Decizia Nr.26 din 21.01.2014

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Zorlihu“ - S.R.L. din comuna Berleşti, judeţul Gorj, în Dosarul nr. 3.169/317/2013 al Judecătoriei Târgu Cărbuneşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 589D/2013.La apelul nominal se constată lipsa părţilor.Procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 10 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.169/317/2013, Judecătoria Târgu Cărbuneşti a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 200 din Codul de procedură civilă.Excepţia a fost invocată de Societatea Comercială „Zorlihu“ - S.R.L. din comuna Berleşti, judeţul Gorj, într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei cereri de reexaminare împotriva unei încheieri prin care s-a dispus anularea unei cereri formulate împotriva unui proces-verbal de constatare a unei contravenţii.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea arată că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât îl favorizează pe pârât într-un proces, reclamantul ieşind din termenul legal în care poate formula şi introduce acţiune în instanţă, ceea ce conduce la afectarea unui drept al său.Judecătoria Târgu Cărbuneşti şi-a exprimat opinia potrivit căreia excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa arată că stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevăzute de lege nu contravine principiului liberului acces la justiţie şi nu reprezintă îngrădirea accesului la justiţie, câtă vreme este vorba de condiţii de natură să împiedice abuzul de drept şi, în acelaşi timp, să asigure celeritatea procedurii.Instanţa mai apreciază că, dimpotrivă, principiul liberului acces la justiţie consacrat prin textul art. 21 din Constituţie implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, în acest mod legea întrunind condiţiile calitative de previzibilitate şi accesibilitate.Instanţa mai menţionează, în sprijinul opiniei sale, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 25 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, şi Hotărârea din 24 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Kemp şi alţii împotriva Luxemburg).Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată în faţa instanţei de judecată, îl constituie dispoziţiile art. 200 din Codul de procedură civilă. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate reiese că, în realitate, obiectul acesteia îl constituie dispoziţiile art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, dispoziţii ce au următoarea redactare: „(2) Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu menţiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancţiunea anulării cererii. Se exceptează de la această sancţiune obligaţia de a se desemna un reprezentant comun, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 202 alin. (3).(3) Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la alin. (2), prin încheiere, dată în camera de consiliu, se dispune anularea cererii.“În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor legale criticate, prin raportare la critici asemănătoare, în sensul constituţionalităţii acestora. Astfel, prin Decizia nr. 479 din 21 noiembrie 2013*), nepublicată la data pronunţării prezentei decizii, Curtea a statuat că procedura prevăzută de dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi are drept scop remedierea unor lipsuri ale acţiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194 din Codul de procedură civilă. Legiuitorul a dorit disciplinarea părţilor dintr-un proces şi, în acest fel, respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil.*) Decizia Curţii Constituţionale nr. 479 din 21 noiembrie 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 23 ianuarie 2014. O astfel de procedură nu este de natură să afecteze însăşi esenţa dreptului protejat, având în vedere că este însoţită şi de garanţia conferită de dreptul de a formula o cerere de reexaminare prevăzută de art. 200 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Mai mult, instanţa de judecată se pronunţă asupra unei probleme care >priveşte exclusiv buna administrare a justiţiei. Or, aşa cum a stabilit în repetate rânduri instanţa de contencios european a drepturilor omului, cea mai mare parte a drepturilor procedurale, prin natura lor, nu constituie, în sensul Convenţiei, „drepturi civile“ şi, deci, nu intră în câmpul de aplicare al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pentru acelaşi raţionament, a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 142 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013). În acest sens sunt citate ca exemple: refuzul autorizării introducerii apelului pronunţat de o curte supremă - Decizia din 9 mai 1989, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Helmers împotriva Suediei (cererea nr. 11.826/85); examinarea cererii de revizuire a unui proces civil - Decizia din 8 octombrie 1976, pronunţată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în Cauza X, Y şi Z împotriva Elveţiei (Cererea nr. 6.916/75). Aşadar, cât timp procedura criticată nu priveşte însăşi judecarea pe fond a cererii introductive, dispoziţiile criticate nu înfrâng prevederile referitoare la dreptul la un proces echitabil, întrucât procedura specială vizată nu se referă la fondul cauzelor, respectiv la drepturile civile, cum cere art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci numai la aspectele de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor. De altfel, mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia presupun şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, putând stabili prin lege procedura de judecată. Aceste prevederi constituţionale dau expresie principiului consacrat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, prin Hotărârea din 16 decembrie 1992, pronunţată în Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, paragraful 33, a stabilit că „statele contractante se bucură de o mare libertate în alegerea mijloacelor proprii care să permită sistemului judiciar să respecte imperativele articolului 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale“. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comercială „Zorlihu“ - S.R.L. din comuna Berleşti, judeţul Gorj, în Dosarul nr. 3.169/317/2013 al Judecătoriei Târgu Cărbuneşti şi constată că dispoziţiile art. 200 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport de criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Târgu Cărbuneşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 ianuarie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Fabian Niculae