Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 2.263/120/2015 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 927D/2015.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată, cu privire la admisibilitatea excepţiei, că aceasta a fost invocată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară, care a fost sesizat cu rechizitoriu cu două zile înainte de expirarea măsurii arestării preventive a inculpaţilor. Judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, susţine că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale doar dacă nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de acestea este sancţionată cu decăderea din dreptul de a mai solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive. Reprezentantul Ministerului Public consideră că stabilirea naturii juridice a unui termen este, în general, o problemă de interpretare a legii. Or, instanţele sunt cele care sunt chemate să interpreteze legea. În cazul Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea Constituţională a examinat o practică judiciară a instanţelor, în special a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, practică întinsă pe o perioadă de 12 ani, ce stabilea că termenul de 5 zile prevăzut de art. 159 din vechiul Cod de procedură penală, respectiv de art. 235 din noul cod - de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive - este un termen de recomandare. Curtea a constatat că este pusă în discuţie constituţionalitatea interpretării pe care norma de drept a primit-o în practică şi că este, prin urmare, chemată să dea textului o interpretare constituţională. Curtea a reţinut, în esenţă, că nerespectarea acestui termen aduce atingere, pe de o parte, dreptului inculpatului şi avocatului său de a pregăti apărarea şi, pe de altă parte, dreptului judecătorului de a studia dosarul cauzei. Reprezentantul Ministerului Public arată că trebuie văzut dacă, în prezenta cauză, există o atare interpretare neconstituţională a textului de lege criticat, dată de către instanţele judecătoreşti. Menţionează că nu a găsit jurisprudenţă în sensul că termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este de recomandare. Mai mult, chiar dacă ar exista o astfel de jurisprudenţă, ea ar trebui să fie ulterioară Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, pentru că atunci a devenit evident pentru toţi destinatarii legii care e natura juridică a termenului prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dacă, în cazul Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea a intervenit, pentru că exista o interpretare cvasiunanimă care era neconstituţională, în cauza de faţă nu sunt dovezi că ar exista o interpretare cvasiunanimă neconstituţională a textului criticat. În practică, acest termen este respectat de către procurorul care sesizează cu rechizitoriu instanţa, în sensul că sesizarea este făcută cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive privative de libertate. Astfel, cu privire la admisibilitatea excepţiei, consideră că, întrucât nu există o interpretare neconstituţională a textului, interpretarea fiind destul de evidentă ca urmare a Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015 şi textul fiind respectat de către destinatarii lui, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. De altfel, judecătorul care a ridicat excepţia nu a avut pe rol o sesizare ulterioară Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, ci o sesizare anterioară, rechizitoriul fiind emis între data pronunţării deciziei Curţii şi data publicării acesteia, astfel încât nu există vreo dovadă că aceasta ar fi jurisprudenţa contrară Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, având în vedere că ea este anterioară publicării respectivei decizii. Prin urmare, excepţia este inadmisibilă, pentru că ea pune în discuţie o problemă de interpretare a legii, care trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti.4. În ceea ce priveşte fondul excepţiei, reprezentantul Ministerului Public arată că, pentru identitate de raţiune, soluţia nu poate fi alta decât cea din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, dar numai cu privire la măsura arestării preventive şi a arestului la domiciliu. Această concluzie se desprinde din dispozitivul deciziei menţionate şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căreia măsurile preventive privative de libertate trebuie să respecte condiţiile de fond şi de procedură prevăzute în dreptul intern (de exemplu, Hotărârea din 2 octombrie 2008, pronunţată în Cauza Rusu împotriva Austriei, paragraful 55). Este adevărat că termenul era prevăzut în dreptul intern şi anterior Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, dar termenul era considerat de recomandare. În momentul de faţă, însă, Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 face parte din dreptul intern, ea se referă la o situaţie similară şi a constatat că termenul de 5 zile este unul peremptoriu, prin urmare soluţia cu privire la termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală - în ceea ce priveşte arestarea preventivă şi arestul la domiciliu - trebuie să fie identică. Referitor, însă, la măsura controlului judiciar şi a controlului judiciar pe cauţiune, acestea neintrând în sfera de incidenţă a art. 5 din Convenţie, şi întrucât, oricum, nu există o soluţie similară în dreptul intern, luând în considerare şi criticile ce pot fi aduse motivării Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, rezultă că revine judecătorului să stabilească dacă, în diversele cazuri concrete, nerespectarea termenului de 5 zile aduce atingere asigurării dreptului la apărare şi posibilităţii judecătorului de a studia dosarul cauzei. În acest sens, arată că, în motivarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, se reţine, la paragraful 39, că sancţiunea încălcării dreptului la apărare este nulitatea relativă, excepţie făcând situaţiile de la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală, fără a se menţiona, însă, că, în cauză, ar exista vreuna din situaţiile în care încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului este sancţionată cu nulitatea absolută. Este redată apoi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la dreptul acuzatului de a beneficia de „timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării", pentru a se conchide, la paragraful 49, că: «nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen». În realitate, prin decizie se creează un nou caz de nulitate absolută, pentru că vătămarea este presupusă în toate cazurile în care nu s-a respectat termenul de 5 zile. În sprijinul acestei soluţii, se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6 din Convenţie, jurisprudenţă care nu este, însă, de natură să susţină concluzia la care ajunge Curtea Constituţională în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, de vreme ce Curtea de la Strasbourg, pentru a aprecia dacă a existat un termen adecvat pentru pregătirea apărării, stabileşte criterii extrem de flexibile - cum ar fi natura procesului, complexitatea cauzei şi stadiul procedurii - de exemplu, prin Hotărârea din 10 iulie 2012, pronunţată în Cauza Gregacevic împotriva Croaţiei, paragraful 51, hotărâre invocată şi de Curtea Constituţională. Prin urmare, ceea ce justifică jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată este posibilitatea pentru judecător ca, în acele cazuri în care a fost nesocotit termenul de 5 zile, ţinând seama de natura şi complexitatea cauzei, să constate că timpul rămas este insuficient pentru asigurarea apărării efective şi pentru ca judecătorul să studieze cauza. Tot potrivit aceloraşi criterii, judecătorul ar fi putut constata că, deşi a fost nesocotit termenul de 5 zile, având în vedere, însă, natura şi complexitatea cauzei, timpul pentru pregătirea apărării şi studierea dosarului este suficient, ceea ce a constatat, de altfel, şi judecătorul de drepturi şi libertăţi autor al prezentei excepţii de neconstituţionalitate, care a reţinut că, având în vedere gradul de complexitate a dosarului, timpul alocat studierii rechizitoriului şi faptul că aceiaşi apărători au acordat asistenţă juridică cu ocazia prelungirii măsurii arestării preventive, precum şi concluziile concrete puse în cauză de apărători, dreptul la apărare al inculpaţilor a fost asigurat cu prisosinţă.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea din 7 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.263/120/2015, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară, cu ocazia verificării, în procedura de cameră preliminară, potrivit art. 207 din Codul de procedură penală, a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale faţă de inculpaţii trimişi în judecată prin rechizitoriu înaintat instanţei competente cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea măsurii arestării preventive.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, susţine că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) referitor la dreptul la apărare din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului de minimum 5 zile de dinainte de expirarea duratei măsurii preventive este sancţionată cu decăderea din dreptul de a mai solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive, cu consecinţa imposibilităţii menţinerii acesteia pe durata desfăşurării procedurii în camera preliminară. În acest sens, face trimitere la Comunicatul Curţii Constituţionale din 30 aprilie 2015 referitor la decizia prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Apreciază că aceleaşi considerente care au stat la baza deciziei mai sus menţionate sunt aplicabile şi dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, în considerarea finalităţii acestui text, şi anume menţinerea sau nu a unei măsuri preventive. Scopul principal al verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive, fie în cursul procedurii de cameră preliminară, potrivit art. 207 din Codul de procedură penală, fie în cursul judecăţii, conform art. 208 din cod, este acela al aprecierii oportunităţii menţinerii, revocării sau înlocuirii măsurilor preventive dispuse anterior. Consideră că o propunere a procurorului de menţinere a măsurii arestării preventive produce din perspectiva inculpatului aceleaşi efecte ca şi o propunere de prelungire a arestării preventive. Chiar dacă în al doilea caz se pronunţă judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar în primul judecătorul de cameră preliminară, fondul problemei este acelaşi - analiza oportunităţii continuării pe un termen maximum de 30 de zile a măsurii arestării preventive. Astfel, aceleaşi considerente care impun procurorului să formuleze propunerea de prelungire a arestării preventive cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai putea propune prelungirea măsurii preventive se regăsesc şi în cazul obligaţiei procurorului de înaintare a rechizitoriului, împreună cu dosarul de urmărire penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, pentru a se verifica legalitatea şi temeinicia acesteia, potrivit art. 207 din Codul de procedură penală. De altfel, procedura de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive de către judecătorul de cameră preliminară este similară cu cea reglementată de art. 235 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală la care art. 207 alin. (3) face trimitere în mod expres. Astfel, aceleaşi considerente referitoare la exercitarea dreptului la apărare al inculpatului impun ca rechizitoriul să fie înaintat de procuror instanţei competente cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive în cauzele în care inculpatul este supus unei măsuri preventive. Dispoziţiile alin. (1) al art. 207 din Codul de procedură penală trebuie coroborate cu cele ale alin. (2) al aceluiaşi articol, care arată că judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului şi se pronunţă întotdeauna înainte de expirarea duratei măsurii preventive. Aceste termene prevăzute de legiuitor sunt expresia realizării unui echilibru între asigurarea unui răstimp suficient pentru organizarea apărării şi necesitatea ca şi o eventuală cale de atac împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară să poată fi soluţionată înainte de expirarea duratei măsurii preventive. Potrivit art. 205 alin. (5) din Codul de procedură penală, o contestaţie formulată de procuror împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea acesteia cu una mai blândă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. Legiuitorul încearcă să prevină, astfel, situaţiile în care, deşi mai există cale de atac, judecarea acesteia după expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior poate duce la îngreunarea procesului penal prin punerea în libertate a unor persoane, deşi contestaţia procurorului este admisă în calea de atac. Necesitatea reîncarcerării unor persoane puse în libertate poate să se lovească de anumite dificultăţi în regăsirea acestor persoane, ce ar putea fi tentate să se sustragă procesului penal, cunoscând faptul că asupra lor planează posibilitatea reîncarcerării. Dacă însă calea de atac se judecă înainte de expirarea duratei anterior stabilite a măsurii preventive, cum contestaţia procurorului este suspensivă de executare, aşa cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 205 alin. (3) din Codul de procedură penală, atunci aceste situaţii pot fi prevenite. Astfel, verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive de către judecătorul de cameră preliminară, în condiţiile respectării art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, va face ca aceasta să se petreacă cu cel puţin două zile înainte de expirarea măsurii, fiind timp suficient pentru soluţionarea unei eventuale căi de atac a procurorului înainte de expirarea duratei măsurii arestării preventive.7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul apreciază că, întrucât dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt similare în conţinutul lor prevederilor declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015), cele reţinute de Curte prin decizia menţionată pot fi aplicate tale quale şi în prezenta cauză.9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. În acest sens, arată că, aşa cum a reţinut Curtea, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, în această materie, dreptul la apărare, prin importanţa pe care o are, excedează sferei intereselor inculpatului, interesând întreg procesul penal şi activitatea judiciară în general. Astfel, ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, la judecătorul de cameră preliminară - în cazul în care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a luat o măsură preventivă - este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, consideră că şi acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. Arată că aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia".13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că trimiterea la instanţa competentă, de către procuror, a rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, declanşează procedura de cameră preliminară. În cazul în care inculpatul trimis în judecată se află, la momentul sesizării instanţei, sub puterea unei măsuri preventive dispuse în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, primind dosarul, are obligaţia ca, din oficiu, fără a exista vreo cerere din partea procurorului sau a inculpatului, să procedeze la verificarea - cu respectarea procedurii reglementate de art. 207 din Codul de procedură penală -, a legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive căreia îi este supus inculpatul, indiferent de felul acesteia (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu sau arestare preventivă), şi să decidă dacă se impune sau nu ca măsura preventivă să fie menţinută. În acest scop, rechizitoriul cuprinde, în mod obligatoriu, date referitoare la măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 328 alin. (1) raportate la art. 286 alin. (2) lit. e) teza finală din Codul de procedură penală. Rechizitoriul poate să cuprindă, potrivit art. 330 din Codul de procedură penală, şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive. Acest text se referă la dreptul procurorului de a formula cereri în legătură cu măsurile preventive, cereri pe care le poate face fie prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanţei, fie ulterior, în cursul procedurii de cameră preliminară. Dreptul procurorului de a formula astfel de cereri nu trebuie însă confundat cu sesizarea din oficiu în baza căreia judecătorul de cameră preliminară verifică, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive.15. Curtea reţine că, atunci când inculpatul trimis în judecată este supus unei măsuri preventive, sesizarea instanţei competente trebuie făcută de procuror, conform art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului şi înainte de expirarea duratei acesteia, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală. Aşadar, dispoziţiile de lege menţionate stabilesc termene atât pentru procuror - un termen în interiorul căruia să înainteze rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, către judecătorul de cameră preliminară, astfel încât acesta să aibă timpul necesar şi suficient pentru a face aceste verificări anterior expirării duratei măsurii preventive -, cât şi pentru judecătorul de cameră preliminară.16. Cu privire la un termen regresiv similar celui prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin această decizie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei (paragraful 19). În ceea ce priveşte natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), Curtea a observat că „practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare" (paragraful 21). Ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că „acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu", aceasta fiind „singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei" (paragraful 48). Curtea a concluzionat că «nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive" este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen» (paragraful 49).17. În motivarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, judecătorul de cameră preliminară, autor al excepţiei, susţine că aceleaşi considerente care au stat la baza deciziei mai sus menţionate sunt aplicabile şi cu privire la dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe motiv că scopul verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive în procedura de cameră preliminară constă în aprecierea oportunităţii menţinerii măsurii preventive dispuse în cursul urmăririi penale, menţinere care produce faţă de inculpat aceleaşi efecte ca şi prelungirea măsurii [art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are, de fapt, în vedere doar arestarea preventivă]. Astfel, autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului de minimum 5 zile de dinainte de expirarea duratei măsurii preventive - prevăzut pentru sesizarea instanţei cu rechizitoriu - este sancţionată cu decăderea procurorului din dreptul de a mai solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive, de unde decurge consecinţa imposibilităţii menţinerii acesteia pe durata desfăşurării procedurii în cameră preliminară.18. Referitor la natura juridică a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive şi la consecinţele nerespectării acestuia, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă, în special cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei, prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), ca fiind un termen de recomandare (paragraful 21). Prin această decizie, Curtea a constatat că, în cauză, „este pusă în discuţie însăşi constituţionalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate" (paragraful 29). De vreme ce „deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări", Curtea are „competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei" (paragraful 30). Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut, în esenţă, că interpretarea dată dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală în sensul că termenul prevăzut pentru depunerea de către procuror a propunerii de prelungire a arestării preventive ar fi un termen de recomandare aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, întrucât „intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective" (paragraful 42) şi „pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii" (paragraful 46).19. Curtea constată că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată - aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, care a dat textului valenţe neconstituţionale, în cauza de faţă nu se poate vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în acelaşi timp, ulterioară publicării deciziei mai sus menţionate. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, este inadmisibilă.20. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de judecătorul de cameră preliminară în Dosarul nr. 2.263/120/2015 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 martie 2016.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Oana Cristina Puică