DECIZIE Nr.
309 din 3 martie 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 28 alin. (1) din Decretul-lege nr.
115/1938 pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cartile funciare si art.
329 alin. 1 din Codul de procedura civila
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 228 din 7 aprilie 2009
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Carmen-Cătălina
Gliga - procuror
Mihaela Ionescu -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 teza a doua din Decretul-lege nr.
115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare şi art.
329 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ionel Barna în
Dosarul nr. 1.280/325/2008 al Tribunalului Timiş - Secţia civilă.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza este în stare de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 4 noiembrie 2008, pronunţată în
Dosarul nr. 1.280/325/2008, Tribunalul Timiş - Secţia civilă a sesizat
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.
28 teza a doua din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor
privitoare la cărţile funciare şi art. 329 alin. 1 din Codul de procedură
civilă. Excepţia a fost ridicată de Ionel Barna într-o cauză ce are ca obiect
o acţiune în uzucapiune.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul arată că textul de
lege criticat impune, drept condiţie a dobândirii dreptului de proprietate prin
uzucapiune, o posesie a bunului de 20 de ani „după moartea proprietarului
înscris în cartea funciară", iar art. 1895 din
Codul civil, aplicabil în teritoriile în care
publicitatea imobiliară se realizează prin sistemul de registre de inscripţiuni
şi transcripţiuni, nu impune o atare condiţie. Susţine, în esenţă, că existenţa
pe teritoriul României a unor legi cu aplicabilitate teritorială distinctă şi
care reglementează diferit regimul juridic al uzucapiunii contravine
dispoziţiilor constituţionale invocate. Totodată, cu privire la prevederile
art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă, consideră că acestea contravin
dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, întrucât interpretările date de
către Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin deciziile emise în
soluţionarea recursurilor în
interesul legii, au caracter obligatoriu pentru instanţe, cu încălcarea atât a
cerinţei de independenţă a judecătorilor, care trebuie să procedeze la
interpretarea legii potrivit propriei conştiinţe şi prin raportare la starea de
fapt din fiecare cauză, cât şi a separaţiei puterilor în stat.
Tribunalul Timiş - Secţia civilă consideră că prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor
constituţionale invocate. Astfel, problema incidenţei în teritoriul pe care
este situat imobilul în litigiu a unor reglementări dintr-o lege sau alta se rezolvă
prin aplicarea principiilor vizând aplicarea legii în timp şi spaţiu. Cât
priveşte dreptul Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a da interpretări
unitare dispoziţiilor normative, susţine că acesta nu contravine principiului
separaţiei puterilor în stat, acest drept fiind consacrat constituţional în
art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că textele de lege criticate sunt constituţionale. In acest sens, face referire
la Decizia Curţii Constituţionale nr. 653/2008. Totodată, arată că prevederile
art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă reprezintă concretizarea
dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (3).
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Prin încheiere, instanţa a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28
teza a doua din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor
privitoare la cărţile funciare şi art. 329 alin. 1 din Codul de procedură
civilă. Insă, din notele scrise ale autorului excepţiei rezultă că acesta
critică, în realitate, alin. (1) al art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 şi
art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
In consecinţă, obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 28 alin. (1)
din Decretul-lege nr.
115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, şi art. 329 alin. 1 din Codul de
procedură civilă, având următorul conţinut:
- Art. 28 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938: „Cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiunile legii, timp de
20 ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat [...].";
- Art. 329 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „Procurorul
general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din
oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum şi colegiile de conducere
ale curţilor de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea
unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost
soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti."
Autorul excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor
constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi
echilibrului puterilor, ale art. 15 alin. (1) referitoare la universalitate,
ale art. 16 privind egalitatea
în drepturi, ale art. 21 alin. (3) relative la dreptul părţilor la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 53
referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi
ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
reţine următoarele:
I. Potrivit prevederilor alin.
(1) al art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, cel care a posedat un bun
nemişcător în condiţiile legii, timp de 20 ani, după moartea proprietarului
înscris în cartea funciară, va putea cere înscrierea în cartea funciară a
dreptului astfel uzucapat. Prevederile criticate reglementează uzucapiunea extratabulară,
drepturile reale imobiliare astfel dobândite putându-se înscrie în cartea
funciară numai în baza constatării lor prin hotărâre judecătorească.
Cu privire la aplicabilitatea sistemului de carte
funciară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938 ce consacră cazurile
speciale de dobândire a proprietăţii prin uzucapiune înscrise în art. 27-28,
Curtea reţine faptul că, în absenţa unor dispoziţii cu caracter tranzitoriu,
trebuie să se recurgă la interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 69 alin.
(2) şi (3) cu referire la art. 56 alin. (1)şi art. 58 alin. (1)din Legea nr.
7/1996, republicată. Sub acest aspect, este de reţinut că prin art. 69 alin.
(2) din Legea nr. 7/1996, republicată, s-a prevăzut că numai la finalizarea
lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg
teritoriul administrativ al unui judeţ îşi încetează aplicabilitatea
Decretul-lege nr. 115/1938, iar în conformitate cu dispoziţia alin. (3) al
aceluiaşi articol, doar ca urmare a definitivării cadastrului la nivelul
întregii ţări se abrogă acest decret. Din această dispoziţie a Legii nr.
7/1996, prin care s-a reglementat regimul general al cadastrului şi al
publicităţii imobiliare, rezultă voinţa legiuitorului de a institui o aplicare
treptată a noii legi, cu consecinţa incidenţei, în continuare, a vechilor
dispoziţii ale Decretului-lege nr. 115/1938 în regimul de carte funciară. In
acest sens este şi Decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007 a Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 14 octombrie 2008.
Critica de
neconstituţionalitate priveşte, în esenţă, faptul că prin menţinerea în vigoare
a prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938 se aduce atingere egalităţii în
drepturi, aplicându-li-se unor cetăţeni un statut juridic discriminatoriu faţă de cetăţenii care nu cad sub incidenţa
acestui act normativ, întrucât art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 impune,
drept condiţie a dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, o posesie
a bunului de 20 de ani „după moartea proprietarului înscris în cartea
funciară".
Curtea reţine că în jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, în deplin acord cu aceea a Curţii Europene a Drepturilor
Omului, s-a statuat în mod constant că, în sensul Constituţiei, principiul
egalităţii în faţa legii nu însemnă uniformitate, astfel încât în cazul unor
situaţii diferite un tratament diferit este posibil atunci când acesta se
justifică în mod obiectiv şi raţional. Or, aplicabilitatea tranzitorie a
dispoziţiilor art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938 este justificată obiectiv
şi raţional de procesul de definitivare a lucrărilor de cadastru şi a
registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul ţării.
Ca efect al aplicării Legii nr. 7/1996, se va realiza
însă o unificare legislativă a regimului de publicitate imobiliară.
Totodată, autorul excepţiei susţine, în esenţă, că
existenţa pe teritoriul României a unor legi cu aplicabilitate teritorială
distinctă şi care reglementează diferit regimul juridic al uzucapiunii contravine
dispoziţiilor constituţionale invocate.
Cu privire la acest aspect,
Curtea Constituţională a reţinut în deciziile nr. 653 din 10 iunie 2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 7 iulie 2008, şi nr. 205 din 9 iulie 2002, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 25 iulie 2002, faptul că în istoria statului unitar român au
existat şi mai există norme legale aplicabile doar pe o anumită parte a
teritoriului naţional, de exemplu: Legea nr. LX/1881 privitoare la executarea
silită imobiliară în Transilvania, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor
libere, Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, însă
existenţa unor acte normative diferite pentru anumite zone ale ţării nu este de
natură să creeze discriminări ori să aducă atingere dreptului părţilor la un proces echitabil.
Totodată, Curtea nu poate reţine nici încălcarea
dispoziţiilor constituţionale ale art. 53, de vreme ce nu s-a constatat
restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al unei libertăţi. Cu privire la
celelalte dispoziţii constituţionale invocate, Curtea constată că acestea nu au
incidenţă în cauza de faţă.
II. Cât priveşte critica de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 alin. 1 din Codul de procedură
civilă, prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4)
care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, Curtea
constată că nici aceasta nu poate fi primită.
Scopul reglementării recursului în interesul legii este
de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul
ţării. Pentru realizarea acestui scop, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie se
pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele
judecătoreşti.
In acest sens, în Cauza Moşteanu
şi alţii împotriva României, 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut cu privire la obligaţia
judecătorilor de a se conforma jurisprudenţei stabilite de Secţiile reunite ale
Curţii Supreme de Justiţie că „reunirea camerelor sau secţiilor unei
instanţe este menită să confere o autoritate specială celor mai importante
decizii de principiu pe care instanţa are datoria să le pronunţe. Această
autoritate specială - fiind
vorba, ca în speţă, de o curte supremă - se impune secţiilor acestei instanţe în calitate de jurisdicţii
inferioare, fără a aduce totuşi atingere dreptului şi datoriei lor de a examina
în mod absolut independent cazurile concrete care le sunt supuse
atenţiei".
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 28 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea
dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare şi art. 329 alin. 1 din Codul de
procedură civilă, excepţie ridicată de Ionel Barna în Dosarul nr.
1.280/325/2008 al Tribunalului Timiş - Secţia civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din
data de 3 martie 2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Mihaela Ionescu