Decizia Nr.248 din 15.03.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V¹ a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004, excepţie ridicată de Ovidiu Lucian Tender în Dosarul nr. 28726./3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 692D/2011.La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Georgiana Sabo din cadrul Baroului Cluj, în substituirea domnului avocat Eugen C. Iordăchescu din cadrul aceluiaşi barou, cu delegaţie la dosar. Se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul doamnei avocat Georgiana Sabo care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate arătând că dispoziţiile din Legea nr. 51/1991 afectează viaţa privată şi secretul corespondenţei. În acest sens face trimitere la Hotărârea din 26 aprilie 2007 a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României. De asemenea, şi dispoziţiile secţiunii V¹ din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza premergătoare urmăririi penale. Totodată, prevederile art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât procurorul poate stabili în mod arbitrar instanţa căreia îi revine competenţa de a judeca o cauză. Prevederile Legii nr. 508/2004 şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului sunt neconstituţionale, deoarece Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este în realitate un parchet de sine stătător, iar ordonanţa de urgenţă în cauză a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la delegarea legislativă.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 5 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 28726./3/2006, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V¹ a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, excepţie ridicată de Ovidiu Lucian Tender în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la mai multe infracţiuni şi în care s-au dispus interceptări de convorbiri telefonice.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) referitor la stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată numai prin lege, deoarece procurorul, în pofida legii şi aflându-se mai presus de ea, poate stabili instanţa căreia îi revine competenţa de a judeca o cauză după criterii abstracte.De asemenea, prevederile secţiunii V¹ - Interceptările şi înregistrările audio sau video a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală şi ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 - Secretul corespondenţei, precum şi ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, deoarece permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza premergătoare urmăririi penale.Pe lângă aceste neajunsuri, autorul mai relevă faptul că reglementării art. 13 din Legea nr. 51/1991 îi lipseşte o garanţie extrem de importantă împotriva abuzurilor autorităţii, întrucât, în măsura în care o persoană este subiect al unei supravegheri secrete şi fără ca suspiciunile îndreptate împotriva sa să se confirme, acesteia nu i se comunică faptul că a fost supravegheată, astfel încât se deschid larg porţile unor abuzuri din partea organelor de anchetă. Totodată, este evident că nu numai autorizarea înregistrării convorbirilor telefonice, ci şi supravegherea acestei activităţi nu este realizată de un magistrat independent.În susţinerea opiniei sale, autorul excepţiei face trimitere la hotărârea din 26 aprilie 2007, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Dumitru Popescu (2) împotriva României.Prevederile Legii nr. 508/2004 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 alin. (3) referitor la parchete care funcţionează pe lângă instanţele de judecată şi ale art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, deoarece Direcţia de Investigarea a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism este în realitate un parchet de sine stătător care face parte doar formal din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În opinia autorului, această instituţie, în dezacord cu prevederile constituţionale ale art. 131 alin. (3), nu a fost creată pe lângă o instanţă şi nu se supune principiilor statuate în art. 132 alin. (1) din Legea fundamentală.Prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării şi art. 115 alin. (4), (6) şi (7) privind delegarea legislativă referitoare la adoptarea ordonanţelor de urgenţă, deoarece nu au existat împrejurări extraordinare şi imprevizibile ale căror efecte să justifice, pe calea delegării legislative, adoptarea ordonanţei. Totodată, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 afectează regimul instituţiei fundamentale a Ministerului Public. În sfârşit, autorul mai susţine că sunt înfrânte şi dispoziţiile art. 115 alin. (7), deoarece, de la data adoptării actului criticat acesta nu a fost aprobat nici până în prezent de Parlament prin lege.Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 este întemeiată din perspectiva înfrângerii dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (7) referitor la aprobarea sau respingerea prin lege a ordonanţelor cu care Parlamentul a fost sesizat. În ce priveşte celelalte dispoziţii care constituie obiect al excepţiei, instanţa opinează că sunt constituţionale.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 30 alin. 3 - Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în ţară şi ale Secţiunii V¹ - Interceptările şi înregistrările audio sau video a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.046 din 29 decembrie 2006. Textele criticate au următorul conţinut:– Art. 30 alin. 3 din Codul de procedură penală: „Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau de către parchetele de pe lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabileşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. 1 îi revine competenţa de a judeca, ţinând seama ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal.“;

– Art. 13 din Legea nr. 51/1991: „Situaţiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.Cererea de autorizare se formulează în scris şi trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existenţa uneia din ameninţările la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activităţi pentru a căror desfăşurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicaţii trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deţine informaţiile, documentele ori obiectele ce trebuie obţinute; descrierea generală, dacă şi când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activităţile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat. Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, de către procurori anume desemnaţi de procurorul general al României. În cazul în care procurorul constată că cererea este justificată, emite un mandat care trebuie să conţină: aprobarea pentru categoriile de comunicaţii care pot fi interceptate, categoriile de informaţii, documente sau obiecte care pot fi obţinute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicaţii trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informaţiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obţinute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului. Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăşi 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăşi, de fiecare dată, 3 luni. Orice cetăţean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activităţile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. 1-4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul.“ Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 - Secretul corespondenţei, art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării şi art. 115 alin. (4), (6) şi (7) privind delegarea legislativă referitoare la adoptarea ordonanţelor de urgenţă, art. 126 alin. (2) referitor la stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată numai prin lege, art. 131 alin. (3) referitor la parchetele care funcţionează pe lângă instanţele de judecată, art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, precum şi dispoziţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V¹ a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 şi ale Legii nr. 508/2004 au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 998 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, statuând că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. Modul de determinare a competenţei prevăzut de art. 30 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală nu încalcă niciuna din dispoziţiile constituţionale invocate, aşa cum fără temei se susţine în motivarea excepţiei, dat fiind că instanţa de judecată, căreia i se va stabili competenţa pe baza textului criticat, realizează justiţia în sensul prevăzut de art. 126 alin. (1) şi în acord cu art. 124 alin. (2) din Constituţie, iar desfăşurarea procesului este supusă normelor, principiilor şi garanţiilor prevăzute de Legea fundamentală şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la apărare şi la un proces echitabil. Faptul că Ministerul Public dispune prin rechizitoriu cu privire la stabilirea uneia din instanţele prevăzute la alin. 1 al art. 30 din Codul de procedură penală nu echivalează cu încălcarea principiului egalităţii armelor, partea interesată având la îndemână mijloacele procedurale legale de a contesta o astfel de competenţă. Prin Decizia nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor cuprinse în secţiunea V¹ a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, statuând că dispoziţiile referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“. De asemenea, Curtea a mai statuat că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni. Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că „nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale“. În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (2), paragraful 82. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale şi Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc. Prin Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, reţinând că în examinarea excepţiei este necesar să se ia în considerare prevederile art. 31 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze securitatea naţională, şi prevederile art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, care stabilesc că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns dacă se impune, între altele, pentru apărarea securităţii naţionale. În raport cu aceste prevederi din Constituţie, Curtea a constatat că nu pot fi primite susţinerile autorilor excepţiei şi nu poate reţine existenţa unei discriminări în aplicarea legii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepţiei de neconstituţionalitate au fost obţinute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condiţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obţinerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenţei de reglementare a mijloacelor de obţinere a probelor rezidă în obiectul special al Legii nr. 51/1991 şi nu încalcă în niciun fel prevederile Constituţiei. Probele administrate - indiferent de procedura legală urmată - vor fi evaluate uniform de instanţa de judecată, cu respectarea contradictorialităţii şi a tuturor celorlalte garanţii prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obţinută de organul de urmărire penală în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1991 nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realităţii sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcţie de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligaţia să examineze şi să aprecieze toate probele cu aceeaşi măsură şi după aceleaşi criterii. În aceeaşi ordine de idei, Curtea a reţinut că examinarea excepţiei în lumina Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece Convenţia nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern. Văzând prevederile art. 31 alin. (3) şi ale art. 53 alin. (1) din Constituţia României, citate mai sus, Curtea a reţinut că nu se poate cere legiuitorului să admită accesul nerestricţionat la conţinutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, fără riscul de a prejudicia grav securitatea naţională. Distinct de aceste argumente, Curtea mai constată că, potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 51/1991, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informaţii pot efectua, cu respectarea legii, respectiv a Codului de procedură penală, verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la instituţii publice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situaţiilor care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale se va solicita procurorului obţinerea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranţa naţională a României pentru desfăşurarea activităţilor autorizate de acesta. Toate aceste activităţi sunt, aşa cum le defineşte legea, „acte de constatare“, care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală şi care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocaţia de a fi catalogate ca atare. Totodată, în situaţia în care verificările efectuate de Serviciul Român de Informaţii, cu respectarea exigenţelor Codului de procedură penală, constau în fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice de interceptare a convorbirilor telefonice, procurorul, potrivit art. 91³ alin. 5 din Codul de procedură penală, în măsura în care în cauză s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, este obligat să înştiinţeze persoana în cauză despre această activitate. Totodată, convorbirile telefonice intră în sfera noţiunilor de „viaţă privată“ şi „corespondenţă“, în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi că interceptarea, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate împotriva unei persoane se interpretează ca fiind o „ingerinţă a unei autorităţi publice“ în exercitarea dreptului garantat de art. 8 paragraful 2 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea din 2 august 1984, pronunţată în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, paragraful 64). Totuşi, cu prilejul pronunţării Hotărârii din 21 aprilie 2009, pronunţată în Cauza Răducu împotriva României, paragraful 92, Curtea de la Strasbourg a reamintit că, pentru a fi conformă cu alin. 2 al art. 8 din Convenţie, o astfel de ingerinţă trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege“ impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremaţiei dreptului (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2000 pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit, paragraful 26). În contextul supravegherii secrete exercitate de autorităţile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, citată anterior, pct. 67 şi Hotărârea din 6 septembrie 1978 pronunţată în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, paragraful 59). Or, câtă vreme actuala reglementare din Codul de procedură penală, la care fac trimitere dispoziţiile Legii nr. 51/1991, a instituit numeroase garanţii în materie de interceptare şi transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor care nu sunt relevante, şi câtă vreme partea interesată are posibilitatea de a ataca procedura interceptărilor în faţa unui organ jurisdicţional independent şi imparţial, nu se mai poate pune problema înfrângerii dreptului la viaţă intimă, familială şi privată. În sfârşit, se constată că o problemă semnalată s-ar putea naşte din aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Secţiunea V¹, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 281/2003 şi din cea privind aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României. Or, de la 1 ianuarie 2004, dispoziţiile art. 13 din legea specială invocată şi-au menţinut valabilitatea numai parţial, întrucât, potrivit art. X din Legea nr. 281/2003, „Ori de câte ori alte legi prevăd dispoziţii referitoare la dispunerea de către procuror (...) a interceptării şi înregistrării convorbirilor (...) se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile prevăzute în art. I din prezenta lege“, deci ale Codului de procedură penală, care prevăd în materia respectivă ca autorizarea să fie dată numai de către judecători. Iată deci că susţinerile autorului excepţiei nu mai subzistă, procurorul nemaiavând în niciun fel posibilitatea de a emite autorizaţie/mandate pentru interceptarea convorbirilor telefonice. Prin Decizia nr. 1.323 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 13 martie 2009, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 508/2004, reţinând că art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală prevede că Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, „în condiţiile legii“. Aceste dispoziţii constituţionale au stat şi la fundamentarea organizării şi funcţionării Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 508/2004. Totodată, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate, care stabilesc natura juridică a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalităţii organizate şi terorismului, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu reprezintă altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale cuprinse în art. 132 alin. (1) din Constituţie, care dispun că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic. De altfel, independenţa acestei structuri în raport cu instanţele judecătoreşti este specifică tuturor parchetelor, care, potrivit art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, sunt independente faţă de instanţele judecătoreşti. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. În sfârşit, în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006, Curtea constată că actuala Direcţie de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a fost înfiinţată prin Legea nr. 508/2004, avându-se în vedere necesitatea intensificării neîntârziate a luptei împotriva infracţiunilor de terorism şi a criminalităţii organizate, care a impus cu stringenţă înfiinţarea unei structuri specializate în combaterea acestor infracţiuni. În acest sens s-au urmărit interesele şi necesităţile de siguranţă internă ale societăţii româneşti ce impun consolidarea mecanismelor de autoprotecţie în faţa ameninţărilor transfrontaliere, precum şi consolidarea sistemului instituţional, pentru a răspunde eficient prin acţiuni de cooperare internaţională. Aşa fiind, înfiinţarea unei structuri specializate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în care să-şi desfăşoare activitatea procurori cu înaltă calificare în domeniul culegerii şi prelucrării informaţiilor de ordin economic, financiar, bancar, vamal şi altele de acest gen a fost o necesitate impusă de realitatea vremii şi a cărei utilitate subzistă şi în prezent. Împrejurarea că ulterior a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 nu este de natură a-i conferi caracter neconstituţional, întrucât, aşa cum rezultă din preambulul său, s-a urmărit eficientizarea direcţiei. Astfel, în vederea evitării supraîncărcării serviciilor care devenise aproape certitudine, cu consecinţe negative în ce priveşte finalizarea cu celeritate a cauzelor, s-a procedat la unificarea competenţei la nivelul serviciilor Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Totodată, s-a impus cu stringenţă necesitatea creării unui fond special care să permită desfăşurarea operativă a activităţilor specifice. Prin urmare, toate aceste raţiuni constituie prin ele însele situaţii extraordinare care să justifice legiferarea pe calea delegării legislative, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4). De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la înfrângerea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6), deoarece, potrivit acestora, „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică“. Or, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituţională a statuat că „din interpretarea textului constituţional se poate deduce că interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează că «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale» şi că «nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică». În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin.“ Prin urmare, a afecta presupune „a suprima“, „a aduce atingere“, „a prejudicia“, „a vătăma“, „a leza“, „a antrena consecinţe negative“. Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţă de urgenţă în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţă, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituţia Ministerului Public, prin înfiinţarea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei structuri specializate, fiind un imperativ desprins, aşa cum s-a arătat mai sus, din necesitatea îmbunătăţirii activităţii acestei structuri specializate. Întrucât prin natura şi finalitatea reglementării criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea constată că nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia sunt înfrânte prevederile constituţionale ale art. 115 alin. (6). În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (7), deoarece, de la data adoptării actului criticat, acesta nu a fost aprobat de Parlament prin lege, Curtea constată că nu poate fi primită, deoarece temeiul constituţional invocat are în vedere exigenţe referitoare la legea de aprobare sau respingere a ordonanţelor şi nicidecum o lege inexistentă. De asemenea, textul constituţional nu impune ca adoptarea legii de aprobare/respingere să fie realizată într-un anumit interval de timp. Curtea mai constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 a fost adoptată la 21 decembrie 2006, a fost depusă la Camera Deputaţilor la data de 28 decembrie 2006 şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 29 decembrie 2006. Prin urmare, nu există niciun impediment constituţional de natură a atrage încălcarea dispoziţiilor fundamentale referitoare la procedura adoptării ordonanţelor de urgenţă. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 3 şi ale secţiunii V¹ a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale art. 13 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, ale Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 131/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, excepţie ridicată de Ovidiu Lucian Tender în Dosarul nr. 28726./3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 martie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru