Decizia Nr.1362 din 18.10.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 208 alin. (3), art. 213 alin. (4) şi art. 215 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, excepţie ridicată de Eugen Ladanyi Horgos în Dosarul nr. 2.733/30/2010 al Tribunalului Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.202D/2010.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 5 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2.733/30/2010, Tribunalul Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 208 alin. (3), art. 213 alin. (4) şi art. 215 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.Excepţia a fost ridicată de Eugen Ladanyi Horgos cu prilejul soluţionării cererii de anulare a unui act administrativ.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile de lege criticate, care instituie obligativitatea contribuţiei la sistemul public de asigurări sociale de sănătate, sunt contrare dispoziţiilor Legii fundamentale referitoare la libertatea individuală şi dreptul la conştiinţă. În acest sens, arată că opinia sa personală şi credinţa religioasă îi interzic tratarea sănătăţii. De asemenea, arată că prevederile de lege criticate contravin şi dispoziţiilor art. 56 din Constituţie referitor la interdicţia stabilirii oricăror alte prestaţii decât taxele şi impozitele, întrucât contribuţia la sistemul de asigurări sociale de sănătate nu reprezintă un impozit ori o taxă.Tribunalul Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ consideră că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul, precum şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele de vedere solicitate cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 208 alin. (3), art. 213 alin. (4) şi art. 215 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006.Curtea observă că, ulterior sesizării sale, dispoziţiile art. 215 din Legea nr. 95/2006 au fost modificate prin art. VIII pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 30 decembrie 2010, păstrându-se, însă, soluţia legislativă criticată.– Art. 208 alin. (3): „Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar, iar obiectivele menţionate la alin. (2) se realizează pe baza următoarelor principii:a)alegerea liberă de către asiguraţi a casei de asigurări;b)solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor;c)alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente şi de dispozitive medicale, în condiţiile prezentei legi şi ale contractului-cadru;d)descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare;e)participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;f)participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la managementul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;g)acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi nediscriminatoriu, oricărui asigurat;h)transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate;i)libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu casele de asigurări de sănătate.“;– Art. 213 alin. (4): „Categoriile de persoane care nu sunt prevăzute la alin. (1) şi (2) au obligaţia să se asigure în condiţiile art. 211 şi să plătească contribuţia la asigurările sociale de sănătate în condiţiile prezentei legi.“; – Art. 215: „(1) Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine persoanelor juridice sau fizice care au calitatea de angajator, persoanelor juridice ori fizice asimilate angajatorului, precum şi persoanelor fizice, după caz. (2) Persoanele juridice sau fizice care au calitatea de angajator, precum şi persoanele asimilate angajatorilor au obligaţia să depună lunar declaraţia privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate.(3) Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe venit sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond.“Autorul excepţiei consideră că prevederile de lege criticate contravin următoarelor texte din Constituţie: art. 23 privind libertatea individuală, art. 29 referitor la libertatea conştiinţei şi art. 56 privind contribuţiile financiare. Examinând critica de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport cu aceleaşi texte din Legea fundamentală şi motivări asemănătoare. Astfel, prin Decizia nr. 838 din 24 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 11 august 2010, Curtea a reţinut că „sistemul asigurărilor sociale de sănătate îşi poate realiza obiectivul principal datorită solidarităţii celor care contribuie, astfel că art. 208 alin. (1), alin. (3) lit. e) şi alin. (6) din Legea nr. 95/2006 reprezintă de fapt o expresie a prevederilor constituţionale care reglementează ocrotirea sănătăţii şi a celor care consacră obligaţia statului de a asigura protecţia socială a cetăţenilor“. În ceea ce priveşte conformitatea textelor de lege criticate cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Constituţie, Curtea a statuat că „respectarea obligaţiilor ce revin cetăţenilor potrivit legislaţiei în vigoare nu poate fi privită ca o violare a libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei“. De asemenea, prin numeroase decizii, aşa cum este şi decizia mai sus amintită, dar şi Decizia nr. 343 din 10 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 2 iunie 2011, Curtea a statuat că dispoziţiile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor art. 56 din Constituţie. În sfârşit, în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia convingeri personale ar împiedica o persoană să se trateze în cazul îmbolnăvirii, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Constituţie, individul se bucură de libertatea neîngrădită a gândirii, a conştiinţei şi a credinţei religioase. În acelaşi spirit, demnitatea omului şi libera dezvoltare a personalităţii umane sunt consacrate ca valori supreme şi garantate încă din primele rânduri ale Legii fundamentale. Aceleaşi drepturi se bucură de protecţie şi prin dispoziţiile art. 18 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 9 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori art. 18 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Tot acest cadru legal este instituit, aşadar, pentru a asigura protecţia absolută a convingerilor interioare ale individului împotriva oricărei forme de constrângeri din partea statului ori a oricărei altei entităţi sau persoane. O astfel de protecţie ar fi însă lipsită în mare măsură de substanţă dacă statul nu ar garanta şi protecţia manifestării convingerilor, a exteriorizării acestora. Nu poate fi omis însă faptul că, în momentul exprimării concepţiilor şi ideilor de viaţă în societate, drepturile în discuţie devin fapte sociale, punând în discuţie interacţiunea lor cu drepturile şi interesele particulare ale altor persoane, precum şi ale societăţii în general. De aceea, se impune organizarea de către autorităţile statale a exercitării acestor drepturi, astfel încât manifestarea convingerilor interioare să nu afecteze drepturi şi valori fundamentale. Sunt relevante, din această perspectivă, dispoziţiile art. 9 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în care se arată că „Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora“. În acest spirit, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Decizia din 5 iulie 1984 pronunţată în Cauza V. contra Olandei, că art. 9 din Convenţie nu garantează întotdeauna dreptul persoanei de a se manifesta în sfera publică în conformitate cu convingerile sale. În consecinţă, a arătat că libertatea conştiinţei nu poate constitui un temei pentru nerespectarea obligaţiei de a contribui la sistemul de asigurări sociale, cu atât mai mult cu cât o atare obligaţie este stabilită pe criterii neutre, care nu au legătură cu credinţele religioase. Şi în cauza dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate nu stabilesc nicio obligaţie în sarcina individului de a adopta o anumită conduită cu privire la starea sănătăţii sale, care ar contraveni convingerilor sale religioase, ci instituie o îndatorire generală şi neutră de a contribui la fondul de asigurări sociale de sănătate în vederea îndeplinirii obligaţiei de rang constituţional a statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, dar şi ca o manifestare a caracterului de stat social al României, a cărui expresie este, între altele, participarea tuturor cetăţenilor la asigurarea exerciţiului drepturilor şi a bunăstării tuturor celorlalţi cetăţeni. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 208 alin. (3), art. 213 alin. (4) şi art. 215 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, excepţie ridicată de Eugen Ladanyi Horgos în Dosarul nr. 2.733/30/2010 al Tribunalului Timiş - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.202D/2010. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 octombrie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Patricia Marilena Ionea