Decizia Nr.1059 din 14.07.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91³ alin. 1 şi 2 teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dan Costache Patriciu în Dosarul nr. 30041.01/3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Violeta Monica Cristea, împuternicită să substituie avocatul titular, domnul Gheorghe Dragomir, pentru acest termen de judecată. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Având cuvântul, avocatul autorului excepţiei solicită un nou termen de judecată motivat de împrejurarea că la acest termen avocatul titular se află în imposibilitate de prezentare. Depune în acest sens delegaţia avocatului titular şi cererea acestuia de amânare a cauzei. Totodată, invocă lipsa de procedură cu părţile Claudiu Simulescu şi Petrică Grama.Având cuvântul cu privire la excepţia lipsei de procedură şi, respectiv, cu privire la cererea de amânare formulată, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea acestora. Apreciază că procedura este legal îndeplinită în cauză, invocând în acest sens şi obligaţiile părţilor stabilite prin dispoziţiile art. 98 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului“. În ceea ce priveşte cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare, învederează, faţă de susţinerea în sensul că avocatul autorului excepţiei a fost angajat în data de 13 iulie 2007, faptul că acelaşi avocat a asigurat apărarea şi la instanţa de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate iar, faţă de susţinerea în sensul că la aceeaşi dată acelaşi avocat trebuie să asigure apărarea într-o cauză penală ce se judecă în provincie, apreciază că era prioritară prezenţa în faţa Curţii Constituţionale.Curtea, examinând dosarul cauzei şi dovezile de îndeplinire a procedurii de citare, cererea de amânare depusă, care nu este însoţită de niciun act doveditor al celor arătate în cuprinsul ei, văzând şi dispoziţiile art. 98 din Codul de procedură civilă, respinge cererile formulate ca neîntemeiate.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită amânarea pronunţării, pentru a depune concluzii scrise.Curtea respinge cererea formulată.Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, arătând că, deşi s-au invocat mai multe texte din Constituţie, nu s-a motivat în ce constă încălcarea acestora. Arată că întreaga argumentare se fundamentează pe evidenţierea unei prezumţii de rea-credinţă a organelor de cercetare penală.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 17 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 30041.01/3/2006, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91³ alin. 1 şi 2 teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dan Costache Patriciu într-o cauză penală.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 91³ alin. 1 şi 2 teza întâi din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale deoarece preconstituirea probei pe care o reglementează este viciată de împrejurarea că autentificarea este atributul unui organ necompetent în materie. Astfel, procurorul are expertiza juridică, lipsindu-i însă expertiza în stabilirea tehnică a veridicităţii convorbirii interceptate, cu referire specială la persoanele care au purtat-o. De altfel, „în raport de puterea exorbitantă oferită procurorului sub aspectul certificării autenticităţii, evident abuzivă şi sursă de erori sub aspect probator întrucât se acordă competenţe acestuia într-un domeniu în care pentru aflarea adevărului sunt necesare cunoştinţele unui expert, generând inerent erori judiciare, acesta nici nu este motivat (nefiind obligat) a proceda la acele minime verificări specifice expertizelor de specialitate (altele decât juridice) pentru a stabili adevărul, a realiza identitatea dintre realitate şi valoarea informativă a procesului-verbal certificate pentru autenticitate“.Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece „deşi nu se poate pune în discuţie o legătură directă cu soluţionarea pe fond a cauzei, totuşi apare ca fiind vorba despre nelegalitatea probelor obţinute în condiţiile textului de lege criticat ca fiind neconstituţional“.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 91³ alin. 1 şi 2 teza întâi din Codul de procedură penală, având următorul cuprins: „Convorbirile sau comunicările interceptate şi înregistrate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea participanţilor sunt redate integral într-un proces-verbal de procuror sau de lucrătorul din cadrul poliţiei judiciare delegat de procuror, în care se menţionează autorizaţia dată pentru efectuarea acestora, numărul ori numerele posturilor telefonice sau alte date de identificare a legăturilor între care s-au purtat convorbirile ori comunicările, numele persoanelor care le-au purtat, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri ori comunicări în parte şi numărul de ordine al suportului pe care se face imprimarea.Procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală în cauză. [...]“Textele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 alin. (1) potrivit cărora cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (1) potrivit cărora libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile, art. 26 - Viaţa intimă, familială şi privată, art. 28 - Secretul corespondenţei, şi art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, cu raportare la art. 7 şi 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, privind egalitatea în faţa legii şi dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor naţionale şi la dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale ce fac obiectul acesteia au mai fost supuse controlului său, împreună cu alte texte cuprinse în aceeaşi secţiune a Codului de procedură penală, referitoare la interceptările şi înregistrările audio sau video, din perspectiva unor critici formulate în raport cu aceleaşi dispoziţii constituţionale.Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, şi Deciziei nr. 1.373 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 18 ianuarie 2011, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile procedurale penale care reglementează interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin stabilirea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“.De asemenea, Curtea a mai statuat că „nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare întro societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni“.Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate întro cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că „nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale“.În plus, însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivată de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale şi Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.Întrucât nu au intervenit elemente noi, cele statuate de Curtea în jurisprudenţa menţionată sunt valabile şi în prezenta cauză.Curtea constată totodată că şi în prezenta cauză, ca şi în precedentele menţionate, sunt învederate aspecte legate de modul de aplicare a prevederilor legale ce fac obiectul excepţiei, respectiv cu privire la eventualele erori ale organelor de urmărire penală cărora, în opinia autorului excepţiei, le lipseşte „expertiza în stabilirea tehnică a veridicităţii convorbirii interceptate“. Aceste susţineri nu pot fi reţinute întrucât, pe de o parte, se fundamentează pe o greşită apreciere a rolului organelor de urmărire penală în procedura reglementată de art. 913 alin. 1 şi 2 teza întâi din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, referindu-se la aplicarea legii, excedează competenţei Curţii Constituţionale, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91³ alin. 1 şi 2 teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dan Costache Patriciu în Dosarul nr. 30041.01/3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 iulie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANPrim-magistrat-asistent,Marieta Safta