Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Gelu Strungaru şi Dumitru Madin în Dosarul nr. 2.101/116/2014 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.057D/2015.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţii de lege identice cuprinse în Codul de procedură penală din 1968, şi anume deciziile nr. 600 din 21 septembrie 2006 şi nr. 494 din 19 aprilie 2011.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 8 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.101/116/2014, Tribunalul Călăraşi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Gelu Strungaru şi Dumitru Madin cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru infracţiunea de dare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 290 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi, respectiv, complicitate la dare de mită, prevăzută şi pedepsită de art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 290 alin. (1) din Codul penal coroborat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, întrucât, în cauzele în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie numai în cursul judecăţii, iar nu şi în faza de urmărire penală, fază în care desemnarea unui avocat din oficiu este lăsată la aprecierea organului judiciar. Astfel, arată că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu reglementează obligaţia organului judiciar de a asigura suspectului sau inculpatului şi în cursul urmăririi penale un apărător din oficiu în cauzele în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani, chiar dacă suspectul sau inculpatul este analfabet sau suferă de o boală psihică sau nu poate să se apere singur. Consideră că dispoziţiile de lege criticate creează discriminare între inculpaţii din cele două faze ale procesului penal şi lasă loc arbitrariului şi comportamentului discreţionar al organelor judiciare în aprecierea necesităţii asigurării unui apărător din oficiu. Arată că, prin obligarea organelor judiciare la asigurarea unui avocat din oficiu numai în cursul judecăţii, legiuitorul garantează dreptul la apărare numai într-o fază a procesului, iar nu în tot cursul procesului, aşa cum reiese din art. 24 din Constituţie, în condiţiile în care cererile şi contestaţiile din faza de urmărire penală pot fi făcute doar în anumite termene şi trebuie motivate în fapt şi în drept, ceea ce nu este la îndemâna tuturor suspecţilor şi inculpaţilor, indiferent de gradul de instruire, de starea psihică şi de nivelul de cunoştinţe juridice.6. Tribunalul Călăraşi - Secţia penală apreciază că, în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, dispoziţiile art. 90 lit. b) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care, la acelaşi tratament sancţionator - e vorba de infracţiuni pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 5 ani -, se stabilesc alţi termeni de asigurare a asistenţei juridice obligatorii, după cum procesul penal se află în faza de urmărire penală sau în faza de judecată.7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate reglementează două situaţii în care suspectul sau inculpatul trebuie să beneficieze de asistenţă juridică, instituind totodată în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui apărător din oficiu, dacă nu există apărător ales. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. Dacă încălcarea a survenit în cursul urmăririi penale, nulitatea actului de procedură se constată în procedura de cameră preliminară, conform art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie referitor la dreptul la apărare. Dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere nici principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, câtă vreme incidenţa lor nu este determinată de o anumită calitate a suspectului sau a inculpatului. Astfel, orice suspect sau inculpat poate beneficia de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are apărător ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de art. 90 din Codul de procedură penală. În fine, nu se poate susţine că legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a procurorului existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală, câtă vreme circumstanţele care-l împiedică pe suspect sau inculpat să-şi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport cu aceste circumstanţe, era necesară asigurarea unui apărător din oficiu.9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Astfel, arată că dispoziţiile de lege criticate au un conţinut asemănător celor ale art. 171 din Codul de procedură din 1968, cu privire la care Curtea s-a pronunţat în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate, de exemplu, prin Decizia nr. 312 din 13 martie 2008.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală. Ulterior sesizării Curţii, dispoziţiile art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Având în vedere, însă, că în cauză a produs efecte norma de procedură prevăzută de art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală în forma în vigoare la data sesizării Curţii, aceasta se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală în redactarea anterioară modificării acestor dispoziţii de lege prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins:– Art. 90 lit. b) şi c): „Asistenţa juridică este obligatorie:[...] b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; c)în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.";
– Art. 91 alin. (1): „În cazurile prevăzute în art. 90, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu".13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală reglementează două cazuri de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, şi anume cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, respectiv cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, iar cauza se află în cursul judecăţii. Art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. 15. Astfel, Curtea constată că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care consideră că este necesar. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, aşa cum a statuat Curtea printr-o bogată jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile art. 171 alin. 2, 3 şi 4 din Codul de procedură penală din 1968, dispoziţii cu un conţinut similar cu cel al art. 90 lit. b) şi c) şi al art. 91 alin. (1) din noul Cod de procedură penală (de exemplu, Decizia nr. 80 din 2 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 21 februarie 2006, Decizia nr. 600 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, Decizia nr. 62 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008, Decizia nr. 102 din 14 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2008, Decizia nr. 312 din 13 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 17 aprilie 2008, Decizia nr. 771 din 1 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2008, Decizia nr. 834 din 22 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 30 iulie 2010, Decizia nr. 313 din 3 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 12 aprilie 2011, şi Decizia nr. 970 din 12 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2011). 16. Prin urmare, nu se poate susţine că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. În cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege. 17. Totodată, Curtea reţine şi faptul că tocmai norma cuprinsă în art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală - care este mai favorabilă decât norma corespondentă din art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce prevede dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi sau de a fi asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, de a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer -, asigură inculpatului un apărător din oficiu atunci când acesta nu are posibilitatea să beneficieze de serviciile unui avocat ales, iar asistenţa juridică este obligatorie, şi anume în cazurile stabilite de art. 90 din Codul de procedură penală. 18. Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu îngrădesc nici dreptul subiecţilor procesuali interesaţi de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor lor legitime şi de a se prevala, în tot cursul procesului penal, de toate garanţiile care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil, potrivit art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. 19. De asemenea, Curtea nu poate reţine nici critica adusă dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme dispoziţiile de lege criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, incidenţa dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este determinată de o anumită calitate, orice suspect sau inculpat beneficiind de asistenţă juridică din oficiu dacă nu are avocat ales şi se află într-una dintre situaţiile reglementate de art. 90 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, având în vedere că principiul egalităţii presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică, iar nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană. 20. În fine, nu se poate susţine că legiuitorul lasă la aprecierea discreţionară a procurorului existenţa în concret a ipotezei vizate de art. 90 lit. b) din Codul de procedură penală, câtă vreme circumstanţele de natură a-l împiedica pe suspect sau inculpat să-şi facă singur apărarea pot să fie dovedite în faţa judecătorului de cameră preliminară şi să atragă nulitatea actelor de procedură efectuate în cursul urmăririi penale, dacă judecătorul apreciază că, în raport de aceste circumstanţe, era necesară desemnarea unui avocat din oficiu. Altfel spus, modul de interpretare şi aplicare de către organul judiciar a dispoziţiilor art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti. 21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gelu Strungaru şi Dumitru Madin în Dosarul nr. 2.101/116/2014 al Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Călăraşi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 mai 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică