Decizia Nr.24 din 06.11.2017

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat la art. 27² alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Diana Berlic, procuror şef birou al Secţiei judiciare.La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 27² din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi de Ministerul Public cu privire la „interpretarea şi aplicarea art. 72 şi art. 153¹² din Legea nr. 31/1990, în raport cu dispoziţiile art. 1552 şi 1554-1555 din Codul civil din 1864 şi ale art. 2030 din Codul civil, respectiv dacă, în societatea pe acţiuni, administratorul statutar al cărui mandat a expirat, fără ca societatea să prelungească mandatul respectiv sau să numească un alt administrator, mai deţine prerogativa reprezentării societăţii".Magistratul-asistent învederează legala constituire a completului competent să judece recursul în interesul legii, precum şi faptul că la dosarul cauzei a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori.Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general.Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii, apreciind că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1552 din Codul civil din 1864 şi ale art. 2.030 din Codul civil coroborate cu art. 72 şi 153¹² din Legea nr. 31/1990, administratorul societăţii pe acţiuni al cărui mandat a expirat, fără ca o eventuală prelungire a acestuia să fie înregistrată la registrul comerţului, nu mai deţine prerogativele reprezentării, deoarece prevederile art. 153¹² alin. (3) din Legea nr. 31/1990 exclud ipoteza prelungirii tacite a mandatului de administrator şi sunt incompatibile cu teoria mandatului aparent, numirea în funcţia de administrator trebuind să fie acceptată expres.Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursurilor în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursurilor în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii 1. Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie2. Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ataşându-se celor două memorii hotărâri judecătoreşti definitive, în dovedirea practicii neunitare.III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii3. Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 31/1990:Art. 72:Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege. Art. 153¹²:
(1) Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere, este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani. Ei sunt reeligibili, când, prin actul constitutiv, nu se dispune altfel. (2) Durata mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăşi 2 ani.
(3) Pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere, să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres. 4. Codul civil de la 1864:Art. 1552: Mandatul se stinge: 1. prin revocarea mandatarului; 2. prin renunţarea mandatarului la mandat; 3. prin moartea, interdicţia, nesolvabilitatea şi falimentul ori a mandantului ori a mandatarului. Art. 1554: Revocarea mandatului, notificată numai mandatarului, nu se poate opune unei alte persoane care, în neştiinţă de aceasta, a contractat cu dânsul de bună-credinţă; în acest caz mandantul are recurs contra mandatarului său. Art. 1555:Numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere cuprinde în sine revocarea mandatului dat celui dintâi, din ziua în care i s-a notificat. 5. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: Art. 2.030:Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri: a)revocarea sa de către mandant; b)renunţarea mandatarului; c)moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului. Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfăşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitorilor acestora. IV. Orientările jurisprudenţiale divergente:6. Obiectul sesizăriiProblema de drept care a generat practica neunitară vizează interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 72 şi art. 153¹² din Legea nr. 31/1990, în raport cu dispoziţiile art. 1552 şi 1554-1555 din Codul civil de la 1864 şi ale art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, respectiv dacă, în societatea pe acţiuni, administratorul statutar al cărui mandat a expirat, fără ca societatea să prelungească mandatul respectiv în mod expres sau să numească un alt administrator, mai deţine prerogativa reprezentării societăţii.Astfel, prin mecanismul recursului în interesul legii se urmăreşte a se stabili măsura în care, după expirarea mandatului administratorului unei societăţi pe acţiuni, acesta mai poate reprezenta societatea în condiţiile în care mandatul său nu a fost prelungit în mod expres şi nici nu a fost numit un alt administrator din cauza neînţelegerilor dintre asociaţii semnificativi.Orientările jurisprudenţiale diferite s-au conturat după cum urmează:7. Într-o primă opinie, s-a apreciat că expirarea mandatului administratorului nu conduce la pierderea calităţii de a reprezenta în mod legal societatea, acesta urmând a reprezenta societatea şi după expirarea mandatului, până la numirea altui administrator.În argumentarea acestei opinii, s-a reţinut că dacă administratorul nu este revocat în mod expres sau nu s-a dispus numirea unui alt administrator, fostul administrator va putea să conducă în continuare activitatea societăţii şi, implicit, să reprezinte societatea în justiţie.În acest sens, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 şi ale art. 1554-1555 din Codul civil de la 1864.S-a apreciat astfel că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, interesele unei bune administrări a societăţii pe acţiuni reclamând efectuarea oricăror demersuri care necesită protejarea acestora. În condiţiile în care acţionarii nu au revocat administratorul sau nu au numit alţi administratori, se consideră că acesta va continua să reprezinte societatea.Prin invocarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care formulează o cerere de chemare în judecată, se susţine, în esenţă, că cel care şi-a atribuit o atare calitate nu reprezintă interesele societăţii şi că, în realitate, formularea cererii nu ar fi fost făcută de către reprezentanţii legali reali.Într-o altă situaţie, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 2030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.8. În cea de-a doua opinie, s-a considerat că expirarea mandatului administratorului unei societăţi şi neînregistrarea unui alt administrator nu îi conferă vechiului administrator calitatea de reprezentant legal al societăţii în lipsa acceptării exprese a numirii în funcţia de administrator.În susţinerea acestui punct de vedere, au fost reţinute dispoziţiile art. 72 şi 153¹² alin. (1) din Legea nr. 31/1990, subliniindu-se că cerinţa acceptării exprese a numirii în funcţia de administrator înlătură teoria mandatului tacit, întrucât acceptarea expresă presupune un act explicit prin care mandatarul exprimă acceptarea mandatului, acceptarea sau continuarea tacită a mandatului fiind astfel exclusă.Prin urmare, în situaţia în care, după expirarea duratei mandatului, nu se face dovada că administratorul ar fi acceptat expres un alt mandat, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 153¹² din Legea nr. 31/1990, nu se poate reţine calitatea acestuia de reprezentant al societăţii.Susţinerea potrivit căreia încetarea mandatului administratorului nu poate interveni decât în caz de revocare, de numire a unor noi mandatari, prin renunţarea mandatarului la mandat şi insolvenţa mandantului/mandatarului este nefondată, deoarece acestea sunt cauze particulare de încetare a mandatului, iar, în afară de aceste cauze particulare, sunt aplicabile şi cauzele generale de stingere a obligaţiilor contractuale, printre care şi expirarea termenului stipulat, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 153¹² alin. (1) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora durata mandatului administratorului nu poate depăşi 4 ani.Or, fixarea de către legiuitor a unei durate a mandatului ar fi lipsită de orice sens dacă s-ar aprecia că mandatul nu poate înceta decât în cazurile indicate, nu şi în situaţia expirării termenului.V. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa9. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa a apreciat că analiza problemei de drept identificate trebuie să pornească de la natura juridică a raporturilor existente între societate şi administrator.Astfel, potrivit articolului 72 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.Prin urmare, raporturile dintre administrator şi societate sunt raporturi de mandat. Acestea sunt contractuale, deoarece administratorul este desemnat prin actul constitutiv sau hotărârea adunării generale a acţionarilor. Acceptând numirea, administratorul intră în raporturi juridice de mandat cu societatea, aşa încât conţinutul mandatului este, în primul rând, contractual. Astfel, obligaţiile sale rezultă din împuternicirile date de către societate, în calitate de mandant, a cărei voinţă se manifestă nu numai prin numirea mandatarului şi a sferei acţiunii sale, ci şi prin posibilitatea de revocare a acestuia.Cu toate acestea, conţinutul mandatului nu poate fi exclusiv contractual, deoarece interesul de ordine publică al reglementării juridice a societăţilor impune ca unele obligaţii să fie stabilite prin lege.Dubla reglementare a mandatului administratorului, contractuală şi legală, defineşte funcţia de administrator al societăţii şi face diferenţa dintre mandatul administratorului şi mandatul de drept comun.Potrivit art. 8 lit. g¹) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al societăţii pe acţiuni va cuprinde puterile conferite administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat. Deci, prin voinţa acţionarilor, mandatul administratorului poate fi limitat la gestiunea internă sau poate să cuprindă şi puterea de reprezentare, caz în care administratorul este împuternicit să angajeze societatea în raporturile cu terţii, inclusiv să o reprezinte în justiţie.Pentru a asigura cunoaşterea de către terţi a persoanei care angajează societatea se cere îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.În ceea ce priveşte încetarea funcţiei de administrator, aceasta are loc prin încetarea contractului de mandat.Dispoziţiile Codului civil de la 1864 prevedeau, la art. 1552, că mandatul se stinge prin revocarea mandatarului, prin renunţarea mandatarului la mandat, prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori a mandantului, ori a mandatarului, iar conform art. 1555, numirea unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere cuprinde în sine revocarea mandatului dat celui dintâi, din ziua în care i s-a notificat.Prevederile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil stabilesc la art. 2.030 că, pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri: revocarea sa de către mandant, renunţarea mandatarului, moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.S-a apreciat că, deşi legea civilă anterioară nu prevedea, în mod expres, că mandatul se stinge şi prin oricare dintre modurile generale de stingere a contractelor, faţă de dispoziţiile speciale şi derogatorii ale Legii nr. 31/1990, care stabilesc o anumită durată a mandatului administratorilor unei societăţi, trebuie să se accepte că şi sub imperiul Codului civil de la 1864 expirarea duratei mandatului administratorului avea ca efect încetarea contractului de mandat.Prin urmare, s-a arătat că fixarea de către legiuitor a unei durate a mandatului ar fi lipsită de sens dacă s-ar aprecia că mandatul nu poate înceta decât în cazurile indicate de art. 1522 din Codul civil de la 1864, nu şi în situaţia expirării termenului.În acest context, s-a concluzionat că textele Legii nr. 287/2009 privind Codul civil nu aduc modificări de substanţă în privinţa situaţiilor în care contractul de mandat îşi încetează existenţa juridică.În egală măsură, s-a considerat că acceptarea expresă a numirii în funcţia de administrator presupune existenţa unui act de numire din partea societăţii.Astfel, conform art. 153¹² alin. (1) din Legea nr. 31/1990, durata mandatului administratorilor este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani; ei sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se dispune altfel; durata mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăşi 2 ani; pentru ca numirea unui administrator să fie valabilă din punct de vedere juridic, persoana numită trebuie să o accepte în mod expres.Însă acceptarea expresă a mandatului de administrator reprezintă o condiţie imperativă la momentul numirii administratorului, soluţia trebuind a fi nuanţată în cazul în care este vorba de o prelungire a mandatului, care poate interveni chiar şi tacit.Aceasta, întrucât, ca şi numirea, încetarea funcţiei de administrator sau de reprezentant al unei societăţi este supusă, pentru a produce efecte depline, unor formalităţi de publicitate, ceea ce înseamnă că terţii de bună-credinţă, care nu au cunoştinţă despre încetarea funcţiei de administrator al societăţii a celui cu care au contractat, au opţiunea de a nu ţine seama de această încetare, considerând că au contractat cu societatea [art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 - „Societatea nu poate invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcţii, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea.]". Într-o atare situaţie devine aplicabilă teoria mandatului aparent, astfel că, deşi mandatul a încetat, fie prin ajungere la termen, fie prin revocare sau renunţare, lipsa publicităţii în conformitate cu Legea nr. 26/1990 poate avea ca efect neluarea în seamă a încetării mandatului de către terţi, astfel că toate actele încheiate de fostul administrator sunt considerate valabile din punct de vedere juridic şi angajează societatea.Prin urmare, în situaţia în care modificările cu privire la persoana mandatarului nu sunt aduse la cunoştinţa terţilor prin formele de publicitate prevăzute de lege, se acceptă ideea că un mandat încetat ultraactivează, producând efecte valabile din punct de vedere juridic, chiar şi fără acceptarea expresă a mandatului.O situaţie similară este aceea în care, după expirarea mandatului administratorului, societatea nu prelungeşte în mod expres mandatul şi nici nu numeşte un alt administrator din cauza neînţelegerilor existente între acţionarii semnificativi, punându-se problema dacă fostul administrator mai poate reprezenta societatea în continuare, până la desemnarea unui alt administrator.Complexitatea situaţiei este dată, pe de o parte, de faptul că, potrivit art. 237 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, dizolvarea societăţii care nu mai are organe statutare se poate dispune de către tribunal doar la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, instanţa neputându-se pronunţa asupra acestei chestiuni fără a fi învestită, iar, pe de altă parte, de împrejurarea că neînţelegerile dintre acţionari au ca efect paralizarea activităţii societăţii.Or, astfel cum a reţinut şi instanţa supremă în considerentele Deciziei nr. 920 din 25 martie 2015, legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte juridice, interesele unei bune administrări a unei societăţi pe acţiuni reclamând efectuarea oricăror acţiuni care necesită protejarea acestora.În virtutea teoriei mandatului aparent, atât timp cât înregistrările din registrul comerţului nu relevă o altă voinţă socială cu privire la conferirea dreptului de administrare, respectiv nu dovedesc faptul că adunarea generală a acţionarilor a stabilit un alt administrator pentru societate, cel al cărui mandat a expirat va putea să îşi îndeplinească atribuţiile în continuare, până la desemnarea unui nou administrator, având, prin urmare, şi dreptul de a reprezenta societatea.O astfel de interpretare este valabilă doar în cazul în care fostul administrator îşi asumă în continuare calitatea şi funcţia de administrator, fără a fi necesară o acceptare expresă în acest sens, iar nu şi în situaţia în care fostul administrator nu doreşte continuarea mandatului.În această opinie, excepţia prevăzută de art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil este aplicabilă şi în situaţia în care mandatul încetează prin expirarea duratei pentru care a fost încheiat.Prin urmare, deşi nu se specifică regula de la care se stabileşte o astfel de excepţie [respectiv dacă este prevăzută pentru oricare dintre cazurile de încetare a contractului de mandat ori doar pentru cazul reglementat la lit. c) - moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului], din interpretarea sistematică a legii rezultă că textul este aplicabil şi în situaţia în care mandatul administratorului unei societăţi a expirat, activitatea acestuia constituindu-se din prestaţii succesive, cu caracter de continuitate.VI. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie10. Prin recursul în interesul legii pe care l-a promovat, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că prevederile art. 153¹² alin. (3) din Legea nr. 31/1990, conform cărora, pentru a fi valabilă din punct de vedere juridic, numirea în funcţia de administrator trebuie să fie acceptată expres, exclud ipoteza prelungirii tacite a mandatului de administrator.În lipsa unei numiri şi a unei acceptări exprese a mandatului, înregistrate în registrul comerţului şi/sau publicate în Monitorul Oficial al României, nu poate fi vorba despre o prelungire a mandatului administratorilor.Desemnarea în funcţia de administrator, unită cu acceptarea expresă a funcţiei, are semnificaţia unui contract între societate şi administrator, doar din raţiuni de evitare a unei tautologii normative nemaimenţinându-se, în actuala formă a legii, cerinţa expresă a încheierii unui contract de administrare în formă scrisă, supus înregistrării, existenţa acestuia fiind subînţeleasă, întrucât o „acceptare expresă" presupune o exteriorizare, o materializare a acordului de voinţă, sub forma încheierii unui instrumentum, incompatibilă cu echivocul unei manifestări tacite.Încheierea unui contract de administrare, în sensul de înscris, asumat prin semnătură ca formă a „acceptării exprese" cerută de lege, se impune cu atât mai mult cu cât persoana desemnată ca administrator al societăţii exercită o activitate de administrare în mod permanent, având în vedere şi obiectul său de activitate specializat şi nu doar anumite acte comerciale în mod izolat; acestea, când nu se poate dovedi existenţa unui mandat tacit de administrare, l-ar putea obliga pe pretinsul mandant doar în condiţiile gestiunii de afaceri sau ale îmbogăţirii fără just temei.Totodată, s-a arătat că legea nu distinge între „numire" şi „prelungire" în exercitarea mandatului de administrator, întrucât aşa-zisa prelungire a mandatului este în realitate tot o numire, doar că nu este făcută prin actul constitutiv, ca în cazul primilor administratori, ci prin hotărârea adunării generale a acţionarilor, având în plus şi o durată mai mare, de 4 ani, faţă de durata de 2 ani a mandatului primilor administratori.De fapt, condiţia „acceptării exprese" a mandatului a fost prevăzută ca o măsură de protecţie pentru administrator, în raport cu responsabilităţile şi riscurile pe care le implică o astfel de activitate, astfel încât acesta să nu poată fi numit împotriva voinţei sale.Valabilitatea mandatului administratorilor după data expirării duratei acestuia nu poate fi susţinută nici prin recurgerea la instituţia mandatului aparent, întrucât acesta presupune o altă ipoteză, aceea în care, în evidenţele registrului public, apar menţiuni cu privire la persoane cu mandate valabile de administratori, dar care, în realitate, sunt lovite de o cauză de ineficacitate sau sunt exercitate cu depăşirea limitelor împuternicirii şi pe care terţii de bună-credinţă nu au posibilitatea să le cunoască, acţionând astfel cu convingerea că tratează cu adevăratul mandatar.Totodată, prelungirea mandatului administratorului, după limita maximă permisă de lege, reprezintă o modificare atât a actului constitutiv, cât şi a menţiunilor existente în registrul comerţului, modificare ce trebuie la rândul ei să fie înregistrată în registrul public, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 21 lit. h) din Legea nr. 26/1990, pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi.În domeniul reprezentării în justiţie, pentru a-şi justifica legitimarea procesuală, art. 151 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede că reprezentanţii persoanelor juridice de drept privat trebuie să depună, în copie, un extras din registrul public în care este menţionată împuternicirea lor.Or, o împuternicire care, în evidenţele publice, apare ca nemaifiind de actualitate nu poate face dovada calităţii de reprezentant al administratorului societăţii comerciale.În egală măsură, lipsa organelor statutare ale societăţii atrage dizolvarea acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 237 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990, putându-se face însă aplicarea dispoziţiilor art. 137² din Legea nr. 31/1990, respectiv art. 58 din Codul de procedură civilă, în funcţie de calitatea procesuală activă sau pasivă a societăţii reprezentate de administratorul al cărui mandat a expirat.Astfel, dacă societatea are calitatea de reclamant, administratorii care o reprezintă pot fi asimilaţi celor provizorii prevăzuţi de art. 137² din Legea nr. 31/1990, iar, în cazul în care societatea este chemată în judecată în calitate de pârât, având în vedere că mandatul administratorilor a expirat, instanţa va numi un curator special în condiţiile art. 58 din Codul de procedură civilă.Ambele soluţii reprezintă însă remedii temporare, acestea funcţionând doar până la întrunirea adunării generale ordinare a acţionarilor care va alege un nou administrator şi care va trebui făcut public prin înscrierea acestuia în registrul comerţului.În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1552 din Codul civil de la 1864 şi ale art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, coroborate cu art. 72 şi 153¹² din Legea nr. 31/1990, administratorul societăţii pe acţiuni al cărui mandat a expirat, fără ca o eventuală prelungire a acestuia să fie înregistrată la registrul comerţului, nu mai deţine prerogativele reprezentării.VII. Raportul asupra recursurilor în interesul legii11. Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a art. 72 şi a art. 153¹² din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1552 din Codul civil de la 1864, respectiv la art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, administratorul societăţii pe acţiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator şi o acceptare expresă din partea acestuia, deţine prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcţiei nu a fost publicată în conformitate cu legea.VIII. Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieAnalizând recursurile în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi problema de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:12. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că cerinţa legală este îndeplinită în ce îi priveşte pe titularii sesizării, ambii fiind legitimaţi procesual activ să declanşeze prezentul mecanism de unificare.13. Sunt îndeplinite şi condiţiile de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, întrucât memoriilor de recurs în interesul legii le-au fost ataşate hotărâri judecătoreşti definitive, din care rezultă că jurisprudenţa are un caracter neunitar.14. Asupra fondului se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute de această lege".Aşadar, raporturile dintre administrator şi societate sunt raporturi de mandat. Cum larg împărtăşită în doctrină este dubla natură juridică a raporturilor dintre societate şi administrator, mandatul administratorului nu este unul exclusiv contractual, întrucât interesul de ordine publică al reglementării juridice a societăţilor impune ca unele obligaţii să fie stabilite prin lege.15. Potrivit art. 8 lit. g¹) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv al societăţii pe acţiuni va cuprinde puterile conferite administratorilor şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat.16. Aşadar, prin voinţa asociaţilor, mandatul administratorului poate fi limitat la gestiunea internă a societăţii sau poate să cuprindă şi puterea de reprezentare, caz în care administratorul este împuternicit să angajeze societatea în raporturile cu terţii, inclusiv să o reprezinte în justiţie. Această distincţie are la bază principiul potrivit căruia reprezentarea nu este de esenţa mandatului, ci de natura sa.17. Prin urmare, puterea de a administra societatea este distinctă de puterea de a o reprezenta.18. Prezentarea acestei distincţii este utilă, pentru că în raporturile cu terţii doar puterea de reprezentare este cea care comportă o dezbatere, atributul gestiunii manifestându-se, în schimb, în raporturile dintre administrator (mandatar) şi societate (mandant).19. Administratorul cu puteri de reprezentare este purtătorul voinţei sociale, de vreme ce, prin intermediul său, societatea se manifestă în planul relaţiilor juridice ca subiect de drept.În acest sens, art. 209 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.Sub imperiul Codului civil de la 1864, dispoziţii similare erau cuprinse în art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.20. Raporturile de mandat care guvernează relaţia dintre administrator şi societate diferă de regulile mandatului de drept comun - tocmai în considerarea dublei naturi juridice, contractuală şi legală -, Legea nr. 31/1990 impunând o reglementare mai amănunţită a acestui tip de mandat, în scopul securizării raporturilor juridice şi al protecţiei terţilor.21. Nevoia de securitate a raporturilor juridice impune recunoaşterea de efecte juridice actelor încheiate de o persoană care, chiar învestită în funcţie cu încălcarea legii, a fost receptată - ca efect al publicităţii - ca reprezentant al societăţii. Astfel, conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „după efectuarea formalităţilor de publicitate în legătură cu persoanele care, ca organe ale societăţii, sunt autorizate să o reprezinte, societatea nu poate opune terţilor nicio neregularitate la numirea acestora, cu excepţia cazului în care societatea face dovada că terţii aveau cunoştinţă de această neregularitate".22. Pe de altă parte, principiul protecţiei terţilor a fost consacrat prin Prima Directivă a Consiliului din 9 martie 1968 de coordonare, în vederea echivalării garanţiilor impuse societăţilor în statele membre; conform art. 2 alin. (1) lit. d) din aceasta, statele membre adoptă măsurile necesare pentru ca publicitatea obligatorie privind societăţile să vizeze, între altele, numirea, încetarea funcţiei, precum şi identitatea persoanelor care, în calitate de organ constituit în temeiul legii sau chiar membri ai unui astfel de organ, au competenţa de a angaja societatea faţă de terţi şi a o reprezenta în justiţie.23. Angajarea societăţii în raporturile cu terţii se subordonează ideii de ocrotire a terţilor de bună-credinţă, reflectată în legislaţia internă în dispoziţiile art. 54 şi 55 din Legea nr. 31/1990.24. Potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, „societatea nu poate invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcţii, dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea".25. Pe de altă parte, în conformitate cu art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, „în raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate al societăţii, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia ori când actele astfel încheiate depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoaşterii".26. Alineatul (2) al articolului 55 din aceeaşi lege prevede că sunt inopozabile terţilor, chiar dacă au fost publicate, clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăţilor prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe.27. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost chemată să dezlege, în interesul legii, măsura în care dispoziţiile citate anterior fac sau nu inoperabile, în raporturile cu terţii, prelungirile în funcţia de administrator realizate peste limita mandatului anterior, în lipsa unei acceptări exprese şi în lipsa îndeplinirii formelor de publicitate.28. Încetarea funcţiei de administrator are loc prin încetarea contractului de mandat.29. În sistemul Codului civil de la 1864, art. 1552 stabilea o serie de cazuri în care mandatul urma a se stinge: prin revocarea mandatarului, prin renunţarea mandatarului la mandat, respectiv prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul mandantului sau al mandatarului.30. Cu toate că unele instanţe naţionale au considerat că acestea erau singurele situaţii în care opera stingerea mandatului, trebuie evidenţiată natura ipotezelor indicate în textul art. 1552 din Codul civil de la 1864, aceea de cazuri specifice în care mandatul înceta, aşa încât ele urmau să se adauge celor generale sau celor speciale, dacă existau [a se vedea, pentru un exemplu în acest sens, art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990].31. În acord cu această opinie, de altfel constant recunoscută şi în doctrină, art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prevede expres faptul că „Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri:a)revocarea sa de către mandant;b)renunţarea mandatarului;c)moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului".32. Aşadar, atât potrivit actualei reglementări civile, cât şi celei anterioare, împlinirea termenului (expirarea sa) constituie un caz de încetare a mandatului, deoarece ea reprezintă o cauză generală de încetare a obligaţiilor contractuale. 33. În materia societăţilor pe acţiuni, Legea nr. 31/1990 a instituit regimul duratei mandatului administratorului, prevăzând în art. 153¹² alin. (1) şi (2) din Legea nr. 31/1990 că aceasta este stabilită prin actul constitutiv, fără să poată depăşi 4 ani, cu excepţia mandatului primilor membri ai consiliului de administraţie, care nu poate depăşi 2 ani. 34. Dispoziţiile art. 153¹² alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 31/1990 prevăd că administratorii sunt reeligibili când prin actul constitutiv nu se dispune altfel, iar cele ale alin. (3) al aceluiaşi articol impun, pentru ca numirea unui administrator să fie valabilă din punct de vedere juridic, ca persoana numită să o accepte în mod expres. 35. Recursul în interesul legii de faţă este plasat pe premisa expirării duratei mandatului administratorilor unei societăţi pe acţiuni. 36. Fiind irelevantă, în acest context, prezentarea sistemului unitar şi a celui dualist de administrare, care nu au un regim juridic diferit sub aspectul supus dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, divergenţa în jurisprudenţă a pornit de la acceptarea de către unele dintre instanţele naţionale a tezei mandatului tacit al unor asemenea administratori, care ar continua să îşi exercite funcţiile încredinţate peste împlinirea termenului, respectiv de la respingerea de către alte instanţe a unei atari posibilităţi. 37. Acceptarea expresă a numirii - prelungirea mandatului presupunând, în esenţă, tot o numire -, implică o exteriorizare a acordului de voinţă. 38. De aceea, ea este incompatibilă cu o manifestare tacită, chiar şi neechivocă. 39. Recunoscând, aşadar, că după expirarea duratei, mandatul a încetat, atât timp cât lipsesc atât actul de numire a unui administrator, cât şi acceptarea expresă din partea acestuia, unele instanţe au considerat că de la această regulă se instituie, în art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, o excepţie, potrivit căreia „cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfăşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitorilor acestora", fiind asimilată sintagma „activităţi cu caracter de continuitate" celor desfăşurate de societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, în cadrul cărora administratorii ar încheia „acte succesive". 40. În acest context a fost adusă în discuţie o chestiune de redactare a textului art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, arătându-se că acesta apare plasat în versiunea tipărită în ediţia oficială din 2011 a Ministerului Justiţiei ca făcând parte din cuprinsul textului aferent lit. c) a unicului alineat al articolului respectiv, în timp ce în versiunea electronică textul apare ca alineat distinct al aceluiaşi articol. 41. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că intenţia legiuitorului este clară în a plasa textul respectiv exclusiv în sfera de aplicare a situaţiilor enumerate la lit. c), iar nu într-un alineat distinct, deoarece, pe de o parte, el conţine sintagma „cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor ori al moştenitorilor acestora", care ar fi expresia unui nonsens juridic, în măsura în care interpretarea ar permite ca situaţia de excepţie să vizeze şi cazurile de la lit. a) şi b). 42. Pe de altă parte, faptul că textul în discuţie nu se constituie într-un alineat distinct rezultă din dispoziţiile art. 48 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora „în cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor şi o coerenţă a reglementării", respectiv „în actele normative cu o anumită întindere, dacă un articol are două sau mai multe alineate, acestea se numerotează la începutul fiecăruia cu cifre arabe cuprinse în paranteză. Pentru claritatea, concizia şi caracterul unitar al textului unui articol se recomandă ca acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de alineate". Or, legiuitorul nu a marcat textul art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil prin utilizarea cifrelor arabe în paranteză, în acord cu prevederile art. 48 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, aşa cum a procedat în privinţa celorlalte articole care conţin mai multe alineate, ceea ce reprezintă un argument în plus, de tehnică legislativă, în sprijinul ideii că situaţia de excepţie vizează doar lit. c) a art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. 43. De aceea, în raporturile dintre mandatar şi mandant, după expirarea duratei, mandatul a încetat, atât timp cât lipsesc atât actul de numire a unui administrator, cât şi acceptarea expresă din partea acestuia. 44. În asemenea situaţie, a lipsei unui mandat, similar celei în care limitele sale sunt depăşite, mandantul are dreptul de a ratifica actele făcute de către mandatar, potrivit art. 1.311 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil. 45. În schimb, în ceea ce priveşte puterea de reprezentare, aceasta se manifestă în raporturile societăţii cu terţii, în care prevalează principiul ocrotirii terţilor de bună-credinţă. 46. Stabilirea măsurii în care un terţ este sau nu de bună-credinţă - şi, astfel, poate fi ocrotit sau nu - este atributul exclusiv al instanţelor de judecată, care vor aprecia în funcţie de particularităţile fiecărei situaţii. 47. În această ordine de idei, se cuvin reiterate dispoziţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „societatea nu poate invoca faţă de terţi numirile în funcţiile prevăzute la alin. (1) sau încetarea acestor funcţii (s.n.), dacă ele nu au fost publicate în conformitate cu legea". 48. În raporturile cu terţii, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă ele depăşesc limitele puterilor prevăzute de lege. În condiţiile lipsei unui mandat ori atunci când limitele acestuia sunt depăşite, terţii de bună-credinţă sunt ocrotiţi, devenind aplicabilă teoria mandatului aparent, astfel că, deşi mandatul a încetat (prin expirarea termenului), lipsa publicităţii poate avea ca efect neluarea în seamă a încetării sale de către terţi, împrejurare de natură a face ca toate actele încheiate de administrator să fie considerate valabile din punct de vedere juridic şi să angajeze societatea. 49. În sensul aceleiaşi concluzii vin şi dispoziţiile art. 1.309 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, care, ca regulă, prevăd că între reprezentat şi terţ nu produce efecte contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite. 50. Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „dacă, însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta". 51. Aplicate situaţiilor relevate de hotărârile judecătoreşti anexate memoriilor de recurs în interesul legii, dispoziţiile citate anterior sunt pe deplin incidente, căci mandantul (societatea), prin comportamentul său - constând în omisiunea, ulterior încetării mandatului, de a numi un nou administrator sau de a reînvesti în funcţie pe cel anterior, în condiţiile de validitate cerute de lege şi de publicitate, necesare pentru a fi opuse terţilor - îl determină pe terţ să creadă în mod rezonabil - în lipsa publicării încetării funcţiei de administrare, în condiţiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 - că mandatarul (administratorul) are puterea de a-l reprezenta. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 72 şi a art. 153¹² din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1552 din Codul civil de la 1864, respectiv la art. 2.030 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu aplicarea art. 54 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, administratorul societăţii pe acţiuni al cărui mandat a expirat, fără a exista un act de numire a unui nou administrator şi o acceptare expresă din partea acestuia, deţine prerogativele reprezentării atât timp cât încetarea funcţiei nu a fost publicată în conformitate cu legea. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 noiembrie 2017. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Ileana Peligrad