DECIZIE   Nr. 34 din 24 iunie 1993

cu privire la constitutionalitatea art. 20 alin. 2 si art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import si din tara, precum si impozitul la titeiul din productia interna si gazele naturale

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 144 din  1 iulie 1993

    Curtea Constitutionala a fost sesizata, la data de 15 iunie 1993, de catre 51 deputati, respectiv de domnii Stefan Sinko, Ervin Zoltan Szekely, Akos Birtalan, Alexandru Konya Hamar, Francisc Pecsi, Attila Varga, Ludovic Rakoczi, Istvan Antal, Karoly Kerekes, Emeric Dumitru Borbely, Iosif Alfred Mazalik, Arpad-Francisc Marton, Benedek Nagy, Francisc Baranyi, Lazar Madaras, Gheorghe Gorun, Ion Dobrescu, Zoltan Szilagyi, Ferenc Asztalos, Vasile Mandroviceanu, Alexandru Athanasiu, Dorel Coc, George Crin Laurentiu Antonescu, Constantin-Serban Radulescu Zonner, Vasile Lupu, Razvan Dobrescu, Liviu Neculai Marcu, Ioan Muresan, Barbu Pitigoi, Mihail Nica, Mircea-Mihai Munteanu, Viorel Pavel, Cornel Sturza Popovici, Ion Cornita, Doru-Mihai Dobrescu, Constantin Gheorghe Avramescu, Dinu Patriciu, doamna Teodora Bertzi, domnii Horia Mircea Rusu, Vasile Nistor, Ioan Timis, Dragos Enache, Nicolae Alexandru, Niculae Cerveni, Horia Radu Pascu, Ion Dinu, Ioan Victor Pica, Emil Livius Nicolae Putin, Ioan Nemeth, doamna Smaranda Dobrescu si domnul Vasile Gheorghe Victor Pop, asupra neconstitutionalitatii art. 20 alin. 2 si art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import si din tara, precum si impozitul la titeiul din productia interna si gazele naturale.
    In sesizare, grupul de deputati sustine ca prevederile art. 20 alin. 2 din legea sus-mentionata sunt neconstitutionale, intrucat instituie un termen de prescriptie de 5 ani, mai mare decat termenul de drept comun, de 3 ani, prevazut de Decretul nr. 167/1958, ceea ce este contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constitutie, potrivit carora proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular.
    De asemenea, in sesizare se sustine ca si art. 22 alin. 2 este neconstitutional, deoarece exclude controlul judecatoresc al eventualelor greseli sau abuzuri comise de organele administrativ-financiare in stabilirea si incasarea accizelor sau impozitelor respective, ceea ce contravine art. 21 din Constitutie, potrivit caruia orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.
    Curtea Constitutionala, in temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata ca este competenta sa solutioneze sesizarea, care s-a facut cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constitutie si ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
    Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a solicitat celor doua Camere ale Parlamentului, precum si Guvernului, punctul lor de vedere in legatura cu sesizarea primita.
    In punctul de vedere al Camerei Deputatilor se arata, in esenta, ca art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizarii nu este in contradictie cu prevederile Constitutiei, intrucat taxa speciala de consumatie instituita de aceasta lege, ca si termenul de prescriptie corespunzator isi afla temeiul constitutional in art. 43 alin. (1) si art. 134 alin. (2) din Constitutie, in virtutea carora statul este indreptatit sa ia masurile necesare pentru asigurarea surselor sale bugetare care sa-i permita sa se achite de obligatiile ce ii revin, inclusiv pe calea unei reglementari speciale adoptate de Parlament in baza art. 85 alin. (1) din Constitutie.
    De asemenea, in punctul de vedere respectiv se arata ca impotriva deciziei Ministerului Finantelor, prevazuta de art. 22 alin. 2, exista calea de atac reglementata de art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, intrucat exceptia referitoare la art. 3 din acest articol este abrogata, in temeiul art. 150 alin. (1) din Constitutie. De aceea, nici art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import si din tara, precum si impozitul la titeiul din productia interna si gazele naturale nu este contrar unei prevederi constitutionale.
    In punctul de vedere al Guvernului se arata ca taxele speciale de consumatie, denumite accize, au fost instituite in corelare cu taxa pe valoarea adaugata, care intra in vigoare la 1 iulie 1993, astfel ca termenul de prescriptie de 5 ani prevazut pentru taxa pe valoarea adaugata a fost preluat si la art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizarii. De aceea, avand in vedere si prevederile art. 22 din Decretul nr. 167/1958, potrivit carora impozitele si taxele datorate statului sunt supuse dispozitiilor privitoare la prescriptia din legile speciale, precum si dispozitiile constitutionale ale art. 136, potrivit carora taxele si impozitele sunt reglementate prin lege, se considera ca art. 20 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import si din tara, precum si impozitul la titeiul din productia interna si gazele naturale nu este neconstitutional, mai ales ca veniturile statului nu fac parte din proprietatea privata a acestuia, ele subsumandu-se sferei domeniului public.
    In ce priveste art. 22 alin. 2 din aceasta lege, in punctul de vedere al Guvernului se considera ca, pana la legiferarea unei proceduri fiscale, solutia adoptata nu contravine art. 21 din Constitutie, intrucat decizia Ministerului Finantelor este definitiva numai in sfera jurisdictiei administrative, iar partea interesata are deschisa calea recursului prevazut de art. 4 din Legea nr. 29/1990, exceptia din acest articol referitoare la art. 3 fiind abrogata potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie.
    Senatul nu a comunicat punctul sau de vedere.

    CURTEA CONSTITUTIONALA
examinand sesizarea grupului de deputati, punctele de vedere ale Camerei Deputatilor si Guvernului, precum si concordanta dintre textele legale a caror constitutionalitate a fost contestata si dispozitiile Constitutiei, retine urmatoarele:
    Potrivit art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizarii, termenul de prescriptie pentru stabilirea accizelor sau a impozitului la titeiul din productia interna si gazele naturale, precum si dreptul de executare silita a acestora este de 5 ani.
    Se sustine in sesizare ca aceasta prevedere ar fi neconstitutionala intrucat, instituind o prescriptie mai mare decat cea de 3 ani, ce reprezinta regula de drept comun potrivit Decretului nr. 167/1958, incalca prevederile art. 41 alin. (2) din Constitutie, referitoare la ocrotirea egala a proprietatii private, indiferent de titular.
    Este neindoielnic ca prescriptia de 3 ani nu constituie o norma constitutionala si ca, in prezent, legislatia prevede si alte termene de prescriptie, in considerarea diversitatii situatiilor ce reclama o reglementare diferita, cum sunt termenul de 5 ani pentru executarea silita a impozitelor si taxelor (art. 45 din Decretul nr. 221/1960), termenul de 5 ani pentru prescriptia drepturilor bugetului de stat sau ale platitorilor rezultate din Ordonanta privind taxa pe valoarea adaugata (art. 29 din Ordonanta nr. 3/1992, aprobata prin Legea nr. 130/1992), termenul de 10 ani privitor la viciile ascunse ale unei constructii (art. 30 din Ordonanta nr. 25/1992 privind calitatea in constructii) sau termenul de 5 ani pentru evictiunea bunului adjudecat (art. 561 din Codul de procedura civila). De asemenea, din insusi cuprinsul Decretului nr. 167/1958 rezulta ca termenul de 3 ani nu constituie norma de drept comun in materia taxelor si impozitelor cat timp, potrivit art. 22 din acest decret, se precizeaza ca pentru impozite si taxe termenele de prescriptie sunt cele din legile speciale.
    Veniturile bugetului de stat, intrucat acesta face parte, potrivit art. 137 alin. (1) din Constitutie, din bugetul public national, nu constituie proprietatea privata a statului. De aceea, creantelor din impozite si taxe, ca venituri ale bugetului de stat, nu le sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. (2) din Constitutie, referitoare la ocrotirea egala a proprietatii private, indiferent de titular, mai ales ca impozitele si taxele se stabilesc, dupa cum prevede art. 138 alin. (1) din Constitutie, numai prin lege. In consecinta, instituirea de catre legiuitor a unei durate de prescriptie pentru o anumita categorie de impozite si taxe mai mare decat cea de drept comun nu este contrara Constitutiei, cu atat mai mult cu cat priveste creante referitoare la executarea unei obligatii prevazute de art. 53 alin. (1) din Constitutie, potrivit careia cetatenii trebuie sa contribuie prin impozite si taxe la cheltuielile publice.
    O asemenea dispozitie este conforma prevederilor art. 134 alin. (2) din Constitutie, in temeiul carora statul poate sa ia anumite masuri pentru asigurarea surselor sale bugetare, care sa-i permita sa se achite de obligatiile ce ii revin.
    Cel de-al doilea motiv de neconstitutionalitate se refera la art. 22 alin. 2, potrivit caruia plangerea impotriva deciziei Directiei generale a finantelor publice si controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucuresti, prin care aceasta a solutionat o contestatie privind stabilirea si incasarea accizelor sau a impozitului la titeiul din productia interna si gazele naturale, dupa caz, si a majorarilor de intarziere, se solutioneaza de Ministerul Finantelor, precizandu-se ca solutia data de acest minister este definitiva si executorie.
    Aceasta prevedere, daca ar avea intelesul excluderii litigiului din competenta organelor judecatoresti ar fi neconstitutionala, tinand seama de dispozitiile art. 21 din Constitutie, referitoare la liberul acces la justitie, precum si de dispozitiile art. 123 alin. (1) si art. 125 alin. (1) din Constitutie, potrivit carora justitia se infaptuieste in numele legii prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.
    Se constata, insa, ca intr-o interpretare sistematica a art. 22 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizarii in contextul legislatiei, prevederile acestui articol nu pot avea semnificatia excluderii jurisdictiei organelor judecatoresti in solutionarea litigiului.
    Potrivit art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, actele administrative jurisdictionale pot fi atacate cu recurs, dupa epuizarea cailor administrativ-jurisdictionale, in termen de 15 zile de la comunicare, la sectia de contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie. Exceptia prevazuta de acest articol referitoare la prevederile art. 3 privind cererile legate de stabilirea si scaderea impozitelor, a taxelor si a amenzilor prevazute de legile de impozite si taxe, intrucat inlatura jurisdictia instantelor judecatoresti, contravine art. 21, art. 123 alin. (1) si art. 125 alin. (1) din Constitutie si, deci, este abrogata, potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie. De aceea, impotriva deciziei Ministerului Finantelor in solutionarea contestatiei privind stabilirea si incasarea accizelor la produsele din import si din tara, precum si impozitul la titeiul din productia interna si gazele naturale, inclusiv majorarile aplicate, exista calea de atac a recursului la sectia de contencios administrativ a Curtii Supreme de Justitie. Precizarea din cuprinsul art. 22 alin. 2 referitoare la caracterul definitiv si executoriu al deciziei Ministerului Finantelor nu poate avea alt inteles decat acela ca, in cadrul jurisdictiei administrative, nu mai exista o alta cale de atac. In lipsa acestei precizari, contestatarul s-ar fi putut adresa Guvernului, in cadrul recursului administrativ la organul ierarhic superior. Cat timp, insa, potrivit art. 4 din Legea nr. 29/1990, el are deschisa calea de atac a recursului la Curtea Suprema de Justitie - sectia de contencios administrativ -, aceasta prevedere nu poate avea un alt inteles, intrucat ea se refera exclusiv la jurisdictia administrativa.
    Legiuitorul, din considerente de operativitate, tehnicitate si economicitate, poate stabili o jurisdictie administrativa prealabila celei judecatoresti, ca, de exemplu, in materiile privind inventiile, pensiile, impozitele si taxele.
    In ce priveste constatarea abrogarii normei de trimitere la art. 3 din cuprinsul art. 4 al Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, ea se impune tinand seama de principiul potrivit caruia judecatorul, indiferent de jurisdictie, este obligat, in vederea solutionarii cauzei supuse competentei sale, sa constate daca o prevedere legala, de care depinde aceasta solutionare, este in vigoare sau, dimpotriva, este abrogata. Or, in speta, constatarea abrogarii normei de trimitere la art. 3 din cuprinsul art. 4 al Legii nr. 29/1990 este esentiala pentru stabilirea legitimitatii constitutionale a art. 22 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizarii.

    Avand in vedere considerentele expuse,
    vazand si dispozitiile art. 144 lit. a) si ale art. 145 alin. (2) din Constitutie, precum si prevederile art. 20 alin. (2) si (3) din Legea nr. 47/1992,

    CURTEA CONSTITUTIONALA
    In numele legii
    DECIDE:

    1. Dispozitiile art. 20 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import si din tara, precum si impozitul la titeiul din productia interna si gazele naturale sunt constitutionale.
    2. Dispozitiile art. 22 alin. 2 din legea sus-mentionata, sub rezerva interpretarii date in cuprinsul prezentei decizii, sunt constitutionale. Totodata, constata ca exceptia prevazuta in art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, referitoare la art. 3 din aceeasi lege, este abrogata, potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie.
    3. Prezenta decizie se comunica Presedintelui Romaniei si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

    Deliberarea a avut loc la data de 24 iunie 1993 si la ea au participat Vasile Gionea, presedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru si Victor Dan Zlatescu, judecatori.

            PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE
            prof. dr. VASILE GIONEA

                      Magistrat asistent,
                      Constantin Burada