Decizia Nr.1315 din 04.10.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 din Codul de procedură civilă şi ale art. 101 alin. (3) lit. a) şi art. 118 alin. (3¹) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Mihai Popteanu în Dosarul nr. 3.688/303/2009 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 888D/2011 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textele invocate de autorul excepţiei sunt constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 4 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 3.688/303/2009, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 din Codul de procedură civilă şi ale art. 101 alin. (3) lit. a) şi art. 118 alin. (3¹) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Mihai Popteanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 219 din Codul de procedură civilă creează discriminare între persoanele cu domiciliul în România, care nu au dreptul să răspundă în scris la întrebările formulate în interogatoriu, şi persoanele domiciliate în alte state membru ale Uniunii Europene, care pot răspunde în scris la interogatoriu, cu toate că au dreptul de a circula liber în spaţiul european, având astfel posibilitatea efectivă de a se prezenta în faţa instanţelor.Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se susţine că acestea nu respectă principiul legalităţii şi proporţionalităţii pedepselor cu faptele săvârşite, întrucât în cauzele penale dispoziţiile art. 18¹ din Codul penal dau posibilitatea aplicării unor sancţiuni administrative mai uşoare pentru săvârşirea unor fapte mai grave decât cele prevăzute de ordonanţa de urgenţă criticată şi că, pentru acest motiv, este încălcată norma constituţională referitoare la egalitate, impunându-se totodată ca România să acorde prioritate tratatelor internaţionale ce prevăd aplicarea acestui principiu de drept.Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 alin. (3¹) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se arată că acestea încalcă principiul neretroactivităţii legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, prin eliminarea de către legiuitor, pe parcursul soluţionării cauzei de către instanţa de fond, a unuia dintre gradele de jurisdicţie prevăzute de legea contravenţională la data constatării contravenţiei şi de care autorul înţelege să beneficieze în cazul unei soluţii nefavorabile a primei instanţe.Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată.Cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 219 din Codul de procedură civilă, instanţa arată că reglementarea procedurii de administrare a probei interogatoriului este de competenţa exclusivă a legiuitorului, iar stabilirea în reglementarea acestei instituţii a unor condiţii diferite pentru persoanele domiciliate în România şi pentru cele domiciliate în alte state membre ale Uniunii Europene se justifică, având în vedere situaţiile diferite în care se află cele două categorii de persoane, nefiind încălcate în acest fel dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei.În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se arată că situaţiile evocate de autorul excepţiei sunt diferite, iar faptul că prevederile art. 18¹ din Codul penal permit aplicarea unor sancţiuni administrative mai uşoare decât cele prevăzute de ordonanţa de urgenţă criticată, pentru alte categorii de fapte decât cele reglementate prin aceasta şi care nu pot fi însoţite de sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce autovehiculul, nu creează o stare de inegalitate între persoane aflate în situaţii juridice identice, nefiind încălcate prin acest text legal principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi principiul egalităţii în faţa legii.Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 118 alin. (3¹) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, se arată că faptele în cauză prezintă un pericol social minor, iar posibilitatea formulării plângerii împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei, în termen de 15 zile de la data comunicării, la judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârşită fapta reprezintă o garanţie suficientă a liberului acces la justiţie, măsura eliminării recursului cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate în aceste cauze fiind opţiunea legiuitorului. De asemenea, instanţa menţionează că normele procesuale sunt de imediată aplicare, chiar şi în cazul proceselor în curs de soluţionare la intrarea ei în vigoare, fără ca prin aceasta să fie încălcat principiul neretroactivităţii legii.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 219 din Codul de procedură civilă şi ale art. 101 alin. (3) lit. a) şi art. 118 alin. (3¹) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006.Textele criticate au următorul cuprins:– Art. 219: „(1) Cel chemat va fi întrebat de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte.
(2) Cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, precum şi partea potrivnică pot pune de-a dreptul întrebări celui chemat la interogator.(3) Partea nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte. Ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri.(4) Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, se va putea soroci un nou termen pentru interogator.“;– Art. 101 alin. (3) lit. a): „(3) Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a III-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 60 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a următoarelor fapte: a)nerespectarea regulilor privind prioritatea de trecere, depăşirea sau trecerea la culoarea roşie a semaforului, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulaţie din care au rezultat avarierea unui vehicul sau alte pagube materiale“;– Art. 118 alin. (3¹): „(3¹) Hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluţionează plângerea este definitivă şi irevocabilă.“În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile art. 219 din Codul de procedură civilă încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, dispoziţiile art. 20 şi 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la egalitatea în faţa legii şi, respectiv, la nediscriminare şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil; prevederile art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi prevederilor art. 20 şi 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la egalitatea în faţa legii şi, respectiv, la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor; iar dispoziţiile art. 118 alin. (3¹) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la neretroactivitatea legii, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie şi ale art. 24 alin. (1) cu privire la dreptul la apărare, dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi prevederile art. 47 şi 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil şi, respectiv, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că potrivit acestora cel chemat la interogator va fi întrebat de către preşedinte asupra fiecărui fapt în parte. Cu încuviinţarea preşedintelui, fiecare dintre judecători, procurorul, precum şi partea potrivnică pot pune întrebări celui chemat la interogator. Partea nu are voie să citească un răspuns scris de mai înainte; ea se poate folosi însă de însemnări, cu încuviinţarea preşedintelui, dar numai cu privire la cifre sau denumiri. Dacă partea declară că pentru a răspunde trebuie să cerceteze înscrisuri, se va putea soroci un nou termen pentru interogator. Iar potrivit dispoziţiilor art. 223, partea care are domiciliu în străinătate poate fi interogată prin cel care o reprezintă în judecată, caz în care interogatorul va fi comunicat în scris mandatarului, care va depune răspunsul părţii dat în cuprinsul unei procuri speciale şi autentice. Dacă mandatarul este avocat, procura specială certificată de acesta este îndestulătoare. Prin Decizia nr. 1.115 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 18 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.154 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 884 din 29 decembrie 2008, şi Decizia nr. 403 din 24 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, Curtea a reţinut că principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii nu are semnificaţia uniformităţii, situaţiile obiectiv diferite în care se află diferiţi cetăţeni impunând un tratament juridic diferenţiat. În cauză, reglementarea diferită a procedurii de administrare a probei cu interogatoriul pentru persoanele cu domiciliul în străinătate este justificată de situaţia diferită în care se află aceste persoane, respectiv faptul că locuiesc într-o altă ţară, aspect ce face dificilă deplasarea lor în România pentru a fi prezente personal la interogatoriu şi, prin urmare, nu încalcă prevederile art. 16 din Legea fundamentală. Prin aceleaşi decizii, Curtea a statuat că nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor care consacră liberul acces la justiţie şi dreptul la apărare, deoarece prevederile criticate nu împiedică părţile interesate să se adreseze instanţei, să fie asistate sau reprezentate de un apărător şi să beneficieze de toate garanţiile unui proces echitabil. De altfel, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională, în deplin acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Decizia din 13 iunie 1979, pronunţată în Cauza Marckx împotriva Belgiei, paragraful 32), principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării se aplică doar situaţiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferenţiat, stabilit în considerarea unor situaţii obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii şi nici discriminări. Pentru aceste motive nu poate fi reţinută nici încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 101 alin. (3) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Curtea reţine că, potrivit acestora, nerespectarea de către conducătorul de autovehicul sau tramvai a regulilor privind prioritatea de trecere, depăşirea sau trecerea la culoarea roşie a semaforului, dacă prin aceasta s-a produs un accident de circulaţie din care au rezultat avarierea unui vehicul sau alte pagube materiale, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă şi cu aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 60 de zile. De asemenea, Curtea constată că cele două ipoteze invocate de autorul excepţiei vizează instituţii juridice diferite, respectiv răspunderea contravenţională şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în cazul faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. Astfel, cu privire la încălcarea prin textele criticate a prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, în repetate rânduri, prin decizii cum sunt Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 49 din 21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 1 iunie 2000, Curtea a statuat, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că principiul constituţional al egalităţii nu are semnificaţia uniformităţii şi că atâta vreme cât situaţiile juridice avute în vedere sunt diferite nu poate fi reţinută o încălcare a acestuia. Totodată, Curtea constată că reglementarea răspunderii contravenţionale şi a sancţiunilor cu caracter administrativ este de competenţa legiuitorului şi ţine de politica statului, care, în scopul prevenirii săvârşirii faptelor penale şi a celor de natură contravenţională, impune sancţiuni disuasive, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin textele criticate a principiului legalităţii şi proporţionalităţii pedepselor cu faptele săvârşite. În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 118 alin. (3¹) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că stabilirea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care, ţinând cont de specificul obiectului fiecărei categorii de litigii, poate reglementa norme procedurale derogatorii de la regulile generale stabilite prin Codul de procedură civilă, accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţie neînsemnând obligativitatea asigurării accesului la toate gradele de jurisdicţie pentru toate categoriile de cauze sau litigii, iar dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, nu presupune existenţa a două grade de jurisdicţie. Din acest punct de vedere, principiul liberului acces la justiţie trebuie corelat cu cel al egalităţii în drepturi, astfel încât acordarea accesului liber la justiţie să ţină cont de realităţile sociale inevitabil diferite. În acest sens, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că regula prevăzută la art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social. Dar el poate institui în considerarea unor situaţii deosebite reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece competenţa şi procedura sunt stabilite de lege. Astfel, în cazul de faţă, Curtea reţine că prin art. X pct. 2 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, legiuitorul a instituit o regulă procedurală nouă, derogatorie de la normele procesual civile de drept comun, ce elimină calea de atac a recursului, înlăturând în acest fel un grad de jurisdicţie, în scopul simplificării şi sporirii celerităţii soluţionării cauzelor, cu impact direct asupra executării hotărârilor judecătoreşti astfel pronunţate. În acest sens, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 reglementează contravenţii ce sunt săvârşite prin fapte uşor de individualizat şi lipsite de complexitate, a căror constatare şi sancţionare de către organele abilitate şi al căror control exercitat de către instanţele de judecată presupun o activitate cu un grad de dificultate redus, în special în privinţa administrării probelor, ce nu necesită existenţa mai multor grade de jurisdicţie în vederea soluţionării corecte a cauzelor. Aşadar, Curtea reţine că, fiind vorba despre hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de judecătorii în soluţionarea unor plângeri formulate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a unor contravenţii, stabilirea unor căi de atac diferite pentru diferite categorii de litigii nu creează discriminare, conform art. 16 din Constituţie şi, respectiv, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât titularii dreptului de a exercita aceste căi de atac sunt persoane aflate în situaţii juridice diferite. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea şi că unor situaţii diferite, justificate obiectiv şi raţional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit, aşa cum reiese din Decizia nr. 126 din 4 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000. Prin urmare, Curtea nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 219 din Codul de procedură civilă şi ale art. 101 alin. (3) lit. a) şi art. 118 alin. (3¹) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, excepţie ridicată de Mihai Popteanu în Dosarul nr. 3.688/303/2009 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia civilă. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 octombrie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop