DECIZIE Nr. 20
din 12 decembrie 2005
Inalta Curte de Casatie si
Justitie, constituita in Sectii Unite in conformitate cu dispozitiile art. 25
lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-a
intrunit pentru a examina recursul in interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, cu
privire la admisibilitatea cererilor prin care se solicita obligarea
debitorilor ce nu-si indeplinesc obligatiile de a face sau de a nu face la
plata de daune cominatorii, dupa intrarea in vigoare a art. 5803 din Codul de
procedura civila, precum si la problema daca hotararea judecatoreasca prin care
s-au acordat daune cominatorii constituie titlu executoriu.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 225 din 13 martie 2006
Dosar nr. 16/2005
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa,
preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul
legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea cererilor prin care se solicită obligarea debitorilor ce nu-şi
îndeplinesc obligaţiile de a face sau de a nu face la plata de daune
cominatorii, după intrarea în vigoare a art. 5803 din Codul de procedură civilă, precum şi la problema dacă hotărârea
judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie titlu
executoriu.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de
judecători din totalul de 108 judecători în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Florenţa Baltă.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că
daunele cominatorii, care reprezintă o sancţiune pecuniară, se pot aplica şi în
condiţiile reglementării obligării debitorului la plata
amenzii civile conform art. 5803 din Codul
de procedură civilă, precum şi că hotărârea prin care se acordă daune
cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în
limita daunelor-interese dovedite.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în
interesul legii, constată următoarele:
1. In aplicarea dispoziţiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă,
instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la
soluţionarea cererilor prin care se solicită obligarea la daune cominatorii a
debitorilor obligaţiilor de a face sau de a nu face, în condiţiile
reglementării posibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea acelor
obligaţii, prin aplicarea unei amenzi civile.
Astfel, unele instanţe au considerat că, ulterior
introducerii în Codul de procedură civilă a art. 5803, prin care a fost reglementată
procedura constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face sau a
obligaţiei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile, cererea de obligare
a acestuia la plata de daune cominatorii nu mai este admisibilă.
S-a motivat că, în condiţiile aplicabilităţii
dispoziţiilor art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă, daunele cominatorii nu mai
sunt operante deoarece acest text de lege consacră principiul îndeplinirii
obligaţiei debitorului de a face sau de a nu face prin constrângerea acestuia
pe calea aplicării unei amenzi civile, concretizată în condamnarea sa la plata
unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea
obligaţiei în natură, iar cadrul legal pentru solicitarea de despăgubiri
într-un astfel de caz este reglementat la alin. 2 al aceluiaşi articol, în
sensul că, „pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea
obligaţiei prevăzute la alin. 1, creditorul poate cere
obligarea debitorului la daune-interese".
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că
este admisibilă cererea privind obligarea la daune cominatorii şi în condiţiile
reglementării posibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea
obligaţiei de a face sau a obligaţiei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile în temeiul art. 5803
alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat
corect dispoziţiile legii.
Intr-adevăr, prin reglementarea de ansamblu privind
executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face,
cuprinsă în art. 5802-5805 din Codul de procedură
civilă, este instituită procedura ce permite ca debitorul unei obligaţii de a face
sau de a nu face, la care se referă un titlu judecătoresc, să fie constrâns să
îndeplinească acea obligaţie fie el însuşi, fie alte persoane pe cheltuiala sa.
In cadrul acestei proceduri, prin art. 5803 alin. 1 din Codul de procedură civilă s-a prevăzut că, „dacă
obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul,
acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi
civile", menţionându-se în continuare că „instanţa sesizată de creditor
poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor,
să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 200.000 lei la
500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei
prevăzute în titlul executoriu". Textul menţionat este aplicabil în mod
corespunzător, potrivit art. 5804 alin. 1 din Codul de procedură civilă, şi în cazul când titlul
executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face.
Or, reglementarea unui atare mijloc de constrângere,
pentru a înfrânge rezistenţa manifestată de debitor la executarea obligaţiei de
a face sau de a nu face, cuprinsă în titlul executoriu, nu exclude folosirea
dreptului de a se recurge la obligarea debitorului la daune cominatorii, cât
timp prin nici o dispoziţie a legii nu este înlăturată o astfel de
posibilitate.
In această privinţă, este de observat că daunele
cominatorii, constând în condamnarea debitorului la plata către creditor a unei
anumite sume de bani pentru fiecare zi, săptămână sau lună de întârziere, până
la executarea obligaţiei în natura ei specifică, îşi au temeiul în dubla
funcţiune - jurisdictio et imperium - pe care o are judecătorul, cu consecinţa prerogativei sale de a
ordona şi măsurile necesare ducerii la îndeplinire a celor dispuse prin
hotărârea pe care o pronunţă.
Cu toate că în sistemul dreptului civil român problema
daunelor cominatorii nu a fost reglementată printr-o dispoziţie cu caracter
general, această instituţie este consacrată prin norme speciale.
Asemenea dispoziţii, prin care se face referire la
sancţiunea plăţii de daune, sunt cuprinse în art. 48 alin. (2) din Legea nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, în art. 64 alin. (2) din Legea fondului funciar nr.
18/1991, republicată, precum şi în art. 24 alin. (2) din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, care prevede că, în cazul în care termenul nu este
respectat, „reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere".
Rezultă deci că daunele cominatorii reprezintă o
sancţiune pecuniară, ce se aplică de instanţele de judecată în vederea
asigurării executării unei obligaţii de a face sau de a nu face, determinată
prin hotărâre judecătorească, precum şi că suma de bani stabilită să fie
achitată cu acest titlu este independentă de despăgubirile ce trebuie să
constituie echivalentul prejudiciului cauzat, iar raţiunea acordării unor astfel de daune o
constituie exercitarea efectului lor de constrângere asupra debitorului care
persistă în neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o, prin silirea lui la
plata către creditor a unor sume calculate în raport cu durata întârzierii
îndeplinirii obligaţiei de a face sau de a nu face.
Sub acest aspect este de reţinut că, în cazul când
cuantumul daunelor cominatorii nu este suficient determinat în momentul
pronunţării hotărârii judecătoreşti, stabilirea acestuia cu precizia necesară
se poate asigura, potrivit dispoziţiilor cuprinse în teza finală a art. 379
alin. 4 din Codul de procedură civilă, prin efectuarea calculului exact, în
faza executării silite, în conformitate cu prevederile art. 3712 alin. 2 din acelaşi cod.
In consecinţă, se impune a se constata că prin
reglementarea dată în cuprinsul art. 5803 din Codul de procedură civilă nu s-a înlăturat posibilitatea
recurgerii la instituţia daunelor cominatorii pentru silirea debitorului să
îndeplinească obligaţia de a face sau de a nu face, ci, dimpotrivă, pe lângă
menţinerea acestui instrument de constrângere, s-a instituit şi amenda civilă
ca mijloc de determinare a debitorului să îşi îndeplinească obligaţia asumată.
2. Tot în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 5803 din Codul de procedură civilă,
instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la problema
dacă hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii constituie
titlu executoriu.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că
hotărârile judecătoreşti prin care debitorii sunt obligaţi să plătească daune
cominatorii au caracter de titlu executoriu.
In motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că a
pretinde transformarea mai întâi, printr-o hotărâre judecătorească, a daunelor
cominatorii în daune-interese ar însemna să fie golită de conţinut însăşi
hotărârea de obligare la daune cominatorii, al căror rol este tocmai acela de a
asigura o constrângere imediată şi eficientă a debitorului pentru a-şi
îndeplini obligaţia de a face sau de a nu face, pe care şi-a asumat-o.
Făcându-se referire la dispoziţia cu caracter general
prevăzută la art. 379 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia,
dacă datoria constă într-o sumă nelămurită, urmăririle se vor amâna până ce,
mai întâi, se va face lichidarea, s-a considerat că, în cazul daunelor
cominatorii stabilite sub forma unei sume fixe, calculată pe zile sau pe alt
termen de întârziere, creanţa cominatorie este totuşi lichidă, întrucât
cuantumul acesteia poate fi determinat pe baza titlului executoriu, în
conformitate cu reglementarea dată prin art. 379 alin. 4 din Codul de procedură
civilă, chiar dacă pentru aceasta ar fi nevoie de o nouă socoteală.
Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, datorită
caracterului incert şi nelichid al unor asemenea creanţe, hotărârile
judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea la daune cominatorii nu pot fi
puse în executare, fiind necesar ca, în prealabil, să se stabilească, după
regulile dreptului comun în
materia răspunderii civile, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat
creditorului prin întârzierea executării, cu consecinţa transformării daunelor
cominatorii în daune compensatorii.
In motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că,
datorită caracterului nelichid al creanţei reprezentând daune cominatorii,
declanşarea procedurii executării acestora ar face necesară mai întâi
transformarea lor în daune-interese, pentru a se acorda creditorului, cu titlu
definitiv, numai partea din valoarea daunelor cominatorii care reprezintă
prejudiciu efectiv cauzat prin întârziere, neexecutare sau executare
necorespunzătoare a obligaţiei.
Această din urmă interpretare corespunde spiritului
legii.
Aşa cum s-a mai învederat, daunele cominatorii
constituie un mijloc juridic subsidiar de înfrângere a rezistenţei debitorului
la executarea silită şi au un caracter provizoriu, fiind acordate până când
acesta îşi va îndeplini obligaţia asumată şi cu posibilitatea ca instanţa de judecată
să le modifice dacă va considera necesar.
Fără să reprezinte un mijloc, direct sau indirect, de
executare silită asupra bunurilor debitorului, aceste daune constituie totuşi o
modalitate de constrângere ce rezultă din ameninţarea cu o atare executare dacă
debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia asumată.
Faţă de caracterul lor provizoriu, în cazul în care
debitorul execută obligaţia, daunele cominatorii vor trebui să fie reduse la
cuantumul despăgubirilor datorate pentru întârzierea executării, iar în cazul
în care debitorul refuză executarea, cuantumul lor ar trebui convertit totuşi
la valoarea exactă a prejudiciului suferit prin neexecutare, o altă soluţie
nefiind posibilă.
Intr-adevăr, în sistemul nostru de drept, despăgubirea
nu poate depăşi valoarea prejudiciului pentru că diferenţa s-ar transforma
într-o pedeapsă civilă în favoarea creditorului, care s-ar îmbogăţi în acest
mod fără justă cauză.
Ca urmare, nici executarea silită nu s-ar putea porni
pe baza cuantumului provizoriu al daunelor cominatorii, dat fiind caracterul
lor incert şi nelichid.
Fiind de principiu deci că daunele cominatorii
reprezintă numai un mijloc de constrângere a debitorilor la îndeplinirea
obligaţiei convenite, precum şi că suma stabilită în cadrul acestor daune nu
poate fi considerată certă şi lichidă, revine instanţei de judecată îndatorirea
ca, după executarea obligaţiei respective, să transforme acele daune în daune
compensatorii, stabilind, potrivit regulilor dreptului comun privind
răspunderea civilă, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului
prin întârzierea executării.
In atare situaţie, concluzia ce se impune sub acest
ultim aspect este aceea că hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit
daune cominatorii nu este susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca
aceste daune să fie transformate mai întâi de instanţa de judecată, la cererea
creditorului, în daune compensatorii.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art.
329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în
interesul legii şi a se decide, în aplicarea art. 5803 din Codul de procedură civilă, că orice cerere privind obligarea
la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării amenzii
civile prevăzute în acest text de lege, precum şi că hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este
susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, numai în limita
daunelor-interese, compensatorii, dovedite ulterior, în faţa instanţei, cu
ocazia transformării în astfel de daune a daunelor cominatorii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi stabilesc:
Cererea privind obligarea la daune cominatorii este
admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării
debitorului la plata amenzii civile conform art. 5803 din Codul de procedură civilă.
Hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este
susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, în limita
daunelor-interese dovedite.
Obligatorie potrivit art. 329
alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţa publică din 12 decembrie 2005.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Magistrat-asistent-şef,
Victoria Maftei