DECIZIE Nr.
388 din 13 aprilie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 267 alin. 1 din Codul de procedura
penala si art. 321 din Codul penal
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 317 din 14 mai 2010
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar
-judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Ion Predescu
-judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader
-judecător
Augustin Zegrean -judecător
Marinela Mincă -
procuror
Afrodita Laura Tutunaru -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 267 alin. 1 din Codul de
procedură penală şi art. 321 din Codul penal, excepţie
ridicată de Omer Beldis, Ruxandra Iulian şi Cam Tarak (Tarîk) în
Dosarul nr. 1.027/256/2009 al Judecătoriei Medgidia.
La apelul nominal lipsesc părţile,
faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată,
preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public,
care pune concluzii de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate ca nefondată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 30 iunie 2009, pronunţată
în Dosarul nr. 1.027/256/2009, Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 267 alin. 1 din Codul de procedură penală şi
art. 321 din Codul penal, excepţie ridicată de Omer Beldis,
Ruxandra Iulian şi Cam Tarak (Tarîk) în dosarul de mai sus.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate autorii acesteia
susţin că prevederile legale menţionate încalcă
dispoziţiile constituţionale ale art. 53 referitoare la Restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art.
57 referitoare la Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor, ale
art. 21 referitoare la Accesul liber la justiţie şi ale art.
124 referitoare la Infăptuirea justiţiei, deoarece luarea
măsurii arestării preventive cu ocazia emiterii rechizitoriului
echivalează cu o îngrădire a drepturilor procesuale, de vreme ce
măsura nu s-a impus pe toată perioada instrumentării primei faze
a procesului. Se creează astfel o reglementare diferită pentru
arestarea preventivă în cadrul urmăririi penale, întrucât în
această situaţie măsura nu mai este limitată în timp, fiind
dispusă pe toată durata procesului. Se mai apreciază că
această măsură trebuie luată pentru prima dată, cu
titlu de excepţie, doar în cazul infracţiunilor flagrante. Altfel, se
creează arbitrariul procurorului care supraveghează urmărirea
penală.
Dispoziţiile art. 321 din Codul penal contravin
aceloraşi prevederi constituţionale, deoarece această
infracţiune este sancţionată mai aspru faţă de alte
infracţiuni mai grave.
Judecătoria Medgidia opinează că excepţia de neconstituţionalitate
este vădit nefondată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernul nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor,
concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile art. 267 alin. 1 cu denumirea marginală Dispoziţiile
privitoare la măsurile preventive, de siguranţă sau
asigurătorii din Codul de procedură penală şi ale art.
321 cu denumirea marginală Ultrajul contra bunelor moravuri şi
tulburarea ordinii şi liniştii publice din Codul penal, care au următorul
conţinut:
- Art. 267 alin. 1 din Codul de procedură
penală: „In cazul în care procurorul, la întocmirea rechizitoriului
potrivit art. 262 pct. 1, consideră că este necesară arestarea
inculpatului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, înaintează
instanţei, în termen de 24 de ore, rechizitoriul şi propunerea de
arestare a inculpatului. In acelaşi mod procedează procurorul şi
în cazul în care este necesară luarea măsurilor de
siguranţă prevăzute în art. 113 şi 114 din Codul penal. In
cazul în care procurorul consideră că se impune luarea măsurilor
preventive prevăzute în art. 145 şi 1451, dispune aceasta
prin rechizitoriu.";
-Art. 321 din Codul penal: „Fapta persoanei care, în
public, săvârşeşte acte sau gesturi, proferează cuvinte ori
expresii, sau se dedă la orice alte manifestări prin care se aduce
atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în
alt mod, liniştea şi ordinea publică, se pedepseşte cu
închisoare de la unu la 5 ani.
Dacă prin fapta prevăzută la alin. 1
s-au tulburat grav liniştea şi ordinea publică, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea constată că dispoziţiile art. 321 din Codul penal au mai
făcut obiect al controlului său prin raportare la critici similare.
Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 541 din 9 aprilie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 7 mai
2009, Curtea Constituţională a respins ca nefondată
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 321 alin.
1 din Codul penal, reţinând în esenţă că dispoziţiile
de lege criticate reglementează obligaţia fiecărui
cetăţean de a adopta un anumit comportament, stabilind şi
caracteristicile acestuia, şi anume să se abţină de la
săvârşirea în public a unor acte sau gesturi menite să
aducă atingere bunelor moravuri, să producă scandal public sau
să tulbure în alt mod liniştea şi ordinea publică.
Această exigenţă este în spiritul
legilor ţării şi al normelor de convieţuire socială
şi, din perspectiva unui viciu de constituţionalitate, este lipsit de
relevanţă faptul că legiuitorul face sau nu o distincţie
clară între dispoziţiile art. 321 alin. 1 din Codul penal şi
altele.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că, deşi
apără aceleaşi valori, o seamă de infracţiuni nu sunt
similare, iar diferenţierea variatelor forme ale ilicitului,
determinată de intensitatea şi gravitatea atingerii aduse valorii
sociale ocrotite, este atributul exclusiv al legiuitorului.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente
noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe,
considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează
valabilitatea şi în cauza de faţă.
Cât priveşte dispoziţiile art. 267 alin. 1
din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea reglementează
posibilitatea formulării unei propuneri de arestare preventivă cu
ocazia emiterii actului de inculpare. Aceasta nu echivalează însă cu
îngrădirea dreptului persoanei de a se adresa justiţiei sau cu
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi,
deoarece, potrivit art. 23 alin. (4) şi (5) din Legea fundamentală,
privarea de libertate se dispune numai în cursul procesului penal, ceea ce
implică atât faza de urmărire penală, cât şi faza de
judecată, cu singura deosebire că în cursul primei faze a procesului
penal arestarea preventivă se poate dispune pe o perioadă de maximum
180 de zile.
In plus, autorul porneşte de la o premisă
eronată ce fundamentează o atitudine arbitrară a procurorului.
Aceasta nu poate fi primită, deoarece procurorul, în exercitarea
atribuţiilor sale constituţionale, poate propune luarea măsurii
arestării preventive numai într-unui dintre cazurile expres şi
limitativ prevăzute de art. 148 lit. a)-f) din Codul de procedură penală,
iar judecătorul, potrivit art. 124 din Legea fundamentală, poate
dispune ori nu o astfel de măsură. De altfel, şi în
situaţia în care cu prilejul emiterii actului de sesizare a instanţei
se dispune totodată propunerea pentru privarea de libertate sunt
respectate toate drepturile părţilor la un proces echitabil,
întrucât, după ce potrivit art. 264 alin. 3 din Codul de procedură
penală rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii
şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior, judecătorul
poate respinge o astfel de solicitare, iar când o admite echivalează cu un
act de arestare preventivă, în cursul judecăţii fiind aplicabile
dispoziţiile art. 160a din Codul de procedură penală.
De aici decurge, în acord cu art. 23 alin. (6) din Constituţie,
obligaţia instanţei de judecată ca, în condiţiile legii, „să
verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive şi să dispună, de
îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au
determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa
constată că nu există temeiuri noi care să justifice
menţinerea privării de libertate".
Din cele de mai sus rezultă că textele legale
conţin suficiente garanţii menite să dea expresie şi
consistenţă accesului liber la justiţie şi actului de
înfăptuire a justiţiei în numele legii.
Curtea mai constată că prevederile art. 57
din Constituţie nu au incidenţă în cauză.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art.
1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 267 alin. 1 din Codul de procedură penală
şi art. 321 din Codul penal, excepţie ridicată de Omer Beldis,
Ruxandra Iulian şi Cam Tarak (Tarîk) în Dosarul nr. 1.027/256/2009 al
Judecătoriei Medgidia.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 13 aprilie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru