DECIZIE   Nr. 282 din  1 iulie 1997

referitoare la expozitia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Decretului nr. 976/1968 privind sanctionarea disciplinara cu arest pentru militari, mai putin art. 1, partea privitoare la instituirea sanctiunii, ale art. 136 din Codul de procedura civila si ale art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 250 din 24 septembrie 1997

    Ioan Muraru          - presedinte
    Viorel Mihai Ciobanu - judecator
    Nicolae Popa         - judecator
    Lucian Stangu        - judecator
    Romul Petru Vonica   - judecator
    Raul Petrescu        - procuror
    Florentina Geangu    - magistrat-asistent

    Pe rol, pronuntarea asupra recursului declarat de Ciobanu Filofteia impotriva Deciziei Curtii Constitutionale nr. 99 din 25 septembrie 1996.
    Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din data de 17 iunie 1997, in prezenta partilor si a reprezentantului Ministerului Public, si au fost consemnate in incheierea de la acea data.
    Curtea, avand nevoie de timp pentru a delibera, a amanat pronuntarea pentru 24 iunie 1997, data la care, datorita imposibilitatii intrunirii completului de judecata, pronuntarea s-a amanat pentru 1 iulie 1997.

    CURTEA,
avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:
    Prin Decizia nr. 99 din 25 septembrie 1996, Curtea Constitutionala a respins exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Decretului nr. 976/1968 privind sanctiunea disciplinara cu arest pentru militari, mai putin art. 1, partea privitoare la instituirea sanctiunii, ale art. 136 din Codul de procedura civila si ale art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, invocata de Ciobanu Filofteia in Dosarul nr. 922/1995 al Curtii Supreme de Justitie - Sectia de contencios administrativ.
    Pentru a pronunta aceasta solutie, Curtea Constitutionala a avut in vedere urmatoarele:
    Autoarea exceptiei a sustinut ca Decretul nr. 976/1968, mai putin art. 1, partea privitoare la instituirea sanctiunii, intra sub incidenta art. 150 alin. (1) din Constitutie. Art. 1 din decretul mentionat prevede ca pentru abaterile de la disciplina militara, prevazute in regulamentele militare, comandantii sau sefii pot aplica militarilor sanctiunea disciplinara cu arest pana la 15 zile. Pentru cazul in care fapta savarsita constituie si infractiune, sanctiunea disciplinara a arestului nu exclude - astfel cum prevede art. 2 - aplicarea si a legii penale. In fine, art. 3 din Decretul nr. 976/1968 stabileste ca modul de aplicare si de executare a sanctiunii prevazute la art. 1 se stabileste, dupa caz, de "ministrul fortelor armate, de presedintele Consiliului Securitatii Statului sau de ministrul afacerilor interne". In opinia autoarei exceptiei, textele mentionate (mai putin partea din art. 1 prin care se instituie sanctiunea) contravin dispozitiilor art. 23 din Constitutie, potrivit carora "nici o pedeapsa nu poate fi stabilita sau aplicata decat in conditiile si in temeiul legii", si ale art. 72 alin. (3) lit. f) din legea fundamentala, care stabilesc ca infractiunile, pedepsele si regimul executarii acestora se reglementeaza prin lege organica.
    In decizia atacata cu recurs, Curtea a constatat ca statutul cadrelor militare, ca si al militarilor in termen, nu exclude, ci, dimpotriva, presupune existenta unor sanctiuni administrativ-disciplinare specifice regimului militar. In speta, sanctiunea aplicata era arest cu indeplinirea serviciului, deci o masura fara privare de libertate si care consta in consemnarea la domiciliu a cadrului militar sanctionat. Asa fiind - se arata in decizie -, prevederile constitutionale ale art. 23 alin. (9) si ale art. 72 alin. (3) lit. f), invocate in sustinerea exceptiei, nu sunt aplicabile. Iar, intrucat, in ceea ce priveste art. 1 din Decretul nr. 976/1968, exceptia nu este intemeiata, nu poate fi considerat ca temeinic nici motivul de neconstitutionalitate referitor la art. 3 din acelasi decret, dat fiind ca textul acestuia din urma priveste modul de aplicare si de executare a sanctiunii prevazute la art. 1.
    Decizia pronuntata la judecata in fond precizeaza, de asemenea, ca atat art. 20 alin. (2) din Constitutie, cat si art. 1 si 3 din Decretul nr. 976/1968 sunt intarite, sub aspectul consonantei cu reglementarile internationale, prin rezerva facuta la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ratificata prin Legea nr. 30/1994. Precizam ca aceasta rezerva, cuprinsa in art. 4 al Legii nr. 30/1994, are in vedere faptul ca art. 5 din conventie (prin care se interzice, cu exceptia anumitor situatii expres prevazute, lipsirea de libertate a unei persoane), nu va impiedica aplicarea art. 1 din Decretul nr. 976/1968, care reglementeaza sistemul disciplinar militar.
    In fine, in decizie s-a aratat ca referirea la art. 2 din Decretul nr. 976/1968 nu este relevanta pentru invocarea neconstitutionalitatii acestui articol. Textul in discutie admite aplicarea legii penale, in cazul in care fapta sanctionata disciplinar constituie si o infractiune. Or, se arata in decizia Curtii, autoarea exceptiei nu a suferit o condamnare penala.
    In ceea ce priveste exceptia de neconstitutionalitate ce se poarta asupra art. 136 din Codul de procedura civila, instanta de fond a considerat ca, de fapt, ceea ce constituie obiectul criticii nu este atat constitutionalitatea prevederii respective, cat modul in care ea a fost aplicata de catre instanta judecatoreasca.
    Codul de procedura civila prevede, in art. 136, ca exceptiile de procedura care nu au fost propuse in conditiile art. 115 si 132 din acelasi cod nu vor mai putea fi invocate in cursul judecatii, in afara de cele de ordine publica.
    Autoarea exceptiei de neconstitutionalitate considera ca dispozitia mentionata incalca prevederile constitutionale privind egalitatea cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice [art. 16 alin. (1)], cele care privesc stabilirea prin lege organica a conditiilor si limitelor exercitarii dreptului persoanei vatamate de o autoritate publica [art. 48 alin. (2)], precum si cele referitoare la stabilirea prin lege a competentei si procedurii de judecata [art. 125 alin. (3)]. Se considera, in esenta, ca legiuitorul ar fi trebuit sa precizeze, in toate cazurile, daca o exceptie de procedura are sau nu caracter de ordine publica.
    Cu privire la aceste sustineri, in Decizia nr. 99/1996 se arata ca problema modului in care o instanta de judecata califica o exceptie procesuala (cum este, in speta, aceea de tardivitate) nu are contingenta cu constitutionalitatea art. 136 din Codul de procedura civila; in contenciosul constitutional, astfel cum s-a stabilit consecvent in practica jurisdictionala a Curtii, nu exista posibilitatea cenzurarii unor aspecte de constitutionalitate privind interpretarea, de catre instantele judecatoresti, a dispozitiilor legale.
    In sesizare se sustine, tot astfel, ca art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care stabileste termene pentru introducerea actiunii in fata instantelor judecatoresti, ar fi contrar art. 48 alin. (2) si art. 49 din Constitutie. Prin Decizia nr. 99/1996 s-au respins aceste argumente pe motiv ca ne aflam, de fapt, in prezenta unei situatii in care este vorba numai despre modul de aplicare, de catre instanta, a unor dispozitii legale, situatie in care Curtea Constitutionala nu are competenta de a se pronunta. In fond, in decizie se considera ca recursul administrativ prealabil are ca scop descongestionarea instantei de contencios administrativ de cauze inutile, repararea rapida a prejudiciului, diminuarea cheltuielilor si stingerea in termen scurt a litigiului; impotriva solutiei date de organul administrativ, contestatorul nemultumit are posibilitatea de a se adresa instantei de contencios administrativ, solicitand angajarea raspunderii si a functionarului vinovat de incalcarea dreptului sau. In aceste conditii, s-a decis ca nu se poate retine exceptia de neconstitutionalitate a reglementarii art. 5 din Legea nr. 29/1990.
    Exceptiile de neconstitutionalitate evocate sunt insotite de aprecierea autoarei, in sensul ca in toate cazurile este vorba si despre nerespectarea unor norme internationale, a caror aplicare se impune in temeiul art. 20 din Constitutie.
    Sunt, in fine, respinse, in decizia atacata, argumentele legate de o pretinsa incalcare a dreptului international in materia drepturilor omului. Se arata, astfel, ca art. 5 din Legea nr. 29/1990 nu contravine cerintelor predictibilitatii si accesibilitatii consacrate de jurisprudenta Curtii de la Strasbourg; existenta unei proceduri prealabile celei judecatoresti si a unor termene pentru sesizarea instantei - conditii prevazute prin lege - corespund in mod evident acestor exigente.
    Impotriva Deciziei nr. 99/1996, autoarea exceptiei de neconstitutionalitate a declarat recurs pentru urmatoarele motive:
    - decizia Curtii adauga la textul Legii nr. 30/1994 de ratificare a Conventiei europene a drepturilor omului, "introducand sub rezerva si art. 3 al Decretului nr. 976/1968, desi legiuitorul a formulat rezerva numai asupra art. 1, iar nu si asupra art. 3 al decretului citat";
    - prin hotararea Curtii s-a stabilit, contrar legii, ca arestul disciplinar militar executat ca "arest cu indeplinirea serviciului" ar fi o masura fara privare de libertate, "desi atat art. 4 pct. 1 al Legii nr. 30/1994, cat si art. 3 pct. 1 al Decretului nr. 40/1994 prevad textual caracterul privativ de libertate al arestului disciplinar militar, fara deosebire de modul de executare - arest cu indeplinirea serviciului si arest in arestul unitatii sau al garnizoanei";
    - decizia Curtii avanseaza ideea ca privarea de libertate ar avea loc doar in cazul sanctiunii penale si ca deci arestul cu indeplinirea serviciului nu ar fi privativ de libertate, de vreme ce nu este o sanctiune penala;
    - referitor la exceptia privind art. 136 din Codul de procedura civila, instanta de fond nu a retinut: a) ca, intrucat exceptiile procedurale sunt parte integranta a procedurii de judecata, ele trebuie stabilite prin lege, iar nu lasate la latitudinea judecatorului, nesocotindu-se astfel principiul constitutional al legalitatii [art. 125 alin. (3)]; b) ca exceptiile procedurale carora nu li se aplica o anume regula trebuie prevazute limitativ si nu lasate la latitudinea judecatorului. Prin aceasta se reproseaza reglementarii cuprinse in art. 136 din Codul de procedura civila ca, in loc sa dea o enumerare limitativa a exceptiilor ce nu sunt supuse regulii instituite de acest text, se face referire la caracterul de ordine publica al acestei categorii de exceptii. Or, in acceptia recurentei, notiunea (sintagma) de ordine publica nu este indeajuns de clara si, spre a nu fi lasata la aprecierea judecatorului, ar trebui sa fie definita prin lege;
    - art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 incalca art. 21 din Constitutie privind accesul la justitie. Se afirma, pe de o parte, ca limitarea dreptului de a se adresa justitiei are loc in perioada dintre "momentul vatamarii dreptului si momentul acordat pentru sesizarea instantei de judecata", iar, pe de alta parte, ca textul incriminat "exclude judecarea cauzei de catre o instanta independenta si impartiala instituita prin lege, in raport de un termen nejudecatoresc, deci apartinand unei proceduri prealabile impusa cetateanului in fata autoritatii administrative". Cat priveste termenele de 30 de zile si de un an prevazute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, se sustine ca "daca ambele termene... sunt imperative, ele se exclud reciproc, textul nemairaspunzand pretentiei de lege ca norma previzibila si accesibila. La momentul vatamarii dreptului, cetateanul nu poate sti cu precizie pentru care dintre cele doua termene va opta instanta".
    Pe langa motivele de recurs mentionate, la sedinta de judecata din data de 17 iunie 1997, recurenta, asistata de avocat, a aratat ca, drept urmare a adoptarii Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, sanctiunea disciplinara de arest cu indeplinirea serviciului a fost inlocuita cu cea de consemnare, care, in esenta, este tot o masura privativa de libertate.

    CURTEA,
avand in vedere decizia atacata, motivele de recurs invocate, raportul intocmit de judecatorul-raportor, prevederile Decretului nr. 976/1968, ale art. 136 din Codul de procedura civila si ale art. 5 din Legea nr. 29/1990, raportate la dispozitiile Constitutiei si ale Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:
    In anul 1993, recurenta Ciobanu Filofteia a fost sanctionata disciplinar cu 10 zile "arest cu indeplinirea serviciului". Prevederile dreptului intern care reglementau, la acea data, sistemul disciplinar militar erau Decretul nr. 976/1968 privind sanctiunea disciplinara cu arest pentru militari si art. 51-53, 57 si 58 din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Ordinul ministrului apararii nationale nr. O.G. 10/1973. Potrivit art. 57 din regulament, "arestul cu indeplinirea serviciului se aplica numai ofiterilor, maistrilor militari si subofiterilor si consta in aceea ca militarul, in perioada executarii pedepsei disciplinare, participa la programul de instructie, iar, in restul timpului, sta la domiciliu. In timpul executarii pedepsei disciplinare, nu poate lipsi de la domiciliu si nu are voie sa primeasca vizite".
    Cat priveste dispozitiile Decretului nr. 976/1968, cu ocazia ratificarii Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale prin Legea nr. 30/1994 s-a facut urmatoarea rezerva si declaratie: "Art. 5 din conventie nu va impiedica aplicarea de catre Romania a dispozitiilor art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968, care reglementeaza sistemul disciplinar militar, cu conditia ca durata privarii de libertate sa nu depaseasca termenele prevazute in legislatia in vigoare".
    Art. 33 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, enumerand sanctiunile disciplinare care se pot aplica cadrelor militare, mentioneaza, printre acestea, si pe cea de consemnare. Referitor la aceasta sanctiune se constata ca, prin Dispozitia secretarului de stat si sef al statului major general nr. S.M.G. 54 din 11 decembrie 1995, privind modificarea, completarea sau abrogarea unor articole din regulamentele militare generale, art. 57 din Regulamentul disciplinei militare a fost modificat, in sensul ca expresia de arest cu indeplinirea serviciului a fost inlocuita cu cea de consemnare, avand insa acelasi continut si executandu-se in aceleasi conditii ca cea precedenta.
    In aceste conditii, Curtea constata ca sanctiunea consemnarii la domiciliu a cadrului militar nu este o masura privativa de libertate, fiind cuprinsa intr-un regulament militar care stabileste sanctiuni disciplinare, iar nu pedepse, adica sanctiuni penale, care indeobste sunt privative de libertate, intervenind atunci cand s-au incalcat obligatiile dintr-un raport administrativ de subordonare.
    Sustinerile recurentei, conform carora decizia recurata adauga la textul Legii nr. 30/1994, prin aceea ca introduce sub rezerva si art. 3 al Decretului nr. 976/1968, nu sunt intemeiate. Nici una dintre formularile cuprinse in decizia atacata cu recurs nu ingaduie o asemenea concluzie. In decizie se precizeaza in chipul cel mai clar numai faptul ca rezerva facuta la conventia mentionata (iar nu cum, fara temei, intelege recurenta rezerva la Decretul nr. 976/1968) intareste, sub aspectul corespondentei cu legislatia internationala, textele art. 1 si 3 din decretul respectiv.
    Invocarea, ca motiv de recurs, a unei pretinse rezerve facute de legiuitor la textele Decretului nr. 976/1968 nu are, intr-adevar, nici o indreptatire. Decretul in chestiune este un act normativ apartinand legislatiei interne, cu privire la ale carui prevederi legiuitorul nu are, evident, cum sa formuleze rezerve.
    Cat priveste motivul de casare referitor la incalcarea prevederilor art. 4 pct. 1 din Legea nr. 30/1994, cat si ale art. 3 pct. 1 din Decretul nr. 40/1994, prin aceea ca decizia de fond a stabilit ca arestul cu indeplinirea serviciului nu este o masura fara privare de libertate, este de observat, mai intai, ca referirea facuta de recurenta la Decretul nr. 40/1994 (prin care Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale a fost aprobata si supusa spre ratificare Parlamentului) nu poate servi ca argument al incalcarii, prin Decretul nr. 976/1968, a unor texte ale conventiei, de vreme ce ratificarea conventiei, prin Legea nr. 30/1994, s-a facut cu o rezerva menita sa asigure tocmai aplicarea in continuare a acestui din urma decret.
    Este exact ca Decizia nr. 99/1996 a Curtii Constitutionale caracterizeaza sanctiunea arestului cu indeplinirea serviciului ca fiind o masura disciplinara fara privare de libertate, care consta in consemnarea la domiciliu a militarului sanctionat. O asemenea caracterizare - chiar daca ar fi susceptibila de discutie - nu are insa nici o concludenta sub aspectul constitutionalitatii textelor care o consacra in cadrul Decretului nr. 976/1968.
    Problema constitutionalitatii se poate pune exclusiv in cazul in care masurile consacrate legislativ ar avea, in sensul art. 23 alin. (9) si al art. 72 alin. (3) lit. f) din Constitutie, caracterul unor pedepse, al unor sanctiuni penale, iar sub acest aspect, decizia atacata cu recurs precizeaza cu toata claritatea: "Este evident ca regulamentele militare stabilesc sanctiuni disciplinare, iar nu pedepse, adica sanctiuni penale, intervenind atunci cand s-au incalcat obligatiile dintr-un raport administrativ de subordonare".
    Dar, chiar daca am admite ca masurile disciplinare referitoare la arest ar face parte dintre acelea avute in vedere in textele constitutionale invocate de recurenta, trebuie observat ca instituirea lor nu se face prin regulamente militare, ci prin dispozitia art. 1 din Decretul nr. 976/1968, act normativ de nivelul legii, care prevede toate elementele si conditiile de aplicare a sanctiunii arestului: faptele pentru care aceasta sanctiune se poate aplica (abaterile de la disciplina militara prevazute de regulamentele militare, ceea ce implica si determinarea persoanelor impotriva carora se poate lua masura, anume militarii), persoanele investite cu autoritatea de a aplica sanctiunea (comandantii sau sefii militarilor), durata maxima a acesteia (15 zile). Nu se poate sustine, de aceea, ca stabilirea si aplicarea sanctiunii - elemente la care se refera art. 23 alin. (9) din Constitutie - n-ar fi cuprinse, in cazul la care ne referim, in lege sau, mai precis, intr-un act normativ de nivelul legii, astfel incat reglementarea acestora sa poata indreptati o critica de neconstitutionalitate.
    Hotarator in stabilirea naturii juridice a masurii consacrate prin Decretul nr. 976/1968 este insa faptul ca, in chiar art. 1 al decretului, aceasta este caracterizata ca o sanctiune disciplinara, ceea ce exclude caracterul de pedeapsa avut in vedere de textul mentionat.
    Cat priveste dispozitiile art. 136 din Codul de procedura civila, sustinerile recurentei potrivit carora atat exceptiile de procedura, cat si notiunea de ordine publica trebuie stabilite prin lege, iar nu lasate la latitudinea judecatorului, sunt de asemenea neintemeiate. Exista, inevitabil, in legislatie, numeroase cazuri in care enumerarile limitative nu sunt posibile; uneori listele exhaustive de elemente, situatii, ipoteze sau solutii ar reprezenta un veritabil pericol in aplicarea reglementarii legale, atunci cand enumerarea nu ar fi, totusi, in mod evident, completa. Se constata, de altfel, ca aceasta parte a obiectiei de neconstitutionalitate - anume faptul ca exceptiile procedurale nu sunt stabilite prin lege - nu a fost in nici un fel evocata in cursul judecatii in fond a exceptiilor de neconstitutionalitate, ea fiind ridicata, pentru prima data, in motivarea recursului. Este, deci, inca un motiv pentru care acest argument invocat de recurenta urmeaza sa fie respins.
    Legea nu poate, evident, sa se substituie dictionarului limbii romane, spre a defini toti termenii cu care opereaza. Exista - si este, desigur, si cazul ordinii publice - concepte si notiuni care nu au nevoie sa fie definite prin lege, ele facand parte din bagajul terminologic al stiintei juridice. In cazul in care intelesul unor asemenea concepte sau notiuni este, intr-o hotarare judecatoreasca, potrivnic sensului lor exact, cei interesati in indreptarea lucrurilor au la dispozitie caile de atac prevazute de lege. De altfel, notiunea de "ordine publica" este folosita si in Constitutie, fara ca legiuitorul constituant sa fi simtit nevoia sa o defineasca.
    Motivele de casare referitoare la neconstitutionalitatea art. 5 din Legea nr. 29/1990 reprezinta reiterarea unor argumente folosite si cu prilejul judecatii de fond a exceptiei de neconstitutionalitate. In aceasta privinta, sunt pe deplin intemeiate considerentele retinute in decizia atacata privind netemeinicia exceptiei de neconstitutionalitate a art. 5 din Legea nr. 29/1990. Practica Plenului Curtii Constitutionale este constanta in a considera ca fiind de competenta exclusiva a legiuitorului instituirea unor proceduri administrativ-jurisdictionale destinate, in general, sa asigure solutionarea mai rapida a unor categorii de litigii, descongestionarea instantelor, evitarea cheltuielilor de judecata; crearea unor asemenea proceduri constituie, insa, o masura de protectie, care, deci, nu poate avea ca scop, in nici un mod, limitarea accesului la justitie. In acest sens este Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.
    Este de observat, pe de alta parte, ca argumentele aduse de recurenta in sprijinul neconstitutionalitatii art. 5 din Legea nr. 29/199O par sa acrediteze ideea ca instantele de contencios administrativ nu ar avea caracterul unor "tribunale" independente si impartiale, instituite prin lege, opinie care nu a facut nicidecum obiectul judecarii in fond a exceptiei de neconstitutionalitate.
    In fine, termenele prevazute la art. 5 din Legea nr. 29/1990 au, fiecare, un obiect distinct, astfel incat sustinerile recurentei cu privire la contradictia dintre ele si la consecinta legata de "accesibilitatea si previzibilitatea" legii, cerinte pe care Curtea nu le-ar fi avut in vedere in decizia atacata, nu sunt intemeiate.
    Pentru motivele expuse, in temeiul art. 144 lit. c) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c) si al art. 25 din Legea nr. 47/1992,

    CURTEA
    In numele legii
    DECIDE:
    Respinge recursul declarat de Ciobanu Filofteia impotriva Deciziei Curtii Constitutionale nr. 99 din 25 septembrie 1996.
    Definitiva.
    Pronuntata in sedinta din 1 iulie 1997.

           PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
           prof. univ. dr. IOAN MURARU

                           Magistrat asistent,
                           Florentina Geangu