DECIZIE Nr. 21
din 12 iunie 2006
Inalta Curte de Casatie si
Justitie, constituita in Sectii Unite, in conformitate cu dispozitiile art. 25
lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-a
intrunit pentru a examina recursul in interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casasie si Justitie,
referitor la aplicarea dispozitiilor art. 81 alin. (1) si (2) lit. a) si b) si
ale art. 82 din Legea nr. 168/1999 privind solutionarea conflictelor de munca,
in raport cu dispozitiile art. 312 alin. 3, 4 si 5 din Codul de procedura
civila.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 182 din 16 martie 2007
Dosar nr. 9/2006
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu,
vicepreşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casatie si Justitie, constituita in
Sectii Unite, in conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-a intrunit pentru a
examina recursul in interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casasie si Justitie, referitor la
aplicarea dispozitiilor art. 81 alin. (1) şi (2) lit.
a) si b) si ale art. 82 din Legea nr. 168/1999 privind
solutionarea conflictelor de munca, in raport cu dispozitiile art. 312 alin. 3,
4 si 5 din Codul de procedură civila.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 84 de judecători
din totalul de 113 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului
general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea
acestuia în sensul de a se stabili că, în raport cu dispoziţiile art. 81 alin.
(1) şi (2) lit. a) şi b) şi ale art. 82 din Legea nr. 168/1999, precum şi cu
cele ale art. 312 alin. 3, 4 şi 5 din Codul de procedură civilă, instanţele de recurs
pot dispune casarea hotărârii primei instanţe cu trimitere, spre rejudecare,
doar în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 81 alin. (2) lit. a) şi
b) din Legea nr. 168/1999.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi 82 din Legea nr.
168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, instanţele judecătoreşti
nu au un punct de vedere unitar.
Astfel, unele instanţe, admiţând recursurile în materia
litigiilor de muncă, au procedat la judecarea cauzelor pe fond, apreciind că
soluţia casării cu trimitere, spre rejudecare, nu poate fi pronunţată decât în
cazurile expres şi limitativ
prevăzute în art. 81 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 168/1999.
In justificarea acestui punct de vedere au fost
invocate dispoziţiile cu caracter imperativ înscrise în art. 81 alin. (1) din
Legea nr. 168/1999, prin care este instituită regula că, în caz de admitere a
recursului în materia conflictelor de muncă, instanţa de control judiciar
trebuie să judece cauza în fond, singurele excepţii fiind cele prevăzute în
alin. (2) al aceluiaşi articol, la lit. a) şi b), potrivit cărora această
regulă nu se aplică numai dacă „soluţionarea cauzei de instanţa de fond s-a
făcut cu încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă" sau
dacă „judecata în fond a avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal
citată".
In motivarea punctului de vedere menţionat s-a mai
invocat caracterul special, derogatoriu, al reglementărilor din Legea nr.
168/1999 în raport cu prevederile din Codul de procedură civilă, ceea ce face
să nu fie incidente, în materia litigiilor de muncă, toate cazurile de casare
înscrise în art. 312 alin. 3 şi 5 din acest cod.
Alte instanţe, dimpotrivă, întemeindu-se pe dispoziţiile
art. 82 din Legea nr. 168/1999, au dispus trimiterea cauzei spre rejudecare şi
în alte situaţii decât cele enumerate la lit. a) şi b) din cuprinsul alin. (2)
al art. 81 din această lege, considerând că soluţia casării cu trimitere nu
poate fi limitată de acele prevederi, ci sunt incidente şi alte ipoteze
enunţate în cuprinsul alin. 3 şi 5 ale art. 312 din Codul de procedură civilă.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat
corect dispoziţiile legii.
In conformitate cu dispoziţiile art. 286 din Codul
muncii şi ale art. 74 alin. (1) din Legea nr. 168/1999, cererile referitoare la
conflictele de muncă se judecă în regim de urgenţă, competenţa de a le
soluţiona revenind, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură
civilă, tribunalului.
Pentru realizarea acestui principiu, prin art. 286 din
Codul muncii şi art. 74 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 168/1999 au fost
prevăzute, în materia menţionată, termene de judecată scurte, precum şi alte
dispoziţii de natură a asigura soluţionarea pricinii cu celeritate.
Tot astfel, prin art. 76 şi 77 din Legea nr. 168/1999
s-a prevăzut obligaţia instanţei de a încerca stingerea conflictului de
drepturi prin împăcarea părţilor, iar în cazul în care judecata continuă,
probele să fie administrate cu respectarea regimului de urgenţă al judecării
unor asemenea conflicte.
In acelaşi scop, prin art. 81 alin. (1) din Legea nr.
168/1999 s-a prevăzut că, „în caz de admitere a recursului, instanţa va judeca
în fond cauza".
Este de observat însă că în alin. (2) al aceluiaşi
articol se precizează că această prevedere, cu caracter de excepţie, „nu se
aplică în următoarele situaţii:
a) soluţionarea cauzei de instanţa de fond s-a făcut
cu încălcarea prevederilor legale referitoare la competenţă;
b) judecata în fond a avut loc în lipsa părţii care nu
a fost legal citată".
Rezultă deci că prin dispoziţia art. 81 alin. (1) din
Legea nr. 168/1999, potrivit căreia, „în caz de admitere a recursului, instanţa va judeca în fond
cauza", a fost instituită o regulă aplicabilă în măsura în care este
asigurată respectarea celorlalte principii procesuale,
care au caracter obligatoriu.
De altfel, în această privinţă, este de reţinut că prin
art. 82 din Legea nr. 168/1999 s-a prevăzut, cu caracter imperativ, că
„dispoziţiile prezentei legi referitoare la soluţionarea conflictelor de
drepturi se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de
procedură civilă".
Din această prevedere rezultă deci că, în caz de
admitere a recursului, instanţa de control judiciar nu poate să procedeze la
judecarea în fond a cauzei nu numai în situaţiile precizate prin dispoziţiile
de exceptare înscrise în art. 81 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr.
168/1999, ci şi atunci când prin judecarea în fond a cauzei, de către însăşi
instanţa care a admis recursul, ar fi încălcate şi alte prevederi ale Codului
de procedură civilă, care completează, potrivit art. 82, dispoziţiile acelei
legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor de drepturi.
Or, prin art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă
se prevede că „în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a
soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a
făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea
probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare,
trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau
altei instanţe de acelaşi grad'.
Faţă de această dispoziţie procedurală, cu caracter
imperativ, este evident că, pe lângă cazurile în care „soluţionarea cauzei
de instanţa de fond s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale referitoare la
competenţă" sau în care „judecata în fond a avut loc în lipsa părţii care nu a fost legal
citată", reglementate expres prin art. 81 alin.
(2) lit. a) şi b) din Legea nr. 168/1999, în accepţiunea prevederilor art. 82
din aceeaşi lege se mai impune să se trimită cauza spre rejudecare şi atunci
când prima instanţă nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei.
In acest sens, trebuie avut în vedere că, pentru
asigurarea unui echilibru funcţional în activitatea jurisdicţională,
pronunţarea asupra fondului cauzei şi stabilirea situaţiei de fapt rămân totuşi
în sarcina instanţelor de fond, iar instanţa de recurs nu poate fi decât o
instanţă de control judiciar, cu structură specifică în dreptul de cenzură.
A considera altfel ar însemna
ca recursul să se transforme în calea de atac a apelului, iar instanţei de
recurs să i se atribuie, contrar spiritului legii, atribuţia de a se ocupa de
stabilirea situaţiei de fapt şi de a se pronunţa asupra fondului procesului şi
în alte situaţii decât cele la care se referă art. 3041 din Codul de procedură civilă, fără
ca această chestiune să fi fost rezolvată mai întâi de către instanţa de fond,
ceea ce ar contraveni prevederilor art. 305 din Codul de procedură civilă,
potrivit cărora în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia
înscrisurilor.
Aşadar, neavând putere să decidă, prin administrare de
noi probe, altele decât înscrisurile, asupra existenţei sau inexistenţei
faptei, instanţa de recurs poate să constate că fondul cauzei nu a fost
cercetat şi, într-o astfel de situaţie, să caseze hotărârea cu trimiterea
cauzei la prima instanţă, pentru judecarea fondului.
Ca urmare, casarea cu trimitere în materia conflictelor
de muncă se impune nu numai în situaţiile prevăzute expres la art. 81 alin. (2)
lit. a) şi b) din Legea nr. 168/1999, ci şi în cazul în care prima instanţă nu
s-a pronunţat asupra fondului cauzei.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 329 alin. 3
din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii
şi a se stabili că, în recurs, casarea cu trimitere în materia conflictelor de
muncă poate fi dispusă numai în situaţiile prevăzute expres şi limitativ în
art. 81 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 168/1999, precum şi în cazul în
care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că, în recurs, casarea cu trimitere în
materia conflictelor de muncă poate fi dispusă numai în situaţiile prevăzute
expres şi limitativ în art. 81 alin. (2) lit. a) şi b) din Legea nr. 168/1999,
precum şi în cazul în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra fondului
cauzei.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2006.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE,
LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei