Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Marian Marchiş şi Angela Marchiş în Dosarul nr. 991/33/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă.2. La apelul nominal răspunde, pentru autorii excepţiei de neconstituţionalitate, doamna avocat Sorina Dan, din cadrul Baroului Maramureş, constatându-se lipsa celorlalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent-şef referă asupra faptului că autorii excepţiei de neconstituţionalitate au depus note scrise prin care solicită admiterea acesteia, iar unitatea administrativă teritorială - judeţul Maramureş a depus, la rândul său, note scrise prin care solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. În acest sens, arată că practica judiciară a interpretat în mod defectuos textul de lege criticat, în sensul că a condiţionat admisibilitatea cererii de revizuire de preexistenţa înscrisurilor doveditoare în raport de data pronunţării hotărârii judecătoreşti. Prin urmare, se apreciază că textul criticat vizează înscrisurile descoperite după darea hotărârii, fără a se pune în discuţie preexistenţa acestora, aceasta fiind, în realitate, intenţia legiuitorului. Se mai indică faptul că stabilitatea raporturilor juridice nu poate prevala din moment ce înscrisurile doveditoare descoperite contrazic, în mod flagrant, ceea ce este consemnat în hotărârea judecătorească. Prin urmare, se apreciază că textul legal criticat contravine art. 21 şi art. 129 din Constituţie, iar art. 322 pct. 5 teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865 este neconstituţional în măsura în care se interpretează în sensul că înscrisurile doveditoare trebuie să fie anterioare pronunţării hotărârii judecătoreşti.5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că revizuirea este o cale extraordinară de atac, iar motivele de revizuire sunt astfel redactate încât să asigure stabilitatea hotărârilor judecătoreşti şi a raporturilor juridice. În consecinţă, se apreciază că textul legal criticat nu este contrar art. 21 alin. (3), art. 24 sau art. 129 din Constituţie. Se mai indică faptul că argumentele autorilor excepţiei de neconstituţionalitate vizează şi practica instanţelor judecătoreşti, nefiind critici propriu-zise de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:6. Prin Încheierea din 31 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 991/33/2015/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 322 pct. 5 teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Marian Marchiş şi Angela Marchiş într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei decizii prin care, în temeiul art. 322 pct. 5 teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, a fost respinsă cererea de revizuire, motivat de faptul că aceştia s-au prevalat de înscrisuri emise ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti care făcea obiectul cererii de revizuire.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se apreciază că, prin efectul dispoziţiilor legale criticate, nu poate fi solicitată revizuirea unei hotărâri judecătoreşti dacă înscrisurile care stau la baza cererii de revizuire au fost emise ulterior pronunţării acesteia. În aceste condiţii, instanţa judecătorească competentă să soluţioneze cererea de revizuire este împiedicată să judece fondul cauzei.8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.9. Se arată că dispoziţiile legale criticate sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, procedura de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituţionale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte.10. Revizuirea este o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, în scopul restabilirii adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanţă cu prevederile art. 124 din Constituţie privind înfăptuirea justiţiei. Cum retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive produce efecte asupra stabilităţii raporturilor juridice civile, legea reglementează această cale de atac numai în cazuri strict determinate. Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum şi modul în care acestea pot fi probate.11. Din această perspectivă se arată că prevederile legale criticate nu aduc atingere egalităţii în drepturi, accesului liber la justiţie şi nici dreptului la un proces echitabil.12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.13. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că revizuirea constituie un remediu procesual pentru înlăturarea acelor situaţii excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată în substanţa sa, respectiv, în cazul hotărârilor date în recurs, numai atunci când acestea evocă fondul, deci în situaţia în care instanţa de recurs legal învestită statuează în drept în mod diferit în raport cu instanţele anterioare, iar nu şi atunci când instanţa de recurs a dispus casarea cu trimitere a cauzei sau când a constatat că recursul este nul.14. Se subliniază faptul că stabilirea unor motive, expres şi limitativ prevăzute de lege, în care o cale de atac extraordinară se poate exercita, precum şi limitarea admisibilităţii ei numai la anumite hotărâri judecătoreşti sunt în deplină concordanţă cu art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie. Din aceste norme constituţionale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte.15. Revizuirea este o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, în scopul restabilirii adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanţă cu prevederile art. 124 din Constituţie privind înfăptuirea justiţiei. Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum şi modul în care acestea pot fi probate. Din această perspectivă, prevederile legale criticate nu aduc atingere egalităţii în drepturi, accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.16. Prin urmare, principiul constituţional al accesului liber la justiţie nu trebuie interpretat în sensul că ar garanta tuturor părţilor din proces accesul la toate căile de atac, ci are doar semnificaţia unei reglementări precise a modalităţilor concrete în care căile de atac vor fi exercitate. Ca atare, legiuitorul este liber să amenajeze regimul juridic al căilor de atac, ordinare şi extraordinare, luând în considerare circumstanţe obiective - imperativul asigurării stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective, fără temerea de a încălca vreo regulă constituţională.17. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile legale criticate sunt norme de procedură, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, procedura de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituţionale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte.18. Revizuirea este o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, în scopul restabilirii adevărului în cauză, ceea ce este în deplină concordanţă cu prevederile art. 124 din Constituţie privind înfăptuirea justiţiei. Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum şi modul în care acestea pot fi probate. Din această perspectivă, prevederile legale criticate nu aduc atingere egalităţii în drepturi, accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, constituie o garanţie a respectării art. 21 din Constituţie.19. Mai mult, se arată că acceptarea criticii de neconstituţionalitate, care vizează, mai degrabă, necesitatea reglementării unor condiţii ce trebuie îndeplinite în vederea admisibilităţii cererii de revizuire, ar echivala cu transformarea instanţei constituţionale într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni art. 61 din Constituţie şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.20. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:21. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.22. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, care au următorul conţinut: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor [...]". 23. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie şi art. 129 privind folosirea căilor de atac.24. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în acest sens, reţinându-se, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 1.319 din 11 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 7 noiembrie 2011, Decizia nr. 1.048 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011, Decizia nr. 876 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 524 din 28 iulie 2010, Decizia nr. 29 din 12 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 26 februarie 2010, sau Decizia nr. 266 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 19 mai 2008.25. Prin aceste decizii, Curtea a statuat că prevederile art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă reprezintă reguli de procedură ce reglementează revizuirea ca o cale extraordinară de atac pentru reformarea hotărârilor judecătoreşti şi au fost edictate în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, potrivit cărora procedura de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituţionale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte.26. Cu aceleaşi prilejuri, Curtea a constatat că revizuirea este o cale extraordinară de atac promovată pentru a îndrepta erorile de fapt, în scopul restabilirii adevărului în cauză, în concordanţă cu prevederile art. 124 din Constituţie privind înfăptuirea justiţiei. Interesul legat de stabilitatea hotărârilor judecătoreşti definitive, precum şi a raporturilor juridice care au fost supuse controlului instanţelor prin hotărârile respective a impus ca legea să stabilească riguros şi limitativ cazurile şi motivele pentru care se poate exercita această cale de atac, precum şi modul în care acestea pot fi probate. Din această perspectivă, prevederile legale criticate nu aduc atingere egalităţii în drepturi, accesului liber la justiţie sau dreptului la un proces echitabil.27. De asemenea, Curtea a stabilit că accesul liber la justiţie nu presupune să fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti - judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite.28. Neintervenind elemente noi, de natură a justifica reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţiile şi considerentele acestor decizii îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 29. Distinct de cele reţinute în jurisprudenţa sa, Curtea subliniază faptul că autoritatea de lucru judecat ce se ataşează hotărârii judecătoreşti impune obligaţia tuturor subiecţilor de drept ca actele emise ulterior acesteia să se raporteze la realitatea de drept stabilită prin hotărârea judecătorească. Altminteri, ori de câte ori s-ar emite un nou act ce nu ţine cont de hotărârea judecătorească pronunţată, aceasta din urmă ar fi susceptibilă să fie revizuită. Prin urmare, Curtea reţine că ar fi contrar, pe de o parte, autorităţii de lucru judecat ce se ataşează hotărârii judecătoreşti şi, pe de altă parte, raţiunii căilor extraordinare de atac, ca un înscris generat ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti să se constituie într-un înscris doveditor apt să determine revizuirea hotărârii astfel pronunţate. De aceea, textul legal criticat, atunci când stabileşte că înscrisul doveditor să fi fost descoperit ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti, are în vedere preexistenţa în timp a înscrisului doveditor din moment ce numai un astfel de înscris ar fi putut determina reţinerea unei alte situaţii de fapt şi/sau de drept în cauza respectivă de către instanţa judecătorească care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii. 30. Cu privire la invocarea art. 20 din Constituţie, Curtea reţine că, în lipsa indicării vreunui tratat internaţional pretins încălcat, nu se poate reţine incidenţa acestui text ca normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate.31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marian Marchiş şi Angela Marchiş în Dosarul nr. 991/33/2015/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 322 pct. 5 teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 6 aprilie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent-şef,Benke Károly