DECIZIE Nr. 115 din 8 octombrie 1996
ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL NR. 286 din 13 noiembrie 1996
Ioan Muraru - presedinte
Viorel Mihai Ciobanu - judecator
Ioan Deleanu - judecator
Florin Bucur Vasilescu - judecator
Lucian Stangu - judecator
Raul Petrescu - procuror
Valer-Vasilie Bica - magistrat-asistent
Pe rol pronuntarea asupra recursului declarat de Gero Zsigmond impotriva
Deciziei nr. 63 din 21 mai 1996, prin care Curtea Constitutionala a respins
exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. j)
din Codul muncii.
Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din 1 octombrie 1996, in
prezenta recurentului si a reprezentantului Ministerului Public, in absenta
intimatei, Regionala C.F.R. Cluj, si au fost consemnate in incheierea de la
acea data, cand, avand nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amanat pronuntarea
pentru data de 8 octombrie 1996.
CURTEA,
avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:
Prin Decizia nr. 63/1996 Curtea a respins exceptia de neconstitutionalitate
a dispozitiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii.
Pentru a pronunta aceasta solutie, dupa ce a explicat logica articolului
considerat ca neconstitutional, Curtea a retinut, in esenta, ca textul atacat
nu contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constitutie, care consacra
prezumtia de nevinovatie, deoarece desfacerea contractului de munca in temeiul
textului atacat nu are legatura cu vinovatia sau nevinovatia angajatului in
savarsirea faptei pentru care a fost arestat.
Impotriva deciziei s-a inregistrat la Curte, in data de 18 iulie 1996, recursul
depus de Gero Zsigmond, recurs declarat chiar inainte de comunicarea deciziei,
care s-a facut la data de 25 iulie 1996.
Prin recurs se invoca lipsa obiectului controlului exercitat de catre
Curtea Constitutionala, deoarece Tribunalul Satu Mare si-a exprimat punctul de
vedere in sensul ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este abrogat in
temeiul art. 150 alin. (1) din Constitutie. Asa fiind, se apreciaza ca numai
instanta judecatoreasca superioara ar putea controla solutia Tribunalului Satu
Mare prin caile de atac reglementate de Codul de procedura civila.
Pentru ipoteza in care Curtea se considera legal investita se formuleaza si
alte motive de recurs impotriva deciziei, care au in vedere, in esenta,
urmatoarele aspecte:
a) textul atacat contravine prevederilor art. 23 alin. (8) din Constitutie
care consacra prezumtia de nevinovatie, deoarece Codul muncii nu sanctioneaza
cu desfacerea contractului de munca alte absente, chiar mai indelungate, care
nu sunt imputabile angajatului, cum ar fi satisfacerea stagiului militar,
lauzie, ingrijirea copilului mic, astfel incat art. 130 alin. (1) lit. j) din
Codul muncii are caracter sanctionator, avand la baza prezumtia de vinovatie,
ceea ce este contrar textului constitutional;
b) instituirea, prin art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a unui
tratament juridic discriminatoriu pentru cei arestati, fie si achitati
ulterior, in raport cu ceilalti angajati absenteisti tot fara vreo culpa,
constituie o incalcare flagranta a art. 16 alin. (1) din Constitutie, care
consacra egalitatea in drepturi a cetatenilor;
c) dispozitia atacata constituie o ingradire a dreptului la munca prevazut
in art. 38 alin. (1) din Constitutie, ceea ce contravine art. 49 din legea
fundamentala, deoarece pentru cel in cauza, stigmatizat in carnetul de munca,
nu exista, in conditiile somajului, perspective reale de a gasi un loc de munca
similar cu cel din care a fost indepartat ca vinovat, desi nu are vina.
Argumentul care justifica acest text - necesitatea apararii dreptului
angajatului de a-si asigura desfasurarea normala a activitatii sale - isi are
sorgintea in optica legiuitorului din anul 1972, dar este incompatibil cu
suprematia drepturilor omului, promovata in statul de drept si consacrata in
tratate internationale la care Romania a aderat;
d) art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii contravine si principiului
constitutional al separarii puterilor in stat, deoarece reflecta cultul
regimului dictatorial pentru organele de constrangere, pe care le-a plasat
deasupra justitiei, atribuind caracter ireversibil consecintelor arestarii pe
planul raporturilor de munca, independent de hotararea definitiva ulterioara a
instantelor penale.
CURTEA,
examinand decizia atacata in raport cu motivele de recurs invocate, cu
prevederile Constitutiei, ale Codului muncii si ale Legii nr. 47/1992 si vazand
concluziile recurentului si ale reprezentantului Ministerului Public, retine
urmatoarele:
Motivul privind necompetenta Curtii Constitutionale de a se pronunta asupra
exceptiei de neconstitutionalitate, intrucat Tribunalul Satu Mare a apreciat ca
art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii ar fi abrogat potrivit art. 150
alin. (1) din Constitutie, este neintemeiat. Tribunalul si-a exprimat punctul
de vedere in considerentele incheierii si nu prin dispozitivul acesteia, in
care s-a retinut doar sesizarea Curtii Constitutionale in vederea solutionarii
exceptiei. Jurisprudenta Curtii Constitutionale este constanta, in sensul ca,
in asemenea cazuri, competenta ii revine. Cum si investirea ei s-a facut
potrivit dispozitiilor legale, Curtea urmeaza sa se pronunte asupra celorlalte
motive de recurs.
Sustinerea in sensul ca art. 130 alin. (1) lit. j) ar contraveni art. 23
alin. (8) din Constitutie, incalcand prezumtia de nevinovatie, nu poate fi
primita. Codul muncii stabileste cazurile si conditiile in care se poate
desface contractul de munca, fie din initiativa angajatorului, fie din
initiativa angajatului. De asemenea, raportul de munca poate inceta si prin
acordul partilor. Aceste dispozitii se aplica si in prezent, chiar si in cazul
contractelor de munca incheiate cu angajatorii persoane juridice private sau cu
persoane fizice.
Intre cazurile de desfacere a contractului de munca, din initiativa
angajatorului, figureaza la art. 130 alin. (1) lit. j) cel in care angajatul
este "arestat mai mult de 60 de zile". Doctrina de dreptul muncii si
jurisprudenta sunt de acord ca ratiunea desfacerii contractului de munca consta
in necesitatea de a preveni efectele prejudiciabile pe care le poate avea
pentru angajator absenta prelungita a angajatului, prin posibilitatea de a
angaja o alta persoana. Dupa cum s-a subliniat si in practica judiciara,
dreptul angajatorului de a desface contractul de munca se intemeiaza in acest caz
exclusiv pe faptul detinerii - conditie necesara si suficienta - si este
independent de vinovatia sau nevinovatia angajatului, pe care unitatea nu are
calitatea de a le stabili. Tocmai de aceea, daca sunt indeplinite conditiile
art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii adica arestarea a depasit 60 de
zile, faptul ca in urma arestarii sau a judecatii s-a stabilit netemeinicia
arestarii nu conduce la anularea desfacerii contractului de munca si la
obligatia reintegrarii sau a platii de despagubiri din partea unitatii,
deoarece unitatea a procedat legal, iar ceea ce a determinat incetarea
raportului de munca a fost o situatie obiectiva si nu aprecierea, in raport cu
elementul de vinovatie, a conduitei angajatului. S-a decis chiar ca gratierea
pedepsei nu afecteaza validitatea desfacerii contractului de munca conform art.
130 alin. (1) lit. j), dispusa anterior gratierii, masura fiind legitimata de
faptul ca persoana in cauza a fost arestata mai mult de 60 de zile.
Asa fiind, este evident ca nu prezumtia de vinovatie sta la baza acestui
motiv de desfacere a contractului de munca si nu se poate sustine ca s-ar
incalca dispozitiile art. 23 alin. (8) din Constitutie. Aceasta concluzie
rezulta si din faptul ca in art. 130 alin. (1) lit. k) din Codul muncii este
consacrat un alt caz de desfacere a contractului de munca, si anume acela in
care angajatul este condamnat definitiv pentru o infractiune in legatura cu
munca sa, daca condamnarea il face necorespunzator postului pe care il detine.
In aceasta ipoteza, tocmai pentru a nu se incalca prezumtia de nevinovatie,
desfacerea contractului de munca poate interveni numai dupa ramanerea
definitiva a hotararii de condamnare, pana la acel moment fiind dispusa
suspendarea din functie (art. 16 din Legea nr. 1/1970). Solutiile sunt
diferite, deoarece chiar fundamentul desfacerii contractului de munca este
diferit.
Nici sustinerea potrivit careia art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii
ar contraveni principiului egalitatii inscris in art. 16 alin. (1) din Constitutie
nu poate fi primita. In jurisprudenta Curtii Constitutionale, ca si in doctrina
si in practica altor jurisdictii constitutionale, s-a decis constant ca
principiul egalitatii nu inseamna uniformitate si el nu se opune ca legiuitorul
sa stabileasca reguli diferite in functie de persoane ce se gasesc in situatii
deosebite.
Faptul ca in Codul muncii nu se prevede desfacerea contractului de munca si
pentru alte cazuri in care se absenteaza de la locul de munca, cum ar fi
satisfacerea stagiului militar, lauzia sau ingrijirea copilului, se justifica
prin aceea ca acele persoane se gasesc in alte situatii pentru care legislatia
muncii prevede alte solutii si deci nu se incalca prin aceasta egalitatea intre
cetateni. De altfel, Constitutia inscrie in art. 43 alin. (2) dreptul la
concediu de maternitate platit, in art. 52 obligatia de satisfacere a
serviciului militar, iar art. 45 confera un regim special de protectie si de
asistenta copiilor si tinerilor, astfel incat legislatia muncii nu face decat
sa raspunda unor cerinte constitutionale.
In sfarsit, faptul ca uneori se dispune suspendarea din functie pana la
ramanerea definitiva a hotararii de condamnare si nu desfacerea contractului de
munca nu contravine nici el principiului egalitatii, deoarece, astfel cum s-a
retinut deja, fundamentul celor doua institutii este diferit si deci angajatii
nu se afla in situatii similare.
Art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu constituie o ingradire a
dreptului la munca si deci o incalcare a prevederilor art. 38 alin. (1) din
Constitutie.
Contractul de munca presupune drepturi si obligatii atat pentru angajat,
cat si pentru angajator. Contractul de munca, in mod firesc, ar putea fi
desfacut indata ce angajatul nu se prezinta la munca si deci nu-si indeplineste
principala obligatie, aceea de a presta munca pentru care a fost angajat, daca
legiuitorul nu ar fi prevazut acel termen de 60 de zile. Pe acest interval
contractul de munca nu poate fi desfacut in temeiul art. 130 alin. (1) lit. j)
si deci textul nu apare nicidecum ca o restrangere a dreptului la munca, ci ca
o garantie pentru angajat. Aceasta perioada a fost apreciata de legiuitor ca
rezonabila, deoarece angajatorul nu poate fi lasat in pericolul de a-si vedea
tulburata activitatea un timp nelimitat. Altfel spus, textul realizeaza o
conciliere necesara intre interesele tuturor partilor in cauza. Pe de alta
parte, textul, desi nu obliga pe angajator sa procedeze la reangajare, nici nu
ii interzice acest lucru.
Faptul ca in conditiile economice actuale, ale existentei somajului, este
mai greu de gasit un loc de munca nu semnifica restrangerea dreptului la munca
al persoanei, care are in continuare libertate in alegerea profesiei si a
locului de munca, in functie, desigur, de oferta care exista pe piata muncii.
Pe de alta parte, tocmai datorita surmontarii unor dificultati temporare, art.
43 alin. (2) din Constitutie stabileste ca cetatenii au dreptul, intre altele,
la ajutor de somaj si la alte forme de asistenta sociala prevazute de lege.
Nefiind vorba de o restrangere a dreptului la munca, nu au incidenta in
cauza dispozitiile art. 49 din Constitutie.
In sfarsit, urmeaza a fi respins ca neintemeiat si motivul de recurs care
invoca incalcarea, de catre art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, a
principiului separatiei puterilor in stat. Dupa cum s-a retinut, fundamentul
desfacerii contractului de munca in aceasta ipoteza nu il constituie vinovatia
penala a angajatului, ci lipsa sa prelungita de la locul de munca, iar
desfacerea contractului de munca o dispune angajatorul. Daca persoana in cauza
apreciaza ca desfacerea contractului de munca s-a facut in mod nelegal, se
poate adresa justitiei, deci nu se constata nici o imixtiune a organelor
puterii executive in activitatea instantelor judecatoresti. Faptul ca nici
daca, dupa desfacerea contractului de munca, se stabileste nevinovatia celui in
cauza, angajatorul nu poate fi obligat la reintegrare si despagubiri, deoarece
masura a fost legal dispusa, nu poate avea semnificatia incalcarii acestui
principiu. Persoana in cauza va putea insa solicita statului despagubiri pentru
prejudiciile aduse prin arestare, in temeiul art. 48 alin. (3) din Constitutie
si in conformitate cu dispozitiile art. 504 - 507 din Codul de procedura
penala.
Cu ocazia sustinerii recursului declarat in cauza, recurentul a invocat
neconstitutionalitatea unor dispozitii legale, pe care insa nu le-a indicat, si
care ar interzice reangajarea la caile ferate a celor care au fost arestati sau
condamnati. Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art.
23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constitutionala poate fi investita
cu exceptia de neconstitutionalitate a unei dispozitii dintr-o lege sau
ordonanta de care depinde judecarea cauzei numai prin incheierea instantei
judecatoresti, astfel ca o atare exceptie nu poate fi invocata direct in
recurs. Pentru verificarea constitutionalitatii lor, daca se incadreaza in
dispozitiile art. 144 lit. c) din Constitutie si ale art. 23 din Legea nr.
47/1992, Curtea ar trebui sesizata din nou in conditiile stabilite de aceste
texte.
Pentru motivele aratate si vazand si dispozitiile art. 145 alin. (2) din
Constitutie, precum si ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 25 si ale art.
26 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
In numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Gero Zsigmond impotriva Deciziei Curtii
Constitutionale nr. 63 din 21 mai 1996.
Definitiva.
Pronuntata in sedinta publica din 8 octombrie 1996.
PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
prof. univ. dr. IOAN MURARU
Magistrat asistent,
Valer Vasilie Bica