Decizia Nr.487 din 21.11.2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 66 din 27 ianuarie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Fabian Niculae	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Gabriel Emilian Constantin în Dosarul nr. 635/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 553D/2013.La apelul nominal se constată lipsa părţilor.Procedura de citare este legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Inspecţia Judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a depus o cerere prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că dispoziţiile legale criticate au drept scop evitarea abuzului de drept. Mai mult, partea interesată are posibilitatea de a formula o nouă cerere.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 9 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 635/2/2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.Excepţia a fost invocată de Gabriel Emilian Constantin întrun dosar având ca obiect anularea unui act administrativ - Rezoluţia nr. 3.591/IJ/2.654/DIJ/2012 din 21 decembrie 2012.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât rezoluţia Inspecţiei Judiciare reprezintă o opinie subiectivă, pronunţată într-o procedură administrativă, opinie ce nu poate fi exclusă unui control independent şi imparţial în situaţia în care această rezoluţie poate naşte sau stinge raporturi juridice.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia potrivit căreia excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa arată că actul administrativ este definit de legiuitor ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.“Pornind de la această definiţie legală, instanţa a reţinut că una dintre condiţiile pentru ca un act să aibă natură administrativă şi să poată fi supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ este ca acesta să producă efecte juridice proprii, respectiv să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.Instanţa a reţinut, de asemenea, că la data de 23 ianuarie 2012 a fost publicată Legea nr. 24/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care a modificat dispoziţiile art. 44-49 referitoare la titularii acţiunii disciplinare, modalitatea de sesizare a Inspecţiei Judiciare, mecanismul verificărilor prealabile şi finalitatea acestora, începerea, desfăşurarea şi finalizarea cercetării disciplinare prealabile, principala modificare constând în extinderea sferei titularilor acţiunii disciplinare, fără însă a aduce modificări de esenţă în ceea ce priveşte natura soluţiei date în situaţia în care „în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare“, noua reglementare [art. 45 alin. (4) lit. b)] stabilind clasarea sesizării.Instanţa subliniază că soluţia legislativă este conformă cu standardele impuse de Legea fundamentală, întrucât răspunderea disciplinară a magistraţilor îşi are temeiul în obligaţiile ce izvorăsc din prevederile legilor şi regulamentelor profesiei, ale Codului deontologic şi ale regulilor de bune practici profesionale, obligaţii a căror nerespectare poate fi de natură a prejudicia exclusiv onoarea şi prestigiul profesiei, astfel încât această formă specială de răspundere vizează strict raporturile dintre magistrat, pe de o parte, şi categoria profesională din care face parte, de cealaltă parte.Aceasta nu are însă semnificaţia restrângerii dreptului persoanei care a formulat sesizarea pentru începerea acţiunii disciplinare de a obţine în justiţie repararea prejudiciului provocat prin încălcarea drepturilor sau intereselor sale prin conduita magistratului respectiv. În acest sens, trebuie observat că art. 94 din Legea nr. 303/2004 prevede că „Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.“Instanţa apreciază că soluţia legiuitorului de restrângere a accesului la justiţie al persoanelor care ar putea justifica un interes de a contesta rezoluţia de clasare a sesizării este prevăzută şi justificată prin raportare la cazurile în care se poate dispune o astfel de soluţie, şi anume când se constată neîndeplinirea unor condiţii formale ale sesizării (de exemplu, nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea) sau inexistenţa indiciilor privind săvârşirea unei abateri disciplinare. Mai mult, prin art. 47 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 s-a prevăzut expres că, după pronunţarea unei soluţii de clasare a sesizării, persoana interesată poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012:

– Art. 47 alin. (1) lit. b): „(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată: [...]b)clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluţia de clasare este definitivă.“În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în faţa legii, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind liberul acces la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică şi în art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la critici similare şi la o parte din dispoziţiile constituţionale invocate şi în prezentul dosar (art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică), constatând că sunt constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 356 din 24 septembrie 2013*), nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, precum şi prin Decizia nr. 399 din 8 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 19 noiembrie 2013, Curtea a reţinut că potrivit art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004, în cazul în care Inspecţia Judiciară s-a sesizat din oficiu sau a fost sesizată de orice persoană interesată, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori, inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, clasarea sesizării, rezoluţia de clasare fiind definitivă. Aceasta se poate dispune în cazurile în care nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt ori de săvârşire a unei abateri disciplinare. Curtea observă că cele 3 variante ce legitimează soluţia clasării nu au caracter irefragabil, deoarece, în acord cu dispoziţiile art. 47 alin. (2) din aceeaşi lege, persoana interesată poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor acolo prevăzute. Practic, aceste exigenţe se circumscriu unor norme de procedură referitoare la responsabilitatea judecătorilor şi procurorilor ca principiu care se alătură principiului constituţional al independenţei judecătorilor. Prin urmare, textele criticate nu fac altceva decât să dea eficienţă rolului legiuitorului de a realiza un echilibru necesar între independenţa şi responsabilitatea judecătorilor prin reglementarea procedurii de urmat în domeniul răspunderii disciplinare. Prin urmare, reglementarea abaterilor disciplinare, prin includerea în această categorie a exercitării funcţiei cu reacredinţă sau gravă neglijenţă, nu poate fi confundată cu reglementarea procedurală de drept comun care are în vedere fapte ce privesc conţinutul hotărârilor judecătoreşti, conţinut care nu poate fi examinat decât prin intermediul căilor de atac, nefiind de acceptat ca acestea să fie realizate în afara activităţii jurisdicţionale (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii *) Decizia nr. 356 din 24 septembrie 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 17 decembrie 2013. Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012). Aşa fiind, Curtea constată că, prin natura şi conţinutul ei specific, o astfel de procedură prealabilă, de examinare a sesizării sub aspectul inserării datelor cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat-o, a datelor de identificare a autorului şi a semnăturii acestuia, ori a existenţei indiciilor de săvârşire a unei abateri disciplinare, nu vizează însăşi soluţionarea fondului sesizării, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia. Or, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european al drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, „drepturi civile“ şi, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunţat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (Cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei (Cererea nr. 6.916/75). Aşadar, cât timp această procedură nu priveşte însăşi judecarea pe fond a sesizării - o atare procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv în art. 47 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 317/2004, Curtea constată că dispoziţiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor ori la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur procedural, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere în faţa secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii ori chiar în faţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti. De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun instituirea unor proceduri referitoare, pe de o parte, la competenţa instanţelor de judecată şi, pe de altă parte, la competenţa altor autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale specifice, cum ar fi Consiliul Superior al Magistraturii. De aceea, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili prin lege procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac al căror unic scop constă în protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale afectate. În plus, art. 99¹ din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte în termeni lipsiţi de echivoc împrejurările în care exercitarea funcţiei cu rea-credinţă ori gravă neglijenţă constituie abateri disciplinare. Prin urmare, modul în care judecătorul interpretează şi aplică legea într-o cauză dată nu este susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Altfel spus, o neregularitate a hotărârii judecătoreşti constituie temei pentru formularea unei căi de atac, în timp ce răspunderea disciplinară poate fi antrenată în cu totul alte condiţii decât cele prevăzute de lege pentru promovarea unei căi de atac. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a textului legal criticat raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea a constatat că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în aceste decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. În aceste condiţii, nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. În ceea ce priveşte contrarietatea dintre prevederile legale criticate şi cele ale art. 24 privind dreptul la apărare din Legea fundamentală, Curtea constată că textul constituţional este inaplicabil, având în vedere că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu este persoana vizată de procedura disciplinară. Referitor la art. 148 din Constituţie, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu motivează încălcarea acestor texte constituţionale, respectiv cum anume sunt încălcate prin dispoziţiile legale criticate. În aceste condiţii, Curtea Constituţională nu poate analiza pretinsa neconstituţionalitate a acestor texte legale în raport cu art. 148 din Constituţie. Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel Emilian Constantin în Dosarul nr. 635/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 noiembrie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Fabian Niculae