pentru instanţele de judecată, pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, în temeiul căreia dispoziţiile legii speciale, şi anume titlul VII din Legea nr. 247/2005, se aplică prioritar faţă de legea generală, respectiv art. 480 şi următoarele din Codul civil din 1864 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, contravine art. 20 alin. (2) din Constituţie care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.Curtea reţine că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acţiunile prin care se solicită acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII din Legea nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român şi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun în materia acţiunii în revendicare, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din aceeaşi convenţie, trebuie respinse ca inadmisibile.În acest context, din prisma criticilor formulate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea apreciază că obiectul excepţiei îl reprezintă o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul pronunţării unui recurs în interesul legii. Aşa fiind, în cauză se impune a fi analizată, în primul rând, competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra unei astfel de excepţii de neconstituţionalitate.Din această perspectivă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este unitară, cu două abordări distincte (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013):1. Curtea Constituţională, constatând că este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii interpretării date unei norme juridice printr-un recurs în interesul legii, a statuat că poate verifica constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii, tocmai pentru a nu permite ca un text legal să fie susceptibil de aplicare în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală.Cu alte cuvinte, Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa asupra deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca act jurisdicţional, dar se poate pronunţa asupra actului de reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanţe de judecată. Reprezentativă în acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.2. Pe cale de consecinţă, atunci când obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă însăşi decizia instanţei supreme, iar nu o anumită interpretare dată unei norme juridice prin intermediul deciziei pronunţate cu prilejul soluţionării recursului în interesul legii, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă unui control de constituţionalitate. În acest sens este Decizia Curţii Constituţionale nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003.Analizând prezenta excepţie de neconstituţionalitate din perspectiva propriei sale jurisprudenţe în materie şi pentru a determina dacă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011 poate fi supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că recursul în interesul legii este o instituţie juridică care contribuie la asigurarea respectării principiului securităţii juridice şi a preeminenţei dreptului, în vederea înfăptuirii unei justiţii unice, imparţiale şi egalitare, în acord cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie.În acest sens, în vederea asigurării unei jurisprudenţe unitare, rolul instanţei supreme în cadrul sistemului judiciar naţional este unul esenţial, acesta fiind subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României (nr. 1), paragraful 37, prin care s-a statuat că, deşi divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială, cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă.Reglementat prin art. 329 şi următoarele din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 514 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, recursul în interesul legii este acel mijloc procesual prin care se urmăreşte realizarea unei jurisprudenţe unitare atunci când se constată că, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv definitive - în sistemul noului Cod de procedură civilă, s-au dat dezlegări diferite aceleiaşi chestiuni/probleme de drept.Cu alte cuvinte, scopul recursului în interesul legii este acela de a înlătura o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti, prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei decizii prin care dezlegarea dată chestiunilor/problemelor de drept judecate devine obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.Cu privire la activitatea de interpretare a legii, realizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, în literatura de specialitate s-a arătat că, în acest caz, instanţa supremă desfăşoară o activitate care este parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului, iar în ceea ce priveşte sensul interpretării cazuale, realizate de instanţele de judecată sau de autorităţile administrative în procesul aplicării dreptului, s-a arătat că, în cadrul acesteia, organul de interpretare este ţinut să clarifice cu toată precizia sensul normei juridice şi să stabilească compatibilitatea acesteia în raport cu o anumită situaţie de fapt.Raportând aceste aspecte de teorie a dreptului la examinarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanţele judecătoreşti, interpretare care, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, să fie susceptibilă de a face obiectul unui control de constituţionalitate.Prin decizia în cauză, pronunţată cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit aplicarea unitară a unui principiu general al dreptului, statuând că legea specială - titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se aplică prioritar faţă de legea generală, în virtutea principiului general de drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia generalibus derogant.Potrivit art. 142 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea este garantul supremaţiei Constituţiei, iar în acord cu jurisprudenţa sa, în vederea exercitării acestei atribuţii, instanţa de contencios constituţional este competentă să analizeze inclusiv deciziile în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin acestea s-ar da unui act normativ o interpretare susceptibilă de a intra în coliziune cu prevederile Constituţiei.Din această perspectivă, Curtea constată că autorii excepţiei de neconstituţionalitate indică drept obiect al acesteia prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 criticând, în realitate, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, fără însă ca aceasta din urmă să intervină asupra lor în vederea interpretării şi a stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcţie de anumite situaţii şi soluţii jurisprudenţiale diferite.Faţă de aceste împrejurări, Curtea, având în vedere obiectul criticii de neconstituţionalitate, constată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII intitulat „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011, excepţie ridicată de Alexandru Nicolae Deneş, prin mandatar Wachmann Gugui Gloria Nevella, şi de către Iuliana Ileana Poenaru, în dosarele nr. 10.889/3/2009 şi nr. 35.918/3/2009 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2013.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Ingrid Alina Tudora