DECIZIE Nr.
150 din 25 februarie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 -
Codul muncii
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 164 din 15 martie 2010
Acsinte Gaspar - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Carmen-Cătălina Gliga - procuror
Benke Karoly -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Legea nr.
53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Rosign" - S.A. din Timişoara în Dosarul nr.
9.801/30/2008 al Tribunalului Timiş - Secţia civilă.
La apelul nominal răspunde Societatea
Comercială „Rosign" - S.A. din Timişoara, prin avocat, cu
delegaţie la dosar, lipsind cealaltă parte, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată,
preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului
excepţiei, care arată, în esenţă, că nulitatea
deciziei de concediere nu trebuie să atragă automat obligaţia
reintegrării angajatului afectat prin măsura respectivă. Numai
anumite cauze de nulitate ar trebui să producă acest efect, pentru
că, în caz contrar, textul, astfel cum este aplicat în practica
judiciară, este neconstituţional.
Reprezentantul Ministerului Public apreciază
că excepţia ridicată este neîntemeiată, invocând, în acest
sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi
lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 27 mai 2009, pronunţată
în Dosarul nr. 9.801/30/2008, Tribunalul Timiş - Secţia
civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Legea nr.
53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Rosign" - S.A. din Timişoara într-o cauză având
ca obiect soluţionarea contestaţiei ce vizează o decizie de concediere
şi reintegrarea angajatului în funcţia anterior deţinută.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate se arată că
Decizia Curţii Constituţionale nr. 269/2005 este eronată,
întrucât textul legal criticat nu prevede posibilitatea instanţelor
judecătoreşti de a dispune reintegrarea, ci obligaţia acestora.
Astfel, indiferent de motivul de nulitate a deciziei de concediere,
instanţa este obligată să-l reintegreze pe angajatul în
cauză, ceea ce este inadmisibil. Se arată că nu orice motiv de nulitate
a deciziei de concediere trebuie să ducă la reintegrare, astfel un
motiv de formă ce atrage nulitatea deciziei nu poate fi considerat
suficient pentru reintegrare din moment ce, pe fond, decizia de concediere este
întemeiată. In final, se susţine că art. 78 alin. (2) din Codul
muncii încurajează comportamentul antisocial al angajaţilor,
aceştia rămânând nepedepsiţi pentru faptele săvârşite,
consacră lipsa de egalitate între părţile semnatare ale unui
contract de muncă şi reactivează raporturi de muncă
iremediabil compromise.
Tribunalul Timiş - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate
ridicată este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului
Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate.
Avocatul Poporului apreciază
că prevederile legale criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernul nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor,
concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta
excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile art. 78 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul
muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5
februarie 2003, care au următorul cuprins:
„(2) La solicitarea salariatului instanţa care
a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia
anterioară emiterii actului de concediere."
Autorul excepţiei susţine că
dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile
constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 44
privind dreptul de proprietate privată, ale art. 45 privind libertatea
economică, ale art. 57 privind exercitarea drepturilor şi a
libertăţilor, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei
şi ale art. 135 alin. (2) lit. a) privind economia.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate
ridicată, se constată următoarele:
Prin Decizia nr. 269 din 12 mai 2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 21 iunie 2005, şi
Decizia nr. 1.230 din 20 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 119 din 14 februarie 2008, Curtea, respingând excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Codul
muncii, a statuat că „repunerea părţilor în situaţia
anterioară nu lezează în niciun mod dreptul de proprietate al
angajatorului, drept care trebuie exercitat cu respectarea conţinutului
şi limitelor sale, stabilite de lege. Fără posibilitatea
repunerii părţilor în situaţia anterioară concedierii,
atingerea adusă dreptului la muncă al salariatului nu s-ar repara
şi nu s-ar asigura stabilitatea raporturilor la muncă.
De asemenea, Curtea a mai statuat că prevederile
art. 45 din Constituţie nu îl îndreptăţesc pe angajatorul agent
economic să acţioneze în mod arbitrar, nesocotind dispoziţiile
legale referitoare la angajarea şi concedierea personalului.
Pentru aceleaşi argumente, Curtea a stabilit
că nu poate fi reţinută nici critica privind încălcarea
prevederilor art. 57 din Constituţie, referitoare la obligaţia
exercitării drepturilor şi libertăţilor
constituţionale cu bună-credinţă, fără
încălcarea drepturilor şi a libertăţilor altora".
Prin Decizia nr. 1.101 din 8 septembrie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 9
octombrie 2009, Curtea a reţinut că „instanţa de
judecată se pronunţă asupra aspectelor de temeinicie şi
legalitate a deciziilor de concediere şi dispune măsura reintegrării
în măsura în care este posibil la solicitarea salariatului în cazul
anulării măsurii concedierii, fără a analiza oportunitatea
acestei măsuri. Analiza oportunităţii măsurii excede
controlului judiciar şi este irelevantă în raport cu efectele anulării
măsurii concedierii. Mai mult, încetarea raporturilor de muncă nu
poate fi guvernată de factori subiectivi pe care le-ar putea invoca
angajatorul. Totodată, nu se poate susţine că în materie de
muncă anularea unei măsuri să nu repună părţile
în situaţia iniţială. In caz contrar, nulitatea măsurii
concedierii ar îndreptăţi salariatul numai la plata unor sume de bani
şi s-ar deschide posibilitatea angajatorului de a concedia oricând o
persoană, fără ca aceasta să aibă posibilitatea de a
reveni pe postul anterior ocupat.
In consecinţă, Curtea constată
că textul legal criticat nu contravine nici prevederilor art. 124 din
Constituţie".
Intrucât în cauză nu au intervenit elemente noi,
de natură a reconsidera jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, soluţiile şi considerentele acestor decizii
îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.
Prin urmare, Curtea reţine că este
lipsită de orice fundament juridic susţinerea autorului
excepţiei în sensul că Decizia Curţii Constituţionale nr.
269 din 12 mai 2005 este eronată. Nulitatea unui act juridic aduce
părţile în situaţia în care acestea au fost înainte de
apariţia acelui act, deci operează regula repunerii în situaţia
anterioară. Prin urmare, instanţa de judecată trebuie să
repună în situaţia anterioară persoana căreia i s-a
desfăcut în mod nelegal contractul de muncă, în măsura în care
aceasta solicită, în mod expres, reintegrarea. Curtea reţine că
reintegrarea este o consecinţă firească, un efect al
constatării nulităţii actului, renunţarea la această
măsură putând-o face numai cel în favoarea căruia s-ar impune.
Raportat la motivele care pot atrage nulitatea
contractului de muncă, Curtea constată că nulitatea unui act
poate fi atrasă de condiţii de formă şi de fond. Or, ambele
categorii de nulităţi, în cazul de faţă, sunt de ordine
publică, astfel încât încălcarea oricăreia dintre ele atrage
anularea deciziei de concediere. Raţiunea care stă la baza acestei
orientări, a considerării ambelor categorii de condiţii ca fiind
de ordine publică şi, deci, de o importanţă egală, o
constituie faptul că în raportul de muncă ce se naşte statul,
prin politica sa, trebuie să ocrotească partea aflată în
situaţie de inferioritate economică. In acest sens, Curtea, prin
Decizia nr. 356 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 825 din 13 septembrie 2005, a statut că, „în
condiţiile în care, de regulă, între părţile contractului
de muncă - angajator şi salariat - există o
discrepanţă vădită din punctul de vedere al
potenţialului economic şi financiar în favoarea celui dintâi, de
natură să-i permită a-şi impune punctul de vedere la
negocierea clauzelor contractului, statul - şi anume statul de drept,
democratic şi social, aşa cum este definită România în termenii
art. 1 alin. (3) din Constituţie, - este ţinut să intervină
legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate
economică. Obligaţia statului, în sensul arătat, decurge
nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie". Prin urmare,
nu se poate reţine nici încălcarea art. 16 din Constituţie,
părţile contractante nefiind în aceeaşi situaţie, ceea ce,
dupa cum s-a arătat, justifică acordarea unei mai mari atenţii
din partea statului în raport cu partea mai vulnerabilă economic.
Cu referire la pretinsa încălcare a textului art.
135 alin. (2) lit. a) din Constituţie, Curtea constată că
această susţinere este neîntemeiată, întrucât de plano nu
se poate ajunge la ideea că reintegrarea în muncă este contrară
valorificării factorilor de producţie. Măsurile pozitive pe care
statul trebuie să le adopte pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie nu echivalează cu lipsa oricărei preocupări a
acestuia de protecţie a celor ce reprezintă partea inferioară
economic în raporturile de muncă în sensul art. 41 alin. (2) din
Constituţie. Prin urmare, ambele categorii de măsuri legislative se
coroborează între ele, ceea ce impune ca şi concluzie
irefragabilă faptul că aceste măsuri coexistă, şi nu
intră în raporturi de contrarietate. Astfel, raportat la cauza de
faţă, se constată că reintegrarea este o măsură
legislativă ce vizează protecţia angajaţilor împotriva
concedierilor abuzive şi coexistă cu celelalte măsuri pozitive
pe care statul le poate adopta în considerarea art. 135 alin. (2) lit. a) din
Constituţie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi
al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 78 alin. (2) din Legea nr.
53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Rosign" - S.A. din Timişoara în Dosarul nr.
9.801/30/2008 al Tribunalului Timiş - Secţia civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică
din data de 25 februarie 2010.
PREŞEDINTE,
ACSINTE GASPAR
Magistrat-asistent,
Benke Karoly