Decizia Nr.383 din 23.03.2011

În temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la data de 17 martie 2011, un grup de 113 deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Partidului Social Democrat a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi a legii în ansamblul său.Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 1.612 din 17 martie 2011 şi constituie obiectul Dosarului nr. 377A/2011.La sesizare a fost anexată lista cuprinzând semnăturile celor 113 deputaţi, şi anume: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Sergiu Andon, Teodor Atanasiu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Mircea Vasile Cazan, Mariana Câmpeanu, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Liviu-Bogdan Ciucă, Tudor Ciuhodaru, Horia Cristian, Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Damian Florea, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Viorel Palaşcă, Ionel Palăr, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş, Adriana Diana Tuşa, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga, Mihai Alexandru Voicu - deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal - şi Victor-Viorel Ponta, Mircea Duşa, Emil Radu Moldovan, Marian Neacşu, Victor Cristea, Costică Macaleţi, Sonia-Maria Drăghici, Vasile Mocanu, Anghel Stanciu, Neculai Răţoi, Florin-Costin Pâslaru, Iordache Florin, Antonella Marinescu, Aurel Vlădoiu, Iuliu Nosa, Ioan Stan, Eugeniu Radu Coclici, Horia Grama, Cornel Itu, Ion Burnei, Rodica Nassar, Victor Socaciu, Ion Călin, Viorel Ştefan, Mihai Tudose, Ioan Cindrea, Angel Tîlvăr, Ioan Damian, Adrian Mocanu, Eugen Bejinariu, Dan-Mircea Popescu, Cristina Ileana Dumitrache, Gabriel Petru Vlase, Vasile Popeangă, Iulian Claudiu Manda, Cristian-Sorin Dumitrescu, Bogdan Nicolae Niculescu Duvăz, Andrei Dolineaschi, Florentin Gust Băloşin, Marian Ghiveciu, Mircea-Gheorghe Drăghici, Constantin Niţă, Ion Mocioalcă, Eduard-Stelian Martin, Manuela Mitrea, Doina Burcău, Florian Popa, Dan Nica, Silvestru-Mircea Lup, Gheorghe Ciocan, Adrian Solomon, Sorin Ioan Roman, Ciprian-Florin Luca, Matei Radu Brătianu, Petre Petrescu, Gheorghe Antochi, Aurelia Vasile şi Dumitru Chiriţă - deputaţi aparţinând grupului parlamentar al Partidului Social Democrat.Criticile privesc, pe de o parte, aspecte de neconstituţionalitate extrinsecă a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, în ansamblul său, precum şi aspecte de neconstituţionalitate intrinsecă a dispoziţiilor acestei legi.I.1. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, autorii obiecţiei susţin că procedura de vot a moţiunii de cenzură depuse cu prilejul angajării răspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii s-a desfăşurat cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. În opinia acestora, dispoziţiile amintite prevăd cvorumul de participare la vot, cvorum care trebuie să fie de cel puţin jumătate plus unu din numărul membrilor Camerelor şi care se stabileşte în funcţie de persoanele care şi-au exprimat efectiv votul, iar nu în funcţie de persoanele prezente în sală, dar care nu şi-au exprimat votul. Or, întrucât asupra moţiunii de cenzură au fost exprimate valabil doar 216 voturi, iar numărul total al parlamentarilor este de 470, rezultă că nu a fost întrunit cvorumul legal.I.2. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că prin modalitatea de adoptare a legii criticate au fost încălcate prevederile art. 61 alin. (1) şi art. 114 din Constituţie. În acest sens, arată că angajarea răspunderii Guvernului nu este oportună, întrucât există o majoritate parlamentară care poate asigura adoptarea legii în procedură obişnuită sau de urgenţă. Prin urmare, structura politică a Parlamentului ar fi permis evitarea procedurii prevăzute de art. 114 din Constituţie.Totodată, se arată că nu există nicio urgenţă în adoptarea acestui act normativ prin prisma necesităţii implementării unor directive adoptate la nivelul Uniunii Europene, respectiv Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE şi CEEP, Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru ori Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară. În acest sens, sunt amintite termenele în care trebuie implementate aceste directive, termene care, spre exemplu, în privinţa Directivei 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului se întind până la data de 5 decembrie 2011, astfel încât adoptarea legii de implementare nu ar fi fost urgentă. Mai mult, se arată că nu a existat niciun demers din partea Guvernului adresat Senatului pentru dezbaterea legii în cauză, ceea ce a dus la imposibilitatea formulării unor amendamente la textul legii, precum şi la excluderea societăţii civile de la dezbaterile privind raporturilor colective şi individuale de muncă.În acelaşi context se arată că dreptul Guvernului de a decide asupra oportunităţii şi conţinutului iniţiativei legislative nu este unul absolut, Curtea Constituţională putând cenzura această competenţă prin prisma respectării exigenţelor art. 114 din Constituţie. Totodată, absolutizarea dreptului Guvernului de a apela la procedura angajării răspunderii ar duce la transformarea acestei autorităţi în putere legiuitoare, interferând, astfel, cu atribuţiile de legiferare ale Parlamentului.I.3. Criticile de neconstituţionalitate sunt raportate şi la dispoziţiile Legii fundamentale referitoare la obligaţia respectării legilor, susţinându-se că elaborarea Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii s-a făcut cu ignorarea prevederilor art. 5 şi 7 din Legea nr. 109/1997 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social, precum şi celor ale art. 21 şi 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În acest sens, se arată că Guvernul nu a obţinut avizul Consiliului Economic şi Social, întrucât acesta nu s-a putut întruni în mod legal. Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 141 din Constituţie care consacră rolul Consiliului Economic şi Social de organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile acestuia dobândind o semnificaţie pur formală.I.4. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate invocă şi faptul că Birourile permanente ale celor două Camere au luat hotărârea de a interzice accesul publicului la şedinţa Parlamentului din 8 martie 2011 - data angajării răspunderii Guvernului - în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 139 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi celor ale art. 116 din Regulamentul Senatului, o atare hotărâre nu putea fi adoptată decât în şedinţa comună, cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi. Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 64 alin. (1) şi art. 68 din Constituţie.II.1. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă se susţine, într-un mod general, că prin ansamblul măsurilor promovate pentru modificarea Codului muncii statul român se dezice de răspunderea ce îi revine în calitate de stat social, răspundere ce trebuie să se manifeste inclusiv prin asigurarea unui anumit nivel de protecţie a cetăţenilor - persoane încadrate în muncă - în raport cu angajatorii.Sunt menţionate, în acest sens, dispoziţiile care modifică art. 16 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 52 alin. (1) lit. d), art. 129 şi art. 150 alin. (2) din Codul muncii.Astfel, se arată că instituirea formei scrise a contractului individual de muncă ca o condiţie ad validitatem cerută la încheierea unui contract de muncă limitează posibilitatea salariaţilor de a proba existenţa raportului de muncă, cu consecinţa restrângerii regimului de protecţie instituit de legislaţia muncii.De asemenea, este criticată majorarea duratei maxime a perioadei de probă şi posibilitatea de a dispune încetarea contractului de muncă printr-o notificare scrisă.Autorii sesizării critică şi dreptul pe care îl dobândeşte angajatorul de a stabili în mod discreţionar normele de muncă pentru salariaţi fără consultarea acestora, fapt ce încurajează exploatarea abuzivă a forţei de muncă, în scopul maximizării câştigului, fără vreo condiţionare privitoare la protecţia socială a muncii.Totodată, se arată că protecţia salariaţilor este restrânsă şi prin dreptul pe care îl are pentru viitor angajatorul de a respinge cererea de acordare a concediului fără plată pentru formare profesională fără a mai consulta sindicatul ori reprezentanţii salariaţilor.Un efect asemănător are şi modificarea art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, în sensul în care angajatorul poate dispune reducerea programului de lucru şi a salariului, fără a fi necesar acordul organizaţiei sindicale ori al reprezentanţilor salariaţilor.În acelaşi context se arată că prevederile legale criticate nu menţin o balanţă rezonabilă între încrederea cetăţenilor în cadrul normativ existent şi interesele pentru a căror satisfacere operează modificarea acestuia. Astfel, se aduce atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 41, art. 47 şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie.II.2. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate susţin că modificările aduse art. 79 alin. (4) din Codul muncii sunt contrare art. 41 alin. (1) din Constituţie. Astfel, se arată că termenul de preaviz pentru persoanele aflate în poziţii de conducere „practic s-a dublat ca durată“, astfel încât acestea vor fi obligate să rămână în unitatea angajatoare o perioadă mai lungă, fapt ce le restrânge dreptul la muncă.II.3. În continuare, autorii obiecţiei îşi raportează critica de neconstituţionalitate la prevederile Legii fundamentale care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor.– Astfel, se susţine că modificările aduse art. 72 alin. (5) din Codul muncii sunt de natură să discrimineze salariaţii din sectorul public în raport cu cei ce îşi desfăşoară activitatea în sectorul privat, în sensul că cei dintâi nu mai beneficiază de garanţiile prevăzute de cod în cazul concedierilor colective. Diferenţa de tratament juridic este determinată de „«capitalul» utilizat de către angajator“.Totodată, se arată că o atare prevedere legală nu a fost impusă de necesitatea transpunerii Directivei 98/59/CE a Consiliului privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, întrucât între dispoziţiile art. 1 alin. (2) din acest act normativ şi modificările propuse există o diferenţă majoră: legiuitorul european a exclus din sfera de protecţie funcţionarii publici, în timp ce legiuitorul român a creat un regim diferit, discriminatoriu, situat în afara drepturilor constituţionale garantate tuturor salariaţilor din sectorul public. – Tot din perspectiva încălcării principiului egalităţii în drepturi se arată că dispoziţiile art. 95 alin. (2) din Codul muncii, aşa cum au fost modificate prin legea criticată, nesocotesc art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Astfel, aceste dispoziţii stabilesc regula potrivit căreia salariatul temporar beneficiază de garanţia plăţii salariului minim brut pe ţară garantat în plată, în timp ce dispoziţiile europene dispun obligaţia asigurării unor condiţii de bază de angajare şi de muncă cel puţin egale acelora care s-ar aplica lucrătorilor în cazul în care aceştia ar fi recrutaţi direct de întreprinderea utilizatoare pentru acelaşi loc de muncă. Aşa fiind, se încalcă principiul egalităţii de tratament în materie de remuneraţie între salariaţii temporari şi cei ai utilizatorului care desfăşoară o muncă identică.Totodată, modificările aduse art. 94 alin. (2) din Codul muncii au eliminat dreptul salariatului temporar de a beneficia de un salariu între două misiuni, acordat de agentul de muncă temporar. – În acelaşi context se susţine că prin modificările aduse art. 223 alin. (2) şi art. 229 din Codul muncii sunt restrânse măsurile de protecţie împotriva concedierilor reprezentanţilor salariaţilor, fiind eliminate interdicţiile de concediere a acestora pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului şi pentru necorespundere profesională. Neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale este văzută, însă, prin prisma faptului că liderii sindicali au un grad mai mare de protecţie decât reprezentanţii salariaţilor, întrucât cei dintâi beneficiază în continuare de prevederile mai favorabile ale art. 10 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003. Astfel, se ajunge la concluzia că, în mod nejustificat şi cu încălcarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, este sancţionată lipsa organizării în sindicat.II.4. Se susţine că prin modificarea rolului Consiliului Economic şi Social se aduce atingere dispoziţiilor art. 141 din Constituţie. Astfel, se exclude competenţa de a asigură dialogul social, Consiliul dobândind, pentru viitor, doar atribuţia realizării dialogului tripartit la nivel naţional. II.5. Critica de neconstituţionalitate vizează şi dispoziţiile art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă şi actele adiţionale încheiate în intervalul de la data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2011 nu pot prevedea o durată de valabilitate care să depăşească data de 31 decembrie 2011. În acest sens, autorii sesizării susţin că impunerea unui termen maxim de încheiere a contractelor colective de muncă limitează dreptul la negocieri colective prevăzut de art. 41 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, se arată că legiuitorul nu oferă nicio garanţie asupra faptului că această limitare a aplicării în timp va fi înlăturată la data de 31 decembrie 2011. Cu privire la interdicţia statelor de a institui limitări ale dreptului la negociere colectivă, sunt invocate dispoziţiile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea dreptului de organizare şi negociere colectivă şi ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, precum şi „un set de principii privind negocierea colectivă“ elaborat de Comitetul pentru Libertate Sindicală al Consiliului de Administraţie al Biroului Internaţional al Muncii. Toate acestea, în opinia autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, demonstrează încălcarea art. 41 alin. (5) şi art. 53 din Constituţie. II.6. În final, sunt enumerate o serie de prevederi ale unor acte internaţionale pretins a fi încălcate prin modificările aduse dispoziţiilor art. 72 alin. (5), art. 79 alin. (4), art. 95 alin. (2), art. 215 şi art. 229 din Codul muncii, precum şi prin art. II al legii modificatoare a Codului muncii, fără însă a se motiva în mod concret încălcările aduse acestora. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/1.275 din 18 martie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, cu privire la aspectele de neconstituţionalitate invocate privind procedura de vot a moţiunii de cenzură depuse cu prilejul angajării răspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, se arată că aprecierea condiţiilor de cvorum se face având în vedere numărul de parlamentari efectiv prezenţi, iar nu al celor care şi-au exprimat votul. Or, potrivit acestui criteriu, condiţiile de cvorum au fost întrunite. Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (4) şi art. 114 din Constituţie, sunt invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.525/2010, prin care s-a statuat că angajarea răspunderii de către Guvern nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunităţii sale. De asemenea, este citată Decizia nr. 34/1998, în care s-a statuat că „angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă“. În acelaşi sens, se subliniază faptul că proiectul de lege este adoptat tot de către Parlament şi nu de Guvern, ca urmare a respingerii unei moţiuni de cenzură sau a nedepunerii unei asemenea moţiuni. În continuare, cu privire la susţinerea potrivit căreia Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii ar fi fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor altor legi, se arată că o atare critică nu poate fi soluţionată de Curtea Constituţională care este ţinută să analizeze doar conformitatea dintre legi şi dispoziţiile Constituţiei. Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (5), ale art. 64 alin. (1) şi art. 68 alin. (2) din Constituţie, se menţionează că, potrivit stenogramei şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului din data de 16 martie 2011, în care a fost respinsă moţiunea de cenzură formulată în legătură cu legea criticată pentru neconstituţionalitate, nu rezultă că şedinţa în cauză ar fi fost declarată secretă. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 1 alin. (3), ale art. 41 alin. (1), ale art. 47 şi ale art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, se arată, în esenţă, următoarele: Forma scrisă a contractului de muncă, prevăzută ca o condiţie ad validitatem a acestuia, reprezintă în realitate o garanţie pentru drepturile angajaţilor, iar nu o limitare a acestor drepturi. Durata maximă de probă nu este reglementată de Constituţie. De altfel, majorarea acestei perioade este necesară, aşa cum s-a evidenţiat şi în procesul de învăţământ. De asemenea, art. 41 din Constituţie nu se referă la modul de stabilire a normelor de muncă, ceea ce înseamnă că acesta este lăsat la nivelul legii. În plus, în critica modificărilor aduse art. 129 din Codul muncii, autorii obiecţiei nu au analizat ansamblul normelor legale incidente care stabilesc dreptul sindicatului ori al reprezentanţilor salariaţilor de a interveni, inclusiv prin deschiderea unui conflict de muncă în caz de opoziţie. Nici posibilitatea angajatorului de a respinge cererea salariatului de acordare a concediului fără plată nu poate fi făcută abuziv, chiar dacă nu mai sunt consultaţi reprezentanţii salariaţilor, întrucât decizia poate fi atacată pe cale administrativ ierarhică sau în justiţie. Cât priveşte posibilitatea de a reduce programul de lucru fără consultarea reprezentanţilor salariaţilor, se arată că autorii sesizării nu precizează textul constituţional pretins a fi încălcat. Referitor la majorarea termenului de preaviz, se arată că aceasta nu este reglementată de Constituţie, că tinde la protejarea drepturilor angajatorului şi că nimic nu împiedică părţile să prevadă un termen mai scurt. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor invocă, în esenţă, următoarele argumente: Angajaţii din sectorul public se află într-o situaţie diferită faţă de cei din sectorul privat, astfel că tratamentul juridic diferit este justificat. Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului miniştrilor prevede posibilitatea statelor membre de a institui reglementări derogatorii de la normele privind munca prin agent temporar. Reprezentanţii salariaţilor se află într-o situaţie diferită de liderii sindicali, întrucât numai aceştia din urmă contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. În ceea ce priveşte critica referitoare la dispoziţiile pct. 75 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, arată că acestea, în realitate, dezvoltă dispoziţiile art. 141 din Constituţie şi completează legea organică a Consiliului Economic şi Social cu o nouă regulă, necesară, anume „dialogul tripartit la nivel naţional“. De asemenea, aminteşte că niciun text din Constituţie nu reglementează termenele în care se pot face negocierile colective, ceea ce are ca efect imposibilitatea analizării conformităţii art. II din legea criticată cu Legea fundamentală. Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, se arată că acest text se referă „la modul de aplicare a unor reguli de drept şi nicidecum la conformitatea normelor din Legea criticată cu instrumentele europene sau internaţionale în domeniu.“ Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I - 232 din 21 martie 2011, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată. Argumentele invocate sunt, în esenţă, identice cu cele susţinute de autorii sesizării. Astfel, susţine că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii este afectată de vicii de neconstituţionalitate extrinsecă, întrucât angajarea răspunderii Guvernului nu a fost oportună, ci s-a făcut abuziv, cu încălcarea atribuţiilor Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a ţării. De asemenea, sunt înfrânte dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât legea criticată nu respectă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea intrinsecă a dispoziţiilor legii modificatoare a Codului muncii, se arată că aceste dispoziţii diminuează protecţia asigurată salariaţilor, aduc atingere dreptului la muncă şi creează discriminări între salariaţi. Totodată, modifică rolul Consiliului Economic şi Social, „în sensul excluderii din sfera de competenţă a acestuia a problematicii dialogului social.“ În sfârşit, arată că art. II din legea criticată prejudiciază grav dreptul la negocieri colective, fiind afectată însăşi substanţa acestui drept. Guvernul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/1.751/21 martie 2011/E.B., punctul său de vedere, în care arată că sesizarea de neconstituţionalitate nu este întemeiată. În acest sens, susţine că argumentele invocate privind încălcarea condiţiilor de cvorum la votarea moţiunii de cenzură depuse cu prilejul angajării răspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii vizează, în principal, deficienţe care ţin de modul de aplicare a dispoziţiilor unui regulament al Parlamentului, aspecte ce nu revin competenţei Curţii Constituţionale, aşa cum s-a statuat, de altfel, şi prin Decizia nr. 786/2009, Decizia nr. 413/2010 şi Decizia nr. 1.466/2009. Aceleaşi argumente sunt valabile şi în ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) coroborate cu art. 64 alin. (1) şi art. 68 din Legea fundamentală. Invocând, de asemenea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin deciziile nr. 298/2006 şi nr. 375/2005, arată că este lipsită de fundament şi afirmaţia potrivit căreia Guvernul a încălcat competenţa Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, de vreme ce instituţia angajării răspunderii Guvernului îşi găseşte suport juridic în chiar cuprinsul Legii fundamentale. Mai mult, precizează că, în situaţia de faţă, dată fiind importanţa deosebită a proiectului în discuţie şi necesitatea aplicării imediate a măsurilor propuse, care urmăresc să flexibilizeze şi să adapteze relaţiile de muncă la realităţile socio-economice actuale, în raport cu evoluţia dinamică a pieţei muncii, piaţă care în contextul crizei economice întâmpină numeroase dificultăţi, Guvernul a fost îndreptăţit să uzeze de prerogativa sa constituţională privind angajarea răspunderii. Cu privire la criticile referitoare la lipsa consultării Consiliului Economic şi Social, susţine că acestea privesc, în realitate, aspecte ce ţin de modul de aplicare a unor dispoziţii legale procedurale în activitatea Guvernului, aspecte a căror analiză nu revine competenţei Curţii Constituţionale. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorii sesizării, se arată următoarele: Modificarea art. 16 din Codul muncii este total în spiritul art. 41 alin. (2) din Constituţie. Astfel, salariatul are un raport de muncă stabilit şi poate beneficia de toate garanţiile legale. Majorarea perioadei de probă nu împiedică părţile să stabilească o durată mai redusă. În acest interval, salariatul se bucură de toate drepturile cuvenite, în condiţiile încheierii contractului individual de muncă în formă scrisă. Stabilirea de către angajator a normelor de muncă nu se poate face în mod abuziv, ci conform normativelor în vigoare sau după consultarea sindicatului. Posibilitatea angajatorului de a respinge cererea de acordare a concediului fără plată este limitată doar la situaţia în care absenţa salariatului ar prejudicia grav desfăşurarea activităţii. De asemenea, decizia de reducere a programului de lucru nu este una arbitrară, ci condiţionată de motive economice, tehnologice, structurale sau alte motive similare ce depăşesc 30 de zile lucrătoare şi se poate face după consultarea prealabilă a sindicatului. Mai mult, aceasta apare ca o măsură de protecţie a salariatului, faţă de perspectiva disponibilizării pentru aceleaşi motive. Majorarea perioadei de preaviz nu afectează dreptul la muncă, întrucât angajatul poate înceta raporturile de muncă plătind daunele cuvenite. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, se arată că de la data intrării în vigoare a prevederilor de lege criticate nu se vor mai putea face concedieri colective în sectorul public. Aşadar, nu se pune problema discriminării angajaţilor din acest sector faţă de cei din mediul privat. Nici modificarea dispoziţiilor art. 95 din Codul muncii nu este de natură să creeze discriminări, ci instituie garanţia unui minim de salariu în cazul muncii prin agent de muncă temporară. De asemenea, modificările aduse Codului muncii nu creează discriminări între liderii sindicali şi reprezentaţii salariaţilor. Cât priveşte modificarea dispoziţiilor art. 215 din Codul muncii, arată că aceasta nu contravine art. 141 din Constituţie, Consiliul Economic şi Social fiind un organism tripartit care va realiza dialogul social la nivel naţional. Propunerea de modificare vizează componenţa consiliului, iar nu atribuţiile acestuia. Se arată şi că dreptul la negocieri colective nu este restrâns, ci este stabilită doar durata pe care se pot încheia contractele colective până la apariţia legii speciale în domeniu, fără a impieta asupra posibilităţii de negociere a unor noi contracte colective la sfârşitul perioadei de referinţă. După termenul de 31 decembrie 2011, negocierea contractelor colective de muncă şi a actelor adiţionale la acestea se va face în conformitate cu prevederile legii privind contractul colectiv de muncă în vigoare la acel moment. În sfârşit, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 20 din Constituţie, consideră că aceasta este inadmisibilă, întrucât nu este motivată. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii. Totuşi, din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta vizează atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă privind legea în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare, cât şi o critică de neconstituţionalitate intrinsecă ce priveşte, în special, art. I pct. 2 care modifică art. 16 alin. (1) din Codul muncii, pct. 9 care modifică art. 31 alin. (1), pct. 25 care vizează art. 52 alin. (1) lit. d), pct. 37 referitor la art. 72 alin. (5), pct. 40 care modifică art. 79 alin. (4), pct. 51 privind art. 94 alin. (2), pct. 52, 66, 70, 75, 78, 84 - care aduc modificări art. 95 alin. (2), art. 129, art. 150 alin. (2), art. 215, art. 223 alin. (2) şi art. 229 din Codul muncii - şi art. II alin. (1) din legea criticată. Textele modificate ale Codului muncii, criticate punctual, au următorul cuprins: – Art. 16 alin. (1): „(1) Contractul individual de muncă se încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului.“;– Art. 31 alin. (1): „(1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 120 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere.“;– Art. 52 alin. (1) lit. d): „d) în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.“;– Art. 72 alin. (5): „(5) Prevederile art. 68-71² nu se aplică salariaţilor din instituţiile publice şi autorităţile publice.“;– Art. 79 alin. (4): „(4) Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractele colective de muncă aplicabile şi nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv nu poate fi mai mare de 45 de zile lucrătoare pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere.“;– Art. 94 alin. (2): „(2) Agentul de muncă temporară poate încheia cu salariatul temporar un contract de muncă pe durată nedeterminată, situaţie în care în perioada dintre două misiuni salariatul temporar se află la dispoziţia agentului de muncă temporară.“;– Art. 95 alin. (2): „(2) Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune se stabileşte prin negociere directă cu agentul de muncă temporară şi nu poate fi mai mic decât salariul minim brut pe ţară garantat în plată.“;– Art. 129: „Normele de muncă se elaborează de către angajator, conform normativelor în vigoare, sau, în cazul în care nu există normative, normele de muncă se elaborează de către angajator după consultarea sindicatului reprezentativ ori, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor.“;– Art. 150 alin. (2): „(2) Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului numai dacă absenţa salariatului ar prejudicia grav desfăşurarea activităţii.“;– Art. 215: „(1) Consiliul Economic şi Social este instituţie publică de interes naţional, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului tripartit la nivel naţional.
(2) Organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social se stabileşte prin lege specială.“;– Art. 223 alin. (2): „(2) Pe toată durata exercitării mandatului reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate.“; – Art. 229: „Pe toată durata exercitării mandatului reprezentanţii salariaţilor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţi.“; – Art. II: „(1) Contractele colective de muncă şi actele adiţionale încheiate în intervalul de la data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la 31 decembrie 2011 nu pot prevedea o durată de valabilitate care să depăşească 31 decembrie 2011. După această dată, contractele colective de muncă şi actele adiţionale se vor încheia pe durate stabilite prin legea specială.“Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (1) şi (3)-(5) cu referire la caracterul naţional, suveran şi independent, unitar, indivizibil, respectiv de stat de drept şi social al României, la separaţia puterilor în stat şi la obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 41 privind munca şi protecţia socială a muncii, art. 47 privind nivelul de trai, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 64 alin. (1) privind organizarea internă a celor două Camere ale Parlamentului, art. 67 privind actele juridice şi cvorumul legal la nivelul celor două Camere ale Parlamentului, art. 68 privind caracterul public al şedinţelor celor două Camere ale Parlamentului, art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului, art. 135 alin. (2) lit. f) privind economia şi art. 141 privind Consiliul Economic şi Social. Totodată, sunt considerate ca fiind încălcate şi prevederile art. 36 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 4/1992, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1992, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare. Sunt menţionate ca fiind încălcate şi prevederile art. 7 privind egalitatea în drepturi, art. 22 privind dreptul la securitate socială, art. 23 paragraful 1 privind dreptul la muncă şi libera alegere a muncii şi art. 25 paragraful 1 privind dreptul la un nivel de trai corespunzător din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, partea I - pct. 1, 6, 12 şi 20 privind dreptul la muncă liberă, negocieri colective, dreptul la securitate socială, egalitate de şanse şi de tratament în materie de angajare şi de profesie, fără discriminare în funcţie de sex - şi partea a II-a - art. 1, 6 şi 29 privind dreptul la muncă, dreptul de negociere colectivă şi dreptul la informare şi la consultare în procedurile de concediere colectivă - din Carta Socială Europeană revizuită, ratificată prin Legea nr. 74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, precum şi dispoziţiile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă, ratificată prin Decretul nr. 352/1958 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 29 august 1958, şi ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, ratificată prin Legea nr. 112/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992. În fine, se arată că dispoziţiile legale criticate contravin şi art. 5 paragraful 1 teza întâi din Directiva nr. 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 327 din 5 decembrie 2008. Având în vedere modul în care a fost motivată obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea urmează a analiza mai întâi respectarea condiţiilor de constituţionalitate extrinsecă a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, urmând ca, în măsura în care acestea vor fi întrunite, să examineze criticile de neconstituţionalitate intrinsecă a dispoziţiilor legii amintite. I.1. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate vizând neîntrunirea condiţiilor de cvorum la votarea moţiunii de cenzură depuse cu prilejul angajării răspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, Curtea constată că aceasta se raportează la prevederile art. 67 din Constituţie, în interpretarea pe care autorii sesizării o dau acestor prevederi prin prisma art. 36 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Concluzia la care au ajuns autorii obiecţiei pe calea acestei interpretări este că numărul de persoane care îşi exprimă opţiunea prin votul cu bile este cel în funcţie de care trebuie să se aprecieze şi întrunirea condiţiilor de cvorum. Faţă de aceste susţineri, Curtea reţine, în acord cu jurisprudenţa sa, că dispoziţiile art. 67 din Constituţie reglementează condiţiile de cvorum legal, respectiv numărul de parlamentari care trebuie să fie prezenţi la momentul votului final. Faptul că textul constituţional amintit nu se referă şi la cvorumul de şedinţă, adică acela care trebuie să fie întrunit pe tot parcursul dezbaterilor, este explicat de Curte, prin Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, astfel: „această concluzie este întărită şi prin dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, care vizează «dezbaterea şi adoptarea legii»; întrucât art. 67 şi 76 din Constituţie prevăd că numai la adoptarea legii este nevoie de un anumit cvorum şi majoritate de adoptare, rezultă, fără dubiu, că textul Constituţiei nu impune aceleaşi cerinţe şi cu privire la dezbaterea legii. Astfel, Curtea constată că adoptarea legii, ca parte a procesului legislativ, vizează votul final exercitat de către Parlament asupra ansamblului legii. În acest sens se pronunţă atât doctrina juridică din România, cât şi cea străină“. În acelaşi timp, însă, Curtea constată că dispoziţiile art. 113 alin. (1) din Constituţie reglementează numărul de voturi ce sunt necesare pentru ca o moţiune de cenzură să fie adoptată, stabilindu-se că acesta trebuie să exprime opţiunea majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Aspectele reglementate de art. 67 şi art. 113 alin. (1) din Constituţie vizează, în mod evident, condiţii distincte necesare adoptării unei moţiuni de cenzură. Astfel, pe de o parte, se prevede că majoritatea parlamentarilor trebuie să fie prezentă la şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului la momentul votării moţiunii de cenzură, iar pe de altă parte, se stabileşte că, pentru ca moţiunea de cenzură să fie adoptată, ea trebuie să întrunească susţinerea majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Aceste două condiţii nu se suprapun, cvorumul fiind o condiţie necesară pentru legala desfăşurare a procedurii votului, ce se apreciază anterior acestui moment, în timp ce prin vot se validează o opţiune politică, ceea ce se constată ulterior exprimării acesteia prin vot. Având în vedere cele reţinute mai sus, Curtea constată că îndeplinirea condiţiilor de cvorum legal la momentul exprimării votului de către parlamentari nu poate fi apreciată în funcţie de numărul de voturi exprimate. Astfel, este posibil ca, deşi prezenţi, parlamentarii să se abţină de la vot. Instanţa de contencios constituţional nu este în măsură să cenzureze o astfel de conduită. Analizând, din perspectiva arătată, condiţiile de cvorum la momentul votării moţiunii de cenzură depusă cu prilejul angajării răspunderii Guvernului pentru proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, Curtea constată că, potrivit celor menţionate în Procesul-verbal referitor la rezultatul votului exprimat de către deputaţi şi senatori asupra moţiunii de cenzură iniţiate de 210 deputaţi şi senatori, consemnat în cuprinsul stenogramei şedinţei comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 16 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a nr. 26 din 25 martie 2011, la această şedinţă au participat 389 de parlamentari din numărul total de 470, dintre care doar 218 şi-au exprimat opinia prin vot. Astfel, potrivit documentelor menţionate, au fost îndeplinite condiţiile de cvorum necesare unei legale exprimări a votului, întrucât acesta s-a desfăşurat în prezenţa unui număr de parlamentari care acopereau cerinţele constituţionale, respectiv cele ale majorităţii membrilor Camerelor Parlamentului. Pe de altă parte, opţiunea politică exprimată nu a întrunit numărul suficient de voturi pentru adoptarea moţiunii de cenzură. I.2. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la legitimitatea angajării răspunderii Guvernului pentru legea examinată, Curtea observă că, prin Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, sintetizând jurisprudenţa sa în privinţa condiţiilor în care Guvernul are îndrituirea constituţională de a-şi angaja răspunderea în faţa Parlamentului în conformitate cu art. 114 din Constituţie, a reţinut 4 astfel de condiţii, respectiv: – existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea; – necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; – importanţa domeniului reglementat; – aplicarea imediată a legii în cauză.În privinţa primei condiţii, Curtea constată că Guvernul, în expunerea de motive la legea criticată, a adus în prim-plan cel puţin 3 aspecte pentru a justifica urgenţa adoptării legii în procedura angajării răspunderii, şi anume: 1) evoluţia dinamică a pieţei muncii; 2) numeroasele dificultăţi întâmpinate în această evoluţie datorate crizei economice; 3) necesitatea unui răspuns prompt la situaţia creată. Prin urmare, urgenţa situaţiei este motivată prin inexistenţa unor mecanisme care să permită evoluţia dinamică a pieţei muncii, în contextul crizei economice. Este dreptul exclusiv al Guvernului ca în cadrul politicii sale legate de piaţa muncii să intervină ori de câte ori este necesar; însă, în momentul în care cadrul legislativ nu mai corespunde situaţiei economice a ţării avută în vedere la adoptarea sa, producând chiar disfuncţionalităţi în modul de funcţionare a pieţei muncii prin îngreunarea iniţiativei private, Guvernul nu doar că are posibilitatea de a interveni, dar şi obligaţia de a corija efectele posibil negative asupra pieţei muncii. Astfel, în promovarea acestei legi a existat o urgenţă care să permită folosirea procedurii prevăzute de art. 114 din Constituţie. În privinţa celei de-a doua condiţii, Curtea reţine că această „maximă celeritate“ trebuie analizată în raport cu momentul propus al intrării în vigoare a legii criticate. Astfel, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii intră în vigoare, potrivit art. IV din lege, la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Faptul că se prevede un termen până la data intrării în vigoare nu echivalează cu acceptarea ideii conform căreia legea nu trebuia adoptată cu maximă celeritate şi ar fi fost adecvată mai degrabă utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţă. Din contră, termenul în cauză a fost dat tocmai pentru ca destinatarii actului normativ, şi anume cvasimajoritatea populaţiei ţării, să aibă suficient timp pentru luarea la cunoştinţă a noilor dispoziţii legale. Este, de fapt, o condiţie de previzibilitate a legii care nu poate fi transformată într-un argument în sensul că Guvernul nu ar fi avut îndrituirea să folosească un instrument constituţional care să asigure o maximă celeritate în adoptarea legii. Mai mult, Curtea observă că predictibilitatea nu exclude urgenţa reglementării, întrucât cu cât mai repede era adoptată legea, cu atât mai repede intră în vigoare. Nu în ultimul rând, cu privire la argumentul autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate în sensul că exista o majoritate parlamentară care să asigure adoptarea legii prin folosirea procedurii obişnuite de legiferare prevăzute de art. 75 din Constituţie sau prin adoptarea sa în procedură de urgenţă, conform art. 76 alin. (3) din Constituţie, Curtea constată că o atare susţinere este una subiectivă, având în vedere specificul activităţii parlamentare. Aşadar, procedura de adoptare folosită reprezintă o soluţie rapidă de natură a contracara efectele negative expuse în prealabil. În privinţa celei de-a treia condiţii, Curtea reţine că legea supusă analizei de constituţionalitate vizează stabilirea unor măsuri legislative de amploare într-un domeniu de maximă importanţă, respectiv cel al raporturilor de muncă, fiind modificate şi completate Titlurile I-IV şi VI-XIII din Codul muncii. De asemenea, aşa cum s-a arătat şi mai sus, legea criticată se adresează, datorită domeniului reglementat, cvasimajorităţii populaţiei ţării, precum şi tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, respectiv persoanelor juridice române sau străine care activează pe teritoriul României. În fine, în ceea ce priveşte cel de-al patrulea criteriu menţionat, Curtea observă că aplicarea legii criticate este imediată. Astfel cum s-a arătat în Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, precitată, Guvernul nu poate prevedea în textul legii termene scurte de intrare în vigoare, pentru a putea folosi procedura angajării răspunderii în mod discreţionar. În speţă, însă, prevederea datei de intrare în vigoare a legii nu este animată de motive subiective, ci se doreşte ca legea criticată să constituie un răspuns rapid şi energic la cerinţele economice curente. Curtea constată că data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, această condiţie de temporalitate este susţinută în mod obiectiv şi raţional de natura implicaţiilor sale economice, dar şi sociale. În concluzie, raportat la cele 4 criterii analizate, Curtea constată că angajarea răspunderii Guvernului asupra legii criticate corespunde cerinţelor art. 114 din Constituţie. I.3. Cu privire la susţinerile privind inexistenţa avizului Consiliului Economic şi Social, Curtea observă că acesta a fost solicitat prin Adresa nr. 4.888 din 24 februarie 2011 a Secretariatului General al Guvernului. Chiar dacă avizul nu a fost emis de către Consiliul Economic şi Social din lipsă de cvorum, Guvernul, prin solicitarea avizului, a respectat prevederile constituţionale ale art. 141. Este obligaţia Consiliului Economic şi Social să avizeze proiectele de acte normative care vizează sfera sa de competenţă, iar neîndeplinirea acestei atribuţii mai ales în privinţa actelor normative cu un impact social major constituie o înţelegere greşită a rolului său legal şi constituţional, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul Consiliului Economic şi Social. I.4. Referitor la susţinerea potrivit căreia Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii ar fi viciată în raport cu dispoziţiile constituţionale referitoare la autonomia organizării şi funcţionării Camerelor Parlamentului şi cele privind caracterul public al şedinţelor celor două Camere, Curtea constată că argumentele de neconstituţionalitate vizează, mai degrabă, hotărârea Birourilor permanente prin care s-a decis caracterul secret al şedinţelor decât legea supusă examinării. Astfel, autorii obiecţiei arată că această hotărâre sa luat cu încălcarea dispoziţiilor regulamentare care prevăd modul în care Camerele pot dispune ca anumite şedinţe să fie secrete. Or, o eventuală încălcare a dispoziţiilor regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului prin hotărârea Birourilor permanente nu poate constitui obiect al analizei Curţii Constituţionale în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie. În acest context, trebuie amintit şi faptul că art. 68 alin. (2) din Constituţie prevede posibilitatea Camerelor de a hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete, fără a detalia însă modalitatea în care se va lua o astfel de hotărâre. II.1. Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate, Curtea reţine că o primă problemă invocată de autorii sesizării priveşte, în esenţă, restrângerea protecţiei sociale a statului faţă de salariaţi, în sensul instituirii unor măsuri care îi dezavantajează pe aceştia, afectându-le drepturile de care au beneficiat până în prezent. În acest sens, sunt invocate modificările aduse art. 16 alin. (1), art. 31 alin. (1), art. 52 alin. (1) lit. d), art. 129 şi art. 150 alin. (2) din Codul muncii. Examinând aceste dispoziţii, Curtea constată următoarele: – Schimbarea opticii legiuitorului în sensul ca forma scrisă să fie o cerinţă ad validitatem a contractului individual de muncă nu poate duce în niciun caz la concluzia potrivit căreia statul a creat un dezechilibru între părţile cocontractante. Este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile cerute în vederea încheierii unui contract indiferent de natura acestuia. Această competenţă a legiuitorului trebuie corelată cu faptul că stabilirea în materie de contracte a unor excepţii de la principiul consensualismului prevăzut de art. 942 din Codul civil trebuie să fie justificată în mod obiectiv şi rezonabil. Raportat la acest aspect, Curtea apreciază că încheierea în formă scrisă a contractului de muncă este justificată de combaterea unor practici ale angajatorilor prin care, profitând de faptul că forma scrisă a contractului de muncă era doar un instrumentum probationis, se sustrăgeau de la plata impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat sau bugetului asigurărilor sociale de stat datorate prin efectul încheierii contractului de muncă. O atare conduită se reflecta negativ şi în planul protecţiei sociale a angajatului care nu beneficia de stagiu de cotizare pentru perioadele lucrate neînregistrate de către angajator la autorităţile competente şi nici de asigurare de sănătate sau socială.Mai mult, legiuitorul a adoptat şi măsuri de acompaniere a modificării preconizate la art. 16 din Codul muncii, în sensul responsabilizării celor două părţi cocontractante. Astfel, dispoziţiile art. 276 alin. (1) lit. e) şi e¹) şi art. 279¹ alin. (3) din Codul muncii, aşa cum sunt reglementate de Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, sancţionează ca fiind contravenţie ori infracţiune, după caz, încălcarea de către angajator a obligaţiei de a încheia contractul individual de muncă, în condiţiile legii. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a subliniat importanţa prevederilor referitoare la încheierea contractului individual de muncă în formă scrisă. În acest sens, prin Decizia nr. 418 din 3 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 22 mai 2007, a statuat că „existenţa contractului previne comportamentul abuziv al angajatorului, dar şi atitudinea incorectă a salariatului în îndeplinirea sarcinilor pentru care s-a angajat. Încadrarea în muncă doar cu forme legale, pe baza unor contracte individuale de muncă, asigură atât cunoaşterea, cât şi exercitarea obligaţiilor legale ce le revin celor care folosesc forţă de muncă salarială“. Practic, şi din decizia enunţată transpare necesitatea unei schimbări de optică în privinţa modului de încheiere a contractului individual de muncă, întrucât sintagma „încadrarea în muncă doar cu forme legale“ se distinge de situaţia în care raporturile de muncă se desfăşoară în contra sau cu încălcarea legii. Or, ceea ce se desfăşoară împotriva legii nu poate fi acceptat nici în domeniul raporturilor de muncă, unde, pe lângă angajat şi angajator, un rol precumpănitor, dar conex, îl are statul prin prisma acordării în viitor a pensiei sau a altor forme de ajutor social, precum şi a asistenţei medicale. – Referitor la modificarea art. 31 alin. (1) din Codul muncii, prin efectul căreia este mărită perioada de probă de la 30 la 90 de zile în privinţa funcţiilor de execuţie şi de la 90 la 120 de zile în privinţa funcţiilor de conducere, Curtea observă că această soluţie legislativă impune perioade relevante prin prisma angajatorului, în care acesta să poată evalua corespunderea profesională a angajatului pentru postul în cauză. Fixarea acestor perioade maximale dă posibilitatea angajatorului de a aprecia în mod obiectiv prestaţia profesională a angajatului. În cazul în care decizia angajatorului se conturează într-un interval mai scurt decât cel pus la dispoziţie de lege, nimic nu îl împiedică pe acesta să încheie un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată sau determinată, după caz. – În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, aşa cum au fost modificate prin legea criticată, Curtea constată că acestea dau posibilitatea angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă şi în situaţia în care are loc o reducere temporară a activităţii sale. O atare reducere nu este una pur subiectivă, în sensul că ar depinde în exclusivitate de voinţa angajatorului, ci ea trebuie integrată în contextul cuprinsului normativ al textului criticat, astfel încât angajatorul va putea suspenda contractul individual de muncă numai dacă există un motiv obiectiv în acest sens, ce nu depinde de voinţa sa exclusivă. Dacă în mod obiectiv angajatorul nu ar mai face faţă economic exigenţelor pieţei şi, deşi şi-ar reduce activitatea, el ar fi obligat în continuare să plătească salariile angajaţilor pentru munca ce nu mai este prestată, s-ar ajunge la situaţia în care dreptul acestuia de proprietate să fie lezat în mod iremediabil. În acelaşi sens sunt, mutatis mutandis, şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.276 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 9 noiembrie 2010, în care s-a statuat că, „în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de această situaţie concretă şi obiectivă.“În acelaşi timp, prevederea expresă a posibilităţii suspendării raporturilor de muncă este de natură a preveni măsura mai drastică a disponibilizărilor pentru perioada în care angajatorul se confruntă cu probleme economice, tehnologice, structurale sau altele similare acestora. Mai mult, măsura dispusă poate fi cenzurată de instanţa judecătorească. Astfel, nu se poate susţine că angajatul ar avea o protecţie mai redusă din partea statului în urma adoptării acestei măsuri legislative. – În privinţa modificărilor aduse art. 129 din Codul muncii, Curtea constată că acestea restrâng, într-adevăr, o parte dintre garanţiile de care se bucurau salariaţii în ceea ce priveşte contribuţia la elaborarea normelor de muncă şi care constituiau o expresie a prevederilor art. 9 din Constituţie, după cum se arăta şi prin Decizia nr. 24 din 22 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Prin urmare, potrivit noii reglementări, sindicatul ori reprezentantul salariaţilor este doar consultat de către angajator cu prilejul elaborării normelor de muncă, fără a mai avea, însă, drept de opoziţie. Această restrângere a drepturilor salariaţilor cu efectul potenţării poziţiei angajatorului în raporturile de muncă reprezintă însă o expresie a marjei de apreciere a legiuitorului, fără să fie încălcate dispoziţiile art. 9 din Constituţie. În continuare se menţine rolul organizaţiilor sindicale, precum şi dreptul lor de a-şi exercita liber activitatea, chiar dacă nu mai au un drept de veto în privinţa elaborării normelor de muncă, tocmai pentru că activitatea economică a angajatorului nu este condusă de către sindicat. Desigur, în măsura în care angajatorul elaborează norme de muncă absurde, acestea se vor reflecta în contractele individuale de muncă ale angajaţilor şi, în acest fel, pot apărea conflicte de muncă ce vor fi tranşate de instanţele judecătoreşti. – În fine, în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează modificările aduse art. 150 alin. (2) din Codul muncii, Curtea constată, de asemenea, că şi aceasta este neîntemeiată. Astfel, cererea de concediu fără plată pentru formare profesională are în vedere în mod exclusiv două părţi: salariatul şi angajatorul. Faptul că, în noua viziune a legii, nu mai este nevoie de acordul sindicatului nu înseamnă că nivelul de protecţie al angajatului scade, ci se repoziţionează mai degrabă rolul sindicatului în relaţia salariat – angajator, fără a se afecta însă prevederile art. 9 din Constituţie. De altfel, nici în acest caz refuzul angajatorului nu poate fi discreţionar, ci doar justificat de perspectiva afectării grave a activităţii. În plus, şi în acest caz, un refuz nejustificat al angajatorului poate fi contestat în faţa instanţei de judecată.Curtea constată că, în privinţa criticilor ce vizează modificările aduse art. 52 alin. (1) lit. d), art. 129 şi art. 150 alin. (2) din Codul muncii, prevederile art. 41 alin. (5) din Constituţie nu sunt incidente, nefiind vorba despre negocierea şi încheierea unor contracte colective de muncă. Conchizând cu privire la dispoziţiile de lege analizate, Curtea reţine că modificările aduse Codului muncii nu sunt de natură a afecta în mod substanţial protecţia de care se bucură salariaţii potrivit prevederilor Legii fundamentale. Din contră, aşa cum sa arătat, unele măsuri, precum prevederea formei scrise ca o formă ad validitatem a contractului individual de muncă, tind la ridicarea gradului de protecţie a drepturilor salariaţilor în raporturile de muncă. De altfel, în acest context se impune a fi arătat că rolul pe care trebuie să-l îndeplinească statul prin instituirea unor măsuri de protecţie a salariaţilor şi creşterea calităţii vieţii nu are un conţinut fix, definit. Astfel, acesta poate varia în funcţie de evoluţia economică şi socială, de condiţiile concrete în care se desfăşoară raporturile de muncă. De asemenea, această protecţie nu poate face abstracţie de drepturile angajatorilor. Statul, în funcţie de necesităţile sociale, poate contribui prin măsurile instituite la crearea unui anumit echilibru între drepturile şi interesele părţilor implicate în raporturile de muncă, echilibru care poate favoriza mai mult sau mai puţin una dintre părţile implicate după cum se impune o protecţie sporită a salariaţilor ori, din contră, o încurajare a activităţii economice. Toate aceste măsuri cad în marja de apreciere a legiuitorului şi nu pot fi cenzurate de Curtea Constituţională decât în măsura în care ar aduce atingere înseşi substanţei drepturilor consacrate la nivel constituţional, ceea ce, aşa cum s-a constatat, în speţă nu este cazul. II.2. În ceea ce priveşte modificarea art. 79 alin. (4) din Codul muncii în sensul măririi termenului de preaviz, în special a celui pe care trebuie să îl respecte salariatul cu funcţie de conducere, Curtea constată, în acord cu cele statuate mai sus, că legiuitorul dispune de o marjă de apreciere în acest domeniu, mai ales că la încheierea raporturilor de muncă şi ulterior, pe perioada desfăşurării acestora, părţile pot negocia o durată de preaviz mai mică decât cea prevăzută în textul criticat. De asemenea, Curtea nu poate decide dacă un termen de 30 de zile sau unul de 45 de zile este mai potrivit, competenţa instanţei constituţionale angajându-se numai când acest termen ar fi unul împovărător şi ar produce un dezechilibru inadmisibil în raporturile salariat-angajator. II.3. În privinţa pretinsei încălcări a principiului egalităţii în drepturi prin modificările aduse art. 72 alin. (5) din Codul muncii, Curtea reţine că acestea creează, într-adevăr, un tratament juridic diferit pentru salariaţii din instituţiile publice şi autorităţile publice în raport cu ceilalţi salariaţi, în sensul în care acestora nu le sunt aplicabile dispoziţiile codului referitoare la concedierea colectivă şi garanţiile care însoţesc o asemenea măsură. Pentru a conchide, însă, că această diferenţă de tratament aduce atingere dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor este necesar a se analiza dacă cele două categorii de salariaţi se află în situaţii identice ori comparabile prin prisma normei legale avute în vedere. Raportat la speţa de faţă, Curtea observă că instituţia concedierii colective, cu tot ceea ce aceasta presupune în înţelesul Codului muncii, nu se poate aplica la nivelul personalului din instituţiile şi autorităţile publice, având în vedere situaţia specifică a acestuia. O atare viziune este justificată de faptul că, aşa cum Curtea arăta şi prin Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011, „cei care sunt angajaţi în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele de bugetul public naţional, de încasările şi de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizaţiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat şi un angajator“. Cele reţinute mai sus nu au semnificaţia faptului că nu se vor putea lua măsuri de concediere colectivă la nivelul instituţiilor şi autorităţilor publice şi nici că eventualele măsuri de concediere colectivă pot fi dispuse de către angajatorul public numai în virtutea propriei voinţe şi a propriului act de decizie. Din contră, măsurile de concediere colectivă în privinţa personalului din instituţiile şi autorităţile publice al cărui raport de muncă izvorăşte în temeiul unui contract individual de muncă se vor putea face doar în baza unor reglementări primare speciale, care vor cuprinde măsuri de acompaniere corespunzătoare, de natură să nu discrimineze această categorie de salariaţi faţă de salariaţii din mediul privat. În aceste condiţii, nu se poate susţine încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. În ceea ce priveşte argumentele autorilor sesizării privind existenţa unei neconcordanţe a dispoziţiilor interne cu prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, spre exemplu, Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 22 martie 2010, nu are competenţa de a analiza conformitatea dreptului naţional cu prevederile cuprinse în actele obligatorii adoptate la nivelul Uniunii Europene. II.4. În privinţa modificărilor aduse art. 95 alin. (2) din Codul muncii, autorii obiecţiei critică tratamentul discriminatoriu care se instituie între salariatul temporar şi salariaţii utilizatorului sub aspectul remunerării, raportându-se la dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară, privind egalitatea de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncă şi angajare a salariaţilor temporari. Referindu-se mai întâi la aspectele ce privesc competenţa instanţei de contencios constituţional de a sancţiona un text de lege prin prisma unei eventuale neconcordanţe a acestuia cu normele legale comunitare, Curtea reţine considerentele Deciziei nr. 137 din 25 februarie 2010, precitată, în care a statuat că o astfel de competenţă revine instanţei de drept comun, iar nu Curţii Constituţionale. Mai mult, precizând competenţa sa în această materie, Curtea reţine că nu are atribuţia de a interpreta normele comunitare pentru a clarifica ori stabili conţinutul acestora, întrucât această atribuţie revine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cu toate acestea, având în vedere locul pe care reglementările comunitare îl ocupă, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, în raport cu legile interne, Curtea este chemată să invoce în jurisprudenţa sa actele obligatorii ale Uniunii Europene de fiecare dată când acestea vor fi relevante cauzei, atât timp cât conţinutul lor nu este echivoc şi nu se solicită o interpretare proprie. În speţa de faţă, însă, aşa cum s-a arătat, autorii sesizării ridică problema constituţionalităţii prin prisma neconcordanţei normei interne cu dispoziţiile comunitare, astfel că o asemenea critică nu poate constitui obiect al controlului de constituţionalitate. Analizând conformitatea normelor de lege criticate în raport cu dispoziţiile Legii fundamentale referitoare la egalitatea în drepturi, Curtea constată că, prin modificările aduse art. 95 alin. (2) din Codul muncii, garanţia legală pe care o avea salariatul temporar de a fi remunerat pentru fiecare misiune cu un salariu ce nu putea fi inferior celui pe care îl primea salariatul utilizatorului, care presta aceeaşi muncă sau una similară, este înlocuită cu garanţia unui salariu minim brut pe ţară garantat în plată. Noua prevedere nu este de natură să creeze prin însuşi conţinutul său un tratament discriminatoriu între cele două categorii de salariaţi. Astfel, textul de lege nu face decât să stabilească drepturile salariale minime de care trebuie să se bucure salariatul temporar, drepturi ce nu sunt diferite, de altfel, de cele garantate salariatului utilizatorului. Norma nu obligă la mai mult, ci lasă părţilor posibilitatea de a negocia salariul. În ceea ce priveşte critica secundară formulată de autorii sesizării în acest context cu privire la faptul că art. 94 alin. (2) din Codul muncii, aşa cum a fost modificat prin legea criticată, nu mai prevede condiţia ca salariatul să beneficieze între două misiuni de un salariu plătit de agentul de muncă temporar, Curtea constată că o asemenea susţinere provine din interpretarea izolată a noii reglementări în contextul dat al vechii reglementări. Astfel, dacă înainte de modificare, art. 87 din Codul muncii prevedea că salariatul temporar este încadrat la agentul de muncă temporar, fiind astfel angajat şi salarizat de către acesta, modificările aduse atât art. 87, cât şi art. 94 din Codul muncii relevă o nouă concepţie legislativă în care agentul de muncă poate încheia cu salariatul temporar un contract de muncă pe durată nedeterminată, aceasta rămânând însă o opţiune a părţilor. În situaţia în care un astfel de contract se încheie, va prevedea şi salariul, întrucât acesta este un element constitutiv obligatoriu al contractului, astfel că menţiunea legală expresă nu mai este necesară. În cazul în care părţile nu optează pentru încheierea unui astfel de contract, plata unui salariu nu se justifică, întrucât salariatul nu se află la dispoziţia agentului de muncă temporar. – În privinţa modificărilor aduse art. 223 şi 229 din Codul muncii, Curtea constată că ambele texte instituie reglementări identice atât pentru reprezentaţii salariaţilor, cât şi pentru reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor. Autorii sesizării consideră însă că, în pofida acestei reglementări unitare, incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 5 februarie 2003, care prevăd drepturi mai largi pentru reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, va face ca, pe viitor, între cele două categorii de reprezentanţi ai salariaţilor să existe diferenţe de tratament. Astfel, liderilor sindicali li se vor aplica dispoziţiile Legii sindicatelor, în timp ce reprezentanţilor salariaţilor li se vor aplica dispoziţiile mai puţin favorabile ale Codului muncii. Problema pe care o ridică autorii obiecţiei de neconstituţionalitate la rangul de critică de neconstituţionalitate este însă mai degrabă una de aplicare şi interpretare a legii. Este evident că, instituind o nouă reglementare unitară, diferită de cea anterioară, legiuitorul nu putea avea în vedere, în acelaşi timp, şi supravieţuirea unei norme vechi, de natură să genereze un tratament diferit, cu efecte discriminatorii. În cazul în care sar fi dorit contrariul, modificarea art. 223 alin. (2) din Codul muncii ar apărea atunci ca lipsită de raţiune logică. Fără ca aceasta să afecteze constituţionalitatea textelor de lege puse în discuţie, Curtea ţine să sublinieze importanţa unei reglementări neechivoce sub aspectul aplicării legilor în timp, reglementare ce impune abrogarea expresă a tuturor dispoziţiilor al căror efect se doreşte a fi încetat. În concluzie, Curtea reţine că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii nu instituie tratamente juridice diferite contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. II.5. În continuare, analizând critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care modifică art. 215 din Codul muncii, Curtea constată că aceste dispoziţii nu tind la modificarea statutului juridic ori a rolului Consiliului Economic şi Social, aşa cum acesta este consacrat la nivel constituţional. Din contră, sintagma „în scopul realizării dialogului tripartit la nivel naţional“ nu face decât să clarifice modalitatea concretă de realizare a dialogului social, determinând subiecţii între care are loc dialogul; astfel, dialogul nu mai apare la nivelul incertitudinilor şi intenţiilor, ci între Guvern, patronate şi sindicate, în domeniile de competenţă ale Consiliului Economic şi Social, astfel cum sunt stabilite prin legea sa de organizare şi funcţionare. De altfel, art. 141 din Constituţie prevede doar: „Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare“, rămânând în sarcina legiuitorului să dezvolte această dispoziţie constituţională. II.6. Cât priveşte art. II din legea supusă examinării, Curtea constată că acesta conţine o reglementare tranzitorie, de natură să evite, în contextul schimbărilor legislative ce au loc în materia dreptului muncii, perpetuarea ulterior datei de 31 decembrie 2011 a unor prevederi ale contractelor colective de muncă ce nu mai sunt conforme legislaţiei în vigoare la acea dată. Din conţinutul normativ al aceluiaşi text de lege se reţine că legiuitorul ordinar sau delegat va adopta o lege specială care va reglementa durata pe care vor putea fi încheiate aceste contracte colective de muncă după 31 decembrie 2011. Aceste prevederi nu conţin nicio interdicţie cu privire la dreptul părţilor de a negocia prevederile contractului colectiv de muncă valabile până atunci şi de la acel moment înainte. Desigur, dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate de Constituţie. Aşa cum s-a subliniat, însă, în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. În acest sens, pot fi amintite Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995. Mai mult, Curtea, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a statuat că dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, nu exclud „posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat“. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii nu sunt contrare prevederilor Legii fundamentale. II.7. În sfârşit, întrucât autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu îşi motivează criticile de neconstituţionalitate în raport cu dispoziţiile din actele internaţionale invocate în sprijinul obiecţiei formulate, Curtea nu are competenţa de a formula propriile critici la care, ulterior, să şi răspundă. Astfel, o enumerare a actelor internaţionale pretins încălcate prin legea criticată nu echivalează cu o veritabilă critică de neconstituţionalitate, nefiind respectate exigenţele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Constată că dispoziţiile art. I pct. 2 referitor la art. 16 alin. (1), pct. 9 referitor la art. 31 alin. (1), pct. 25, pct. 37 referitor la art. 72 alin. (5), pct. 40 referitor la art. 79 alin. (4), pct. 51 referitor la art. 94 alin. (2), pct. 52, 66, 70, 75, 78, 84 şi art. II alin. (1) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi legea în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Dezbaterile au avut loc la data de 23 martie 2011 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Ion Predescu, Puskás Valentin Zoltán şi Tudorel Toader, judecători. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea