DECIZIE Nr. 32
din 16 noiembrie 2009
cu privire la aplicarea
dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990,
republicat, cu modificarile si completarile ulterioare*), persoanelor care dupa
data de 6 martie 1945 si pana în anul 1989 inclusiv au fost condamnate
definitiv pentru infractiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare
ori insubordonare prevazute si pedepsite de art. 334 si 354 din Codul penal,
savarsite din motive de constiinta religioasa
ACT EMIS DE: INALTA
CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 137 din 2 martie 2010
Dosar nr. 19/2009
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia
Bărbulescu, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile
art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, cu
privire la aplicarea dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege
nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare*),
persoanelor care dupa data de 6 martie 1945 si pana în anul 1989 inclusiv au
fost condamnate definitiv pentru infractiunile de neprezentare la încorporare
sau concentrare ori insubordonare prevazute si pedepsite de art. 334 si 354 din
Codul penal, savarsite din motive de constiinta religioasa.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind
prezenţi 69 de judecători din 105 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de
procuror Antoaneta Florea - procuror şef al Biroului de reprezentare din
cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut
recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în
sensul de a se stabili că persoanele condamnate definitiv pentru
infracţiunile contra capacităţii de apărare a
ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal,
săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, nu
pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive
politice.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In practica instanţelor de judecată s-a
constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la
aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr.
118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive
politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum
şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri,
republicat, cu modificările şi completările ulterioare,
persoanelor care după data de 6 martie 1945 şi până în anul 1989
inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare
la încorporare sau concentrare ori de insubordonare, prevăzute şi
pedepsite de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din
motive de conştiinţă religioasă.
Unele instanţe au apreciat că persoanele
condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare
sau concentrare ori de insubordonare, săvârşite din motive religioase
după data de 6 martie 1945, se încadrează în ipoteza normei juridice
conţinute de art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990,
republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
S-a reţinut că infracţiunile pentru care
reclamanţii au fost condamnaţi dobândesc, în contextul regimului de
dictatură existent în acea perioadă, natura unor infracţiuni
politice, deoarece limitarea libertăţii de exprimare şi a
libertăţii de conştiinţă a făcut posibile astfel
de condamnări.
Alte instanţe au respins cererile de
recunoaştere a drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990,
republicat, cu modificările şi completările ulterioare,
considerând că faptele pentru care reclamanţii au fost
condamnaţi nu constituie infracţiuni cu caracter politic, ci
infracţiuni de drept comun, îndreptate împotriva capacităţii de
apărare a ţării.
Aceste din urmă instanţe au interpretat
şi au aplicat corect legea.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a)
din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi
completările ulterioare, „Constituie vechime în muncă şi se ia
în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se
acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o
persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de
libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase
definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de
arestare preventivă pentru infracţiuni politice; (...)"
In raport cu aceste dispoziţii legale,
rezultă că, în esenţă, problema de drept care se cere a fi
soluţionată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea
naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare
şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă
religioasă, şi, pe cale de consecinţă, a condamnării
dispuse pentru aceste infracţiuni prin hotărâre
judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca
având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept
comun.
Cum în discuţie sunt infracţiunile
prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, se cere arătat
că faptele persoanelor care, din motive de conştiinţă,
refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent
determinate de apartenenţa la Organizaţia Religioasă „Martorii
lui Iehova") au fost încadrate juridic în dispoziţiile art. 354 din
Codul penal (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în
dispoziţiile art. 334 din acelaşi cod (insubordonarea) atunci când,
deşi încorporată sau recrutată, persoana respectivă a
refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.
*) Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor
drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura
instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate
în străinătate ori constituite în prizonieri a fost republicat
şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie
2009.
Aceste fapte au fost şi sunt reglementate în
titlul X al Codului penal „Infracţiuni contra capacităţii de
apărare a României", cap. 1 „Infracţiuni săvârşite de
militari" - secţiunea I „Infracţiuni contra ordinii şi
disciplinei militare" (art. 334), respectiv cap. 3 „Infracţiuni
săvârşite de civili" (art. 354).
Aşezarea acestor texte în titlul şi
capitolele menţionate a fost făcută, în mod evident, avându-se
în vedere obiectul juridic al acestor infracţiuni, care este cel al relaţiilor
sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept
penal nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui
stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi
formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin
legea fundamentală.
Instituirea obligaţiei de executare a serviciului
militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze,
fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă
natură.
In aceste condiţii nu se poate considera că
scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice
specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost
protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
Or, în absenţa unui asemenea scop al
incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei
infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă,
a unei condamnări având un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare
ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi
înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a
drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în
perioada la care ne referim, Constituţia garanta libertatea
conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, aşa cum s-a
menţionat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnările pentru cele două
infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult
religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme
penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a
stagiului militar.
De altfel, în perioada respectivă, problema
compatibilităţii obiecţiei de conştiinţă cu
obligaţia satisfacerii serviciului militar a fost pusă şi în
discuţia instituţiilor Consiliului Europei.
Astfel, această problemă a format obiectul
mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,
prin care s-au recomandat statelor membre recunoaşterea obiecţiei de
conştiinţă în legătură cu serviciul militar
obligatoriu şi instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia
pentru persoanele care, din motive de conştiinţă sau din cauza
unei credinţe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de
altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia
(Rezoluţia nr. 337/1967, Recomandarea nr. 816/1977).
In anul 2001, Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la
obiecţie de conştiinţă cu privire la serviciul militar în
Convenţia europeană a drepturilor omului, propunându-se adoptarea
unui protocol adiţional care să modifice art. 4 paragraful 3 lit. b
şi art. 9 din Convenţie.
Comisia europeană a drepturilor omului a decis
că dispoziţiile art. 4 paragraful 3 lit. b din Convenţie nu
obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de
substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în
măsură să îl satisfacă din motive de
conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind
compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei. (Johansen c/a
Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit că nu
reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care
garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi
religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă
a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului
Europei o aveau de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar
din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei
alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966;
N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai
1984).
Deşi în acea perioadă statul român nu era
parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, modalitatea de abordare
juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la
necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental
diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine
şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor
Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru
refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de
conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la
Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova", a concluzionat
că art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului,
interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu
garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de
conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27
octombrie 2009).
Aşadar, restrângerea libertăţii de
conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului
militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul
instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii
constituţionale, cadru menţinut şi în perioada
postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ
şi apoi a celui profesionist.
Prin urmare, condamnările penale pronunţate
pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic în sensul
Decretului-lege nr. 118/1990.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor
art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de
procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul
legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a)
din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi
completările ulterioare, se interpretează în sensul că
persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii
de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din
Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă, nu
pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive
politice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.
In interpretarea şi aplicarea unitară a
dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990,
republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se
stabileşte că:
Persoanele condamnate definitiv pentru
infracţiunile contra capacităţii de apărare a
ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal,
săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia
de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă
publică, astăzi, 16 noiembrie 2009.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE
Şl JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White