DECIZIE Nr. 24
din 12 octombrie 2009
privind admisibilitatea unei
cai de atac împotriva sentintei prin care instanta, sesizata direct prin
cererea de revizuire, se desesizeaza si trimite cauza procurorului competent,
conform art. 397 alin. 1 din Codul de procedura penala.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 275 din 28 aprilie 2010
Dosar nr. 14/2009
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia
Bărbulescu, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile
art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii,
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, privind admisibilitatea unei cai de atac
împotriva sentintei prin care instanta, sesizata direct prin cererea de
revizuire, se desesizeaza si trimite cauza procurorului competent, conform art.
397 alin. 1 din Codul de procedura penala.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind
prezenţi 72 de judecători din 108 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de
procuror Scutea Gabriela - adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut
recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în
sensul de a se stabilit că cererea de revizuire adresată în mod
greşit direct instanţei, fără parcurgerea procedurii de
efectuare a actelor de cercetare, se trimite procurorului competent conform
art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, prin
sentinţă care nu este supusă niciunei căi de atac.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In aplicarea dispoziţiilor art. 397 alin. 1 din
Codul de procedură penală, se constată că instanţele
judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar privind admisibilitatea
unei căi de atac împotriva sentinţei prin care instanţa,
sesizată direct prin cererea de revizuire, se desesizează şi
trimite cauza procurorului competent.
Astfel, din examenul jurisprudenţei actuale s-a
evidenţiat că unele instanţe au pronunţat hotărâri
definitive.
Alte instanţe, dimpotrivă, au recunoscut
existenţa unei căi de atac împotriva hotărârilor de desesizare
şi au trimis cauza procurorului competent în temeiul art. 397 alin. 1 din
Codul de procedură penală, în ipoteza în care instanţele de
judecată au fost sesizate direct prin cererea de revizuire, însă s-a
constatat un punct de vedere neunitar cu privire la gradul de jurisdicţie,
în sensul că în timp ce unele au considerat că o astfel de hotărâre
este atacabilă, atât cu apel, cât şi cu recurs, alte instanţe au
apreciat că singura cale de atac este recursul.
De asemenea, nici instanţa supremă nu a avut
un punct de vedere unitar în materia enunţată, în sensul că,
deşi iniţial a apreciat că recursul declarat împotriva
sentinţei prin care instanţa, sesizată direct prin cererea de
revizuire, se desesizează şi trimite cauza la procuror este
inadmisibil, ulterior a pronunţat sentinţe cu menţiunea că
pot fi atacate cu recurs.
Examinându-se fiecare dintre aceste ipoteze, în raport
cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:
Legiuitorul român a prevăzut în Codul de
procedură penală, în Partea Specială, titlul II,
„Judecata", cap. IV, secţiunea a II-a „Revizuirea",
reglementarea acestei căi extraordinare de atac, statuând în
dispoziţiile art. 393-4081 obiectul revizuirii, cazurile
şi dovedirea unora, persoanele care pot cere revizuirea, organul
căruia i se adresează cererea de revizuire, conţinutul acesteia
şi modalitatea completării sau precizării ei, în ipoteza
neîndeplinirii condiţiilor prevăzute expres, termenul de introducere,
efectuarea actelor de cercetare, instanţa competentă, precum şi
procedura judecării revizuirii, evidenţiind prevederi concrete
referitoare la măsurile premergătoare, admiterea în principiu,
măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu, rejudecarea,
soluţiile după rejudecare, calea de atac, revizuirea
dispoziţiilor civile, precum şi revizuirea în cazul hotărârilor
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
In conţinutul art. 397 alin. 1 din Codul de
procedură penală se arată în mod expres că „Cererea de
revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă
instanţa care a judecat cauza în primă instanţă".
Totodată, prevederile art. 399 din acelaşi
cod reglementează conţinutul actelor pe care procurorul le
efectuează după introducerea cererii de revizuire, în sensul că
poate asculta persoana care solicită revizuirea; când este necesară
efectuarea de cercetări pentru a verifica temeinicia cererii de revizuire,
poate dispune aceasta prin ordonanţă; cere, dacă este necesar,
dosarul cauzei pentru efectuarea actelor de cercetare; poate delega organul de
cercetare penală, ipoteză în care dispoziţiile art. 217 ultimul
alineat sunt aplicabile; termenul de efectuare a actelor de cercetare este de
două luni şi curge de la data introducerii cererii de revizuire, iar
după efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul
material împreună cu concluziile sale instanţei competente.
Din perspectiva tehnicii de reglementare folosite de
legiuitor, atât în art. 397 alin. 1, cât şi în art. 399 alin. 5 din Codul
de procedură penală, pe calea interpretării gramaticale a
sintagmelor folosite, şi anume „se adresează" şi,
respectiv, „înaintează întregul material împreună cu concluziile sale
instanţei competente", se delimitează în mod clar şi expres
modalitatea de sesizare a instanţei competente privind revizuirea unei
cauze, în sensul că aceasta are loc numai prin înaintarea de către
procuror a materialului şi concluziilor sale şi nicidecum prin
sesizarea pe calea cererii de revizuire adresate direct de vreuna dintre
persoanele arătate expres de lege.
Altfel spus, modalitatea în care instanţa de
judecată competentă este sesizată cu judecarea revizuirii unei
cauze presupune un proces de verificare mai întâi a existenţei
concluziilor şi a materialului procurorului de la parchetul de pe
lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă,
iar în mod subsecvent asupra organului judiciar căruia i s-a adresat
cererea de revizuire, şi anume a procurorului, precum şi dacă
acesta era cel competent, respectiv de la parchetul de pe lângă
instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
Ipoteza adresării unei cereri de revizuire, de
către vreuna dintre persoanele care poate formula o asemenea cerere,
direct instanţei de judecată, şi nicidecum procurorului de la
parchetul de pe lângă instanţa care a judecat cauza în primă
instanţă, aşa cum prevede în mod accesibil şi previzibil
art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală, echivalează cu o
cerere greşit îndreptată la un organ necompetent.
Legiuitorul român, deşi nu a folosit, în mod
expres, ca în cazul dispoziţiilor art. 222 alin. 7 din Codul de
procedură penală referitoare la plângerea penală greşit
îndreptată, art. 2781 alin. 13 din acelaşi cod privind
plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau
ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată greşit
îndreptată sau art. 285 teza I din Codul de procedură penală, ce
vizează plângerea prealabilă, sintagma „plângerea (...) greşit
îndreptată... se trimite...", concluzia mai sus menţionată,
în ipoteza adresării directe a cererii de revizuire instanţei de
judecată, şi nu procurorului, rezultă pe cale de interpretare a
dispoziţiilor art. 397 alin. 1 din Codul de procedură penală,
care stipulează în mod concret organul judiciar căruia i se
adresează cererea de revizuire.
Astfel, instanţa de judecată, în procesul de
verificare asupra modului în care a fost sesizată, prin adresarea în mod
direct cu o cerere de revizuire de către vreuna dintre persoanele
prevăzute de lege, constatând inexistenţa concluziilor procurorului,
ca urmare a faptului că nu a fost parcursă etapa obligatorie a
cercetărilor efectuate de către procuror, în condiţiile art. 399
alin. 5 din Codul de procedură penală, va aprecia că cererea de
revizuire ce i-a fost adresată a fost greşit îndreptată, urmând
a o trimite organului judiciar competent, în scopul asigurării unei juste
cercetări asupra sa.
Modalitatea mai sus menţionată se circumscrie
procesului de verificare a legalei sesizări a organului judiciar, iar
constatarea cererii de revizuire greşit îndreptate, ce va avea drept
consecinţă trimiterea la organul judiciar competent, chiar dacă
nu este prevăzută în mod expres în normă, constituie o
desesizare menită să asigure valorificarea drepturilor procesuale
exercitate de către titularul unei asemenea cereri, în condiţiile
procedurii prevăzute expres în lege.
Hotărârea de desesizare prin care instanţa de
judecată, în temeiul art. 397 alin. 1 din Codul de procedură
penală, trimite cererea de revizuire procurorului de la parchetul de pe
lângă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă,
sub aspectul felului acesteia, este sentinţa, în condiţiile art. 311
alin. 1 din Codul de procedură penală.
Sentinţa pronunţată în condiţiile
mai sus menţionate, ce conţine măsura trimiterii la organul
judiciar competent, fiind tot o hotărâre de desesizare ca şi
hotărârile de trimitere a plângerii greşit îndreptate reglementate de
art. 222 alin. 7, art. 2781 alin. 13 şi art. 285 teza I din
Codul de procedură penală, este supusă numai căii de atac
ordinare a recursului, controlul judiciar dând posibilitatea verificării
obiectului cererii, stabilirii organului judiciar competent căruia i se
trimite în mod efectiv şi care asigură îndreptarea unor erori
judiciare cu privire la aspectele menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie. Se stabileşte că sentinţa prin care
instanţa, sesizată direct prin cerere de revizuire, se
desesizează şi trimite cauza procurorului competent conform art. 397
alin. 1 din Codul de procedură penală poate fi atacată cu
recurs.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din
Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă
publică astăzi, 12 octombrie 2009.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE
ŞI JUSTIŢIE,
judecător LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White