Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 alin. (1) lit. d), art. 23, 78, 75 şi art. 77 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicată de Dupuis Patrick Yves Maurice în Dosarul nr. 5.494/325/2016 al Judecătoriei Timişoara - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 746D/2016 al Curţii Constituţionale.2. La apelul nominal se prezintă avocatul Teodor Popescu, din cadrul Baroului Bucureşti, numit de Curte, în calitate de curator pentru a asigura reprezentarea intereselor autorului excepţiei, citat prin publicitate. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată ca la dosar, partea Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Azil şi Integrare a depus note scrise prin care susţine respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul curatorului autorului excepţiei care solicită admiterea criticilor de neconstituţionalitate. Susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale în raport cu art. 18 din Legea fundamentală, în măsura în care fac referire doar la ţara de origine, nu şi la ţara de destinaţie a solicitantului de azil. 5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, sens în care precizează că, în cauză, nu s-au formulat veritabile critici de neconstituţionalitate, iar modificarea noţiunilor utilizate de prevederile legale excedează controlului de constituţionalitate. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:6. Prin Încheierea din 6 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 5.494/325/2016, Judecătoria Timişoara - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor „art. 13 alin. (1) lit. d), art. 23, 78, 75 şi art. 77" din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Dupuis Patrick Yves Maurice într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri împotriva soluţionării cererii de azil.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care fac referire doar la „ţara de origine" a solicitantului de azil sau de protecţie internaţională, în timp ce Constituţia României, tratatele internaţionale şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale fac referire şi la ţara de destinaţie.8. Astfel, reglementările criticate din Legea nr. 122/2006 sunt contrare art. 2 - Dreptul la viaţă, art. 3 - Interzicerea torturii, art. 5 - Dreptul la libertate şi la siguranţă şi art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, impunând ca analiza condiţiilor de acordare a azilului sau a altei forme de protecţie să se facă în raport cu ţara de destinaţie a celui care solicită protecţia internaţională. În acest sens este invocată Hotărârea din 23 februarie 2012, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Hirsi Jamaa şi alţii împotriva Italiei prin care s-a stabilit că Italia trebuie să analizeze condiţiile din ţara de destinaţie, iar nu condiţiile din ţara de origine. De asemenea sunt încălcate şi prevederile art. 18 - Dreptul de azil şi art. 19 - Protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene care se referă la strămutarea, expulzarea sau extrădarea în orice stat, iar nu doar în statul de origine.9. Judecătoria Timişoara consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.11. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, sens în care reţine că nu s-a formulat o veritabilă critică de neconstituţionalitate, nemulţumirea autorului excepţiei vizând, mai degrabă, soluţia legislativă prin prisma a ceea ce nu cuprinde. Însă, completarea dispoziţiilor legale ţine de competenţa exclusivă a legiuitorului, iar interpretarea conţinutului unor norme juridice, ca faza indispensabilă procesului de aplicare a legii, aparţine instanţelor judecătoreşti.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiilor de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din Încheierea de sesizare şi din notele scrise ale autorului excepţiei, îl constituie dispoziţiile „art. 13 alin. (1) lit. d), art. 23, 78, 75 şi art. 77" din Legea nr. 122/2006. Din examinarea conţinutului normativ al art. 13 din Legea nr. 122/2006, Curtea observă că art. 13 alin. (1) lit. d) nu există în cuprinsul Legii nr. 122/2006 şi că, în realitate, criticile de neconstituţionalitate vizează art. 13 alin. (1) lit. b), art. 23, 78, 75 şi art. 77 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul cuprins: – Art. 13 alin. (1) lit. b): „Hotărârea privind soluţionarea cererii de azil este luată după o examinare corespunzătoare a situaţiei solicitantului de către funcţionarii anume desemnaţi, calificaţi în problematica azilului. Aceasta presupune: (...)b)consultarea informaţiilor din ţara de origine şi, dacă este necesar, din ţările tranzitate, obţinute din diferite surse, necesare pentru evaluarea situaţiei personale a solicitantului de azil.";– Art. 23: „Statutul de refugiat se recunoaşte, la cerere, cetăţeanului străin care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social, se află în afara ţării de origine şi care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu doreşte să solicite protecţia respectivei ţări, precum şi apatridului care, aflându-se din motivele menţionate anterior în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu doreşte să se întoarcă în respectiva ţară şi cărora nu li se aplică cauzele de excludere de la recunoaşterea statutului de refugiat, prevăzute de prezenta lege.";
– Art. 75: „(1) Fac obiectul procedurii accelerate: a)cererile de azil evident nefondate; b)cererile de azil ale persoanelor care, prin activitatea ori prin apartenenţa lor la o anumită grupare, prezintă un pericol pentru siguranţa naţională ori pentru ordinea publică în România; c)cererile de azil ale persoanelor care provin dintr-o ţară sigură de origine.(2) Cererile de azil ale solicitanţilor care au nevoie de garanţii procedurale sau de primire speciale pot fi soluţionate în procedură accelerată numai în situaţia de la alin. (1) lit. b).";
– Art. 77: „(1) Sunt considerate ţări sigure de origine statele membre ale Uniunii Europene, precum şi alte state stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne, pe bază de listă, la propunerea Inspectoratului General pentru Imigrări, luând în considerare o serie de criterii, între care: a)situaţia respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, astfel cum acestea sunt prevăzute şi garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Convenţia europeană, şi/sau Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, şi/sau Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990, în special drepturile de la care nu este permisă nicio derogare, în conformitate cu art. 15 alin. (2) din Convenţia europeană; b)funcţionarea principiilor democratice, a pluralismului politic şi a alegerilor libere, precum şi existenţa unor instituţii democratice funcţionale care să asigure garantarea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului; c)existenţa unor mecanisme eficiente de sesizare a încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; d)respectarea principiului nereturnării, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Geneva; e)existenţa unor factori de stabilitate. (2) În procesul de determinare a ţării sigure de origine, Inspectoratul General pentru Imigrări ia în considerare informaţii furnizate de alte state membre, de BESA, de Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR), de Consiliul Europei sau de alte organizaţii internaţionale relevante.(3) Inspectoratul General pentru Imigrări reexaminează periodic situaţia din ţările terţe desemnate ca ţări de origine sigure, iar pe baza informaţiilor rezultate, actualizează lista menţionată la alin. (1).(4) Cererea de azil a străinului care provine dintr-o ţară de origine sigură este respinsă ca evident nefondată, cu excepţia cazului în care situaţia de fapt sau dovezile prezentate de solicitant arată existenţa unei temeri bine întemeiate de persecuţie în sensul art. 23 sau expunerii la un risc serios în sensul art. 26. În acest caz solicitantul primeşte accesul la procedura ordinară."
– Art. 78: „Procedura accelerată poate fi declanşată în cursul procedurii ordinare la data la care funcţionarul anume desemnat constată existenţa uneia dintre situaţiile prevăzute la art. 75."15. În opinia autorului excepţiei, textele de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3) privind trăsăturile statului român, art. 18 alin. (2) privind dreptul la azil, art. 20 alin. (2) potrivit căruia „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile". 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 122/2006 instituie reguli referitoare la luarea hotărârii privind soluţionarea cererii de azil, art. 23 din lege reglementează recunoaşterea statutului de refugiat, în timp ce art. 75 şi art. 78 din lege stabilesc cererile de azil care fac obiectul procedurii accelerate şi cazurile în care procedura accelerată, procedură având ca rezultat respingerea cererii de azil, poate fi declanşată în cursul procedurii ordinare. De asemenea, prevederile art. 77 din Legea nr. 122/2006 reglementează înţelesul noţiunii de „ţară sigură", avut în vedere la soluţionarea cererii de azil. 17. În acest context, Curtea urmează a avea în vedere înţelesul unor termeni sau expresii din cuprinsul Legii nr. 122/2006, cu relevanţă în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, prin „solicitant de azil" se înţelege cetăţeanul străin sau apatridul care şi-a manifestat voinţa de a obţine protecţie internaţională în România, atât timp cât procedura de azil cu privire la cererea sa nu s-a finalizat [art. 2 lit. b) din Legea nr. 122/2006]; „cererea pentru acordarea protecţiei internaţionale sau cerere de azil" reprezintă solicitarea făcută de un cetăţean străin sau de un apatrid în scopul obţinerii protecţiei internaţionale din partea statului român, atât timp cât nu solicită în mod explicit un alt tip de protecţie care poate face obiectul unei cereri separate; [art. 2 lit. d)], iar noţiunea de „ţară de origine" semnifică ţara al cărei cetăţean este, în cazul cetăţeanului străin, sau, dacă acesta deţine mai multe cetăţenii, fiecare ţară al cărei cetăţean este, iar în cazul apatrizilor, ţara sau ţările în care aceştia îşi au reşedinţa obişnuită. [art. 2 lit. e)]. 18. Sub acest aspect, Curtea reţine că, în logica reglementării dreptului fundamental la azil, este raţional ca analiza cererii de azil să se facă în raport cu informaţiile din ţara de origine, necesare pentru evaluarea situaţiei personale a solicitantului de azil, având în vedere că azilul este un drept aparţinând exclusiv străinilor şi apatrizilor. Dreptul fundamental de azil, prevăzut de art. 18 din Constituţie, prin conţinutul său juridic, presupune, găzduirea şi protecţia pe care statul român le acordă străinilor şi apatrizilor, deoarece în ţara lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului sau păcii. 19. De asemenea, Curtea constată că prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate sunt în deplin acord cu dispoziţiile art. 1 - Definiţia termenului „refugiat" din Convenţia privind statutul refugiaţilor, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991 pentru aderarea României la Convenţia privind statutul refugiaţilor, precum şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991. Astfel, termenul de „refugiat" se aplică oricărei persoane care, în urma unor evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 şi unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o are şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări; sau care, neavând nicio cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care avea reşedinţa obişnuită ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă. 20. Totodată, astfel cum rezultă din Menţiunea privind transpunerea normelor Uniunii Europene existentă în cuprinsul Legii nr. 122/2006, prevederile legale criticate reprezintă o transpunere în dreptul intern a unor norme cuprinse în Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecţie internaţională, la un statut uniform pentru refugiaţi sau pentru persoanele eligibile pentru obţinerea de protecţie subsidiară şi la conţinutul protecţiei acordate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 337 din 20 decembrie 2011, cu excepţia art. 7 şi art. 9 alin. (3); şi Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare şi retragere a protecţiei internaţionale (reformare), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 180 din 29 iunie 2013, cu excepţia art. 49. 21. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate nu fac altceva decât să dea expresie dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 18 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte". 22. De asemenea, astfel cum sunt formulate, prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate nu pun sub niciun aspect în discuţie încălcarea drepturilor fundamentale la viaţă, integritate fizică şi psihică, libertate şi siguranţă, proces echitabil, iar dispoziţiile art. 19 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene referitoare la protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare nu au nicio relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât se referă la alte instituţii juridice decât azilul. 23. În final, referitor la invocarea Hotărârii din 23 februarie 2012, pronunţată în Cauza Hirsi Jamaa şi alţii împotriva Italiei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat, în raport cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, condiţiile referitoare la extrădarea, expulzare sau orice alte măsuri de îndepărtare a unui străin, Curtea constată că aceasta nu are relevanţă în cauză. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dupuis Patrick Yves Maurice în Dosarul nr. 5.494/325/2016 al Judecătoriei Timişoara - Secţia I civilă şi constată că prevederile art. 13 alin. (1) lit. b), art. 23, 78, 75 şi art. 77 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Timişoara - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin