DECIZIE    din 11 iunie 2002

asupra admisibilitatii in cauza Costandache impotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 1133 din  1 decembrie 2004

                                 DECIZIE
                asupra admisibilitatii din 11 iunie 2002
                in cauza Costandache impotriva Romaniei*)

                          (Cererea nr. 46312/99)

    *) Decizia asupra admisibilitatii din 11 iunie 2002 este reprodusa in facsimil.

    Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), intrunita la data de 11 iunie 2002 in cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte; A.B. Baka, G. Jorundsson, L. Loucaides, C. Birsan, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecatori, si doamna S. Dolle, grefiera de sectie,
    avand in vedere cererea sus-mentionata introdusa la Comisia Europeana a Drepturilor Omului la 11 septembrie 1998,
    avand in vedere articolul 5 alineatul 2 din Protocolul nr. 11 la Conventie, prin care s-a transferat Curtii competenta de a examina cererea,
    avand in vedere observatiile depuse de Guvernul parat, precum si cele prezentate de reclamanta in replica,
    dupa ce a deliberat, pronunta decizia urmatoare:

    IN FAPT
    La originea cauzei se afla Cererea nr. 46312/99, introdusa impotriva Romaniei, de catre doamna Aurelia Costandache (reclamanta). Dupa decesul acesteia, survenit la data de 21 aprilie 2000, mostenitorii sai, doamna Rodica Gabriela Grumeza, fiica reclamantei, si domnul Mihai Grumeza, nepotul reclamantei, si-au exprimat, in scrisoarea transmisa Curtii la data de 6 septembrie 2000, intentia de a continua procedura. Ei sunt reprezentati in fata Curtii de domnul Ghiga, avocat in Baroul Bucuresti.

    A. CIRCUMSTANTELE CAUZEI
    Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de catre parti, pot fi rezumate dupa cum urmeaza.
    In 1939, reclamanta si sotul sau au cumparat 5/8 dintr-un imobil situat la Iasi.
    In 1950, statul a intrat in posesia imobilului, in temeiul Decretului nr. 92/1950 de nationalizare a anumitor bunuri imobile (numit in continuare Decretul nr. 92/1950).
    In 1956, statul a vandut imobilul, in temeiul Decretului nr. 513/1956, lui C.N., N.M. si N.S. (persoane fizice), care, in 1963, au vandut imobilul sotilor P.H. si P.M.
    La data de 1 iunie 1968, reclamanta si sotul sau au solicitat Primariei Iasi restituirea imobilului, dar cererea le-a fost respinsa.
    In 1994, reclamanta a introdus la Judecatoria Iasi o actiune in revendicare imobiliara impotriva Primariei Iasi si a intreprinderii care avea in administrare imobilele statului. In calitate de mostenitoare a sotului sau, ea a adus ca argument faptul ca bunurile functionarilor nu puteau fi nationalizate, potrivit Decretului nr. 92/1950. Or, sotul sau era medic la momentul nationalizarii, iar ea era casnica. Ea a apreciat, prin urmare, ca nationalizarea imobilului lor a fost ilegala.
    Prin sentinta din 3 octombrie 1994, prima instanta i-a respins cererea, cu motivarea ca reclamanta nu a demonstrat ca bunul revendicat se afla in patrimoniul paratilor.
    Reclamanta a introdus apel impotriva acestei sentinte. Invocand articolul 480 din Codul civil, ea a aratat ca cerintele impuse prin Decretul nr. 92/1950 nu erau indeplinite la momentul nationalizarii, intrucat, atat ea, cat si sotul ei, faceau parte din categorii de persoane excluse de la nationalizare.
    Prin decizia din 4 iunie 1997, Tribunalul Judetean Iasi a respins apelul reclamantei, pe motiv ca imobilul revendicat nu se mai afla in patrimoniul statului. Instanta a constatat, in aceasta privinta, ca, dupa ce a fost nationalizat in temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost vandut sotilor P.H. si P.M.
    Reclamanta a introdus recurs impotriva acestei decizii, subliniind faptul ca instantele ierarhic inferioare nu se pronuntasera asupra legalitatii nationalizarii si nu analizasera nici prevederile Decretului nr. 513/1956, nici actele depuse de ea la dosarul de apel.
    Prin decizia definitiva din 3 aprilie 1998, Curtea de Apel Iasi a respins recursul reclamantei. Aceasta instanta a constatat, mai intai, ca instantele ierarhic inferioare au incadrat in mod corect actiunea partii reclamante, considerand ca obiectul cererii era o revendicare imobiliara. Instanta a constatat, apoi, ca actele depuse la dosar de catre parti demonstrau ca bunul in litigiu fusese vandut in 1963. Or, avand in vedere ca bunul nu mai facea parte din patrimoniul partilor parate, Curtea de Apel Iasi a apreciat ca instantele ierarhic inferioare nu aveau obligatia de a compara titlul de proprietate al reclamantei cu cel al sotilor P.H. si P.M., actualii proprietari ai bunului, intrucat acestia din urma nu constituiau parte in litigiu.
    Cu privire la ilegalitatea nationalizarii sustinuta de reclamanta, Curtea de Apel a apreciat ca, la momentul examinarii actelor depuse la dosar de catre parti, a rezultat ca nationalizarea s-a produs in conformitate cu prevederile Decretului nr. 92/1950, intrucat numele fostului proprietar figura pe listele anexate la decret. Aceasta a adaugat ca, oricum, instantele nu erau competente sa se pronunte cu privire la aceasta problema, a carei competenta revenea in exclusivitate puterii legislative.
    La o data neprecizata, reclamanta a solicitat Procurorului General al Romaniei sa introduca recurs in anulare impotriva deciziei din 3 aprilie 1998.
    Prin scrisoarea din 7 septembrie 1998, Parchetul General i-a comunicat acesteia ca cererea i-a fost respinsa, avand in vedere ca instantele se pronuntasera fara a-si depasi competenta.

    B. DREPTUL SI PRACTICA INTERNE APLICABILE
    Dispozitiile legale si jurisprudenta interna pertinente au fost mentionate in Hotararea pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Brumarescu impotriva Romaniei (Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250 - 256, alineatele 31 - 44).

    CAPETELE DE CERERE
    1. Reclamanta sustine incalcarea articolului 6 alineatul 1 din Conventie, pe motivul nerespectarii duratei rezonabile a procedurii finalizate prin decizia Curtii de Apel Iasi din 3 aprilie 1998.
    2. In plus, aceasta considera ca a suferit o incalcare a dreptului sau de acces la justitie garantat de articolul 6 alineatul 1 citat anterior, motivand aceasta prin refuzul Curtii de Apel Iasi de a examina legalitatea nationalizarii si de a stabili ca aceasta este lovita de nulitate absoluta.
    3. Ea reclama, de asemenea, refuzul Procurorului General al Romaniei de a introduce recurs in anulare impotriva deciziei din 3 aprilie 1998, care a incalcat, astfel, articolul 13 din Conventie.
    4. Reclamanta sustine, de asemenea, incalcarea articolului 14 coroborat cu articolul 6 alineatul 1 din Conventie, cu motivarea ca, in cazul altor actiuni in revendicarea unor imobile nationalizate, instantele au dat castig de cauza fostilor proprietari.
    5. Invocand articolul 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, ea apreciaza ca nationalizarea imobilului sau a fost ilegala si ca decizia Curtii de Apel Iasi din 3 aprilie 1998 a constituit o privare de bunul sau, fara ca aceasta privare sa urmareasca o cauza de utilitate publica si fara ca reclamanta sa aiba posibilitatea de a primi vreo despagubire.

    IN DREPT
    A. Observatie preliminara
    Curtea noteaza ca doamna Aurelia Costandache a decedat la data de 21 aprilie 2000, dar mostenitorii acesteia, respectiv, doamna Rodica Gabriela Grumeza si domnul Mihai Grumeza si-au exprimat, prin scrisoarea transmisa Curtii la data de 6 septembrie 2000, intentia de a continua procedura.
    Curtea arata, apoi, ca doamna Rodica Grumeza a renuntat, la 27 iulie 2000, la succesiunea defunctei, acesta nefiind cazul domnului Mihai Grumeza. Curtea estimeaza, prin urmare, avand in vedere obiectul prezentei cauze si totalitatea elementelor de care dispune, ca numai domnul Mihai Grumeza (reclamantul) poate pretinde ca are un interes suficient care sa justifice continuarea examinarii plangerii si, in consecinta, ii recunoaste acestuia calitatea de a se substitui reclamantei in procedura in fata Curtii (a se vedea Hotararea C.E.D.O. pronuntata in cauza Vocaturo impotriva Italiei, din 24 mai 1991, seria A nr. 206-C, p. 29, alin. 2, Hotararea C.E.D.O. pronuntata in cauza G. impotriva Italiei, din 27 februarie 1992, seria A nr. 228-F, p. 65, alin. 2 si Hotararea C.E.D.O. pronuntata in cauza Pandolfelli si Palumbo impotriva Italiei din 27 februarie 1992, seria A, nr. 231-B, p. 16, alin. 2).

    B.  Cu privire la capetele de cerere
    1. a) Reclamantul apreciaza ca durata procedurii in revendicare si in constatarea nulitatii nationalizarii imobilului mostenit de el nu corespunde cerintei de celeritate, garantate de art. 6 alin. 1 din Conventie, ale carui prevederi aplicabile dispun:
    "Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil a cauzei sale (...), de catre o instanta (...) care sa decida (...) asupra contestatiilor sale privind drepturi si obligatii cu caracter civil."
    Guvernul nu a prezentat observatii cu privire la acest capat de cerere.
    Curtea constata ca procedura in cauza, care a debutat in 1994 si s-a incheiat la 3 aprilie 1998, a durat aproximativ patru ani, parcurgand toate cele trei instante. Ea apreciaza, luand in considerare criteriile ce reies din jurisprudenta sa in materie de "termen rezonabil" (complexitatea cauzei, conduita reclamantului si cea a autoritatilor competente si importanta litigiului pentru reclamant), ca un asemenea termen apare ca rezonabil, in sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.
    Rezulta ca acest capat de cerere trebuie respins ca fiind in mod evident neintemeiat, in aplicarea art. 35 alin. 3 si 4 din Conventie.
    b) Reclamantul sustine, apoi, incalcarea dreptului sau de acces la justitie pe motivul refuzului Curtii de Apel Iasi de a examina legalitatea nationalizarii. El invoca art. 6 alin. 1 sus-mentionat.
    In opinia Guvernului, Curtea de Apel Iasi nu a privat-o pe reclamanta de dreptul sau de acces la justitie, avand in vedere ca motivul de respingere a cererii sale a fost utilizarea neadecvata a procedurii judiciare. Guvernul admite ca decizia Curtii de Apel Iasi cuprinde si consideratii generale cu privire la competenta limitata a instantelor de a se pronunta asupra legalitatii nationalizarii, dar apreciaza ca din textul hotararii reiese clar ca aceste consideratii nu au influentat in nici un fel decizia prin care instantele au respins actiunea reclamantei.
    Curtea observa, mai intai, ca bunica reclamantului nu a fost impiedicata sa sesizeze instantele interne, si ca, asa cum rezulta din hotararea Curtii de Apel, instantele au examinat actele depuse la dosar de catre parti si au concluzionat ca nationalizarea a fost conforma cu Decretul nr. 92/1950. Curtea arata, in continuare, ca din decizia Curtii de Apel reiese cu claritate motivul pentru care aceasta din urma a mentinut hotararile pronuntate de instantele inferioare, prin care actiunea persoanei interesate a fost respinsa, motivul fiind lipsa calitatii procesuale pasive a paratilor.
    In aceste conditii, Curtea apreciaza ca situatia de fapt este diferita de cea din cauza Brumarescu, in care Curtea a constatat incalcarea dreptului de acces la justitie, in sensul art. 6 alin. 1 din Conventie, tocmai pe motivul excluderii, de catre Curtea Suprema de Justitie, din sfera de competenta a tribunalelor a solutionarii actiunii in revendicare a reclamantului (a se vedea Hotararea in cauza Brumarescu impotriva Romaniei, Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250 - 256, alineatele 61 - 62).
    Rezulta ca si acest capat de cerere trebuie respins ca fiind in mod evident neintemeiat, in aplicarea art. 35 alin. 3 si 4 din Conventie.
    2. Reclamantul apreciaza ca refuzul Procurorului General al Romaniei de a introduce recurs in anulare impotriva deciziei din 3 aprilie 1998 constituie o incalcare a dreptului sau la un recurs efectiv, in sensul art. 13 din Conventie, care dispune:
    "Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de (...) Conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."
    Guvernul nu a prezentat observatii cu privire la acest capat de cerere.
    Curtea observa ca, cerand Procurorului General sa introduca recurs in anulare, reclamantul intentiona sa obtina redeschiderea procesului solutionat printr-o hotarare definitiva si reexaminarea cauzei de catre Curtea Suprema de Justitie. Or, Curtea reaminteste ca, potrivit jurisprudentei sale, Conventia nu garanteaza, ca atare, dreptul la revizuirea unui proces (a se vedea cauza Miliani impotriva Frantei, Cererea nr. 32916/96, decizie a Comisiei din 2 iulie 1997, Decizii si rapoarte 90-A, p. 161, 169).
    Rezulta ca acest capat de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Conventiei in sensul art. 35 alin. 3 si trebuie respins, in aplicarea art. 35 alin. 4.
    3. Reclamantul se plange si de faptul ca a fost supus unei discriminari in raport cu ceilalti fosti proprietari de imobile nationalizate, carora instantele interne le-ar fi dat castig de cauza in cadrul unor actiuni similare. El invoca articolul 6 citat anterior in substanta, coroborat cu articolul 14 din Conventie, care prevede ca:
    "Exercitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de (...) Conventie trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau orice alta situatie."
    Guvernul nu a prezentat observatii cu privire la acest capat de cerere.
    Curtea constata ca afirmatiile reclamantului nu sunt sustinute de nici un element din dosar. Rezulta ca acest capat de cerere trebuie respins ca fiind in mod evident neintemeiat, in aplicarea art. 35 alin. 3 si 4 din Conventie.
    4. Reclamantul apreciaza, in final, ca, din cauza hotararilor judecatoresti prin care i-a fost respinsa cererea de restituire a imobilului, el a suferit o privare de proprietate, care este contrara articolului 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, care, prin prevederile sale aplicabile, dispune astfel:
    "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international."
    Guvernul apreciaza ca reclamantul nu dispunea de un bun sau de o speranta legitima, in sensul articolului 1 din Primul Protocol aditional la Conventie. Invocand cauza Malhous impotriva Republicii cehe (Cererea nr. 33071/96, decizia din 13 decembrie 2000), arata ca litigiul adus de bunica reclamantului in fata instantelor interne privea un bun vandut de stat in 1963 si iesit, prin urmare, din patrimoniul acestuia, cu multi ani inaintea ratificarii Conventiei de catre statul roman. Guvernul sustine ca solutia aleasa de partea interesata, si anume, introducerea unei actiuni in revendicare impotriva statului, nu se putea finaliza prin restituirea imobilului, si ca partea ar fi trebuit, in schimb, sa introduca o astfel de actiune impotriva actualilor proprietari ai imobilului. Guvernul arata, in final, ca reclamantul poate obtine despagubiri in temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 care prevede, la articolul 1, ca persoanele deposedate abuziv de proprietatea lor in aceasta perioada sunt indreptatite la masuri reparatorii prin echivalent.
    Reclamantul considera ca prezenta cauza este diferita de cauza Malhous impotriva Republicii cehe, citata de Guvern, care nu ar fi, prin urmare, aplicabila in speta. El arata, in aceasta privinta, ca nationalizarea imobilului este lovita de nulitate absoluta, conditiile Decretului nr. 92/1950 nefiind indeplinite la momentul nationalizarii. El apreciaza ca a suferit o confiscare de fapt, incompatibila cu dreptul sau la respectarea bunurilor proprii. El considera, de asemenea, ca nu poate obtine, pe calea unei actiuni in justitie, acordarea unei reparatii prin echivalent.
    Curtea reaminteste ca un reclamant nu poate pretinde o incalcare a articolului 1 din Primul Protocol aditional la Conventie decat in masura in care hotararile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, in sensul acestei prevederi. Ea arata, in continuare, ca potrivit jurisprudentei sale, notiunea de "bunuri" poate cuprinde atat "bunuri actuale", cat si valori patrimoniale, inclusiv creante, in baza carora reclamantul poate pretinde ca are cel putin o "speranta legitima" de a obtine folosinta efectiva a unui drept de proprietate. In schimb, speranta de a i se recunoaste un vechi drept de proprietate, a carui exercitare efectiva nu a mai fost posibila o perioada indelungata, nu poate fi considerat ca "bun" in sensul articolului 1 din Primul Protocol aditional la Conventie (conform Hotararii in cauza Printul Hans-Adam II de Lichtenstein impotriva Germaniei, Cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, alin. 83).
    In speta, bunica reclamantului a introdus in fata instantelor interne o actiune in revendicare indreptata impotriva statului. Ea a contestat valabilitatea exproprierii infaptuite de catre autoritati in 1950, argumentand in principal cu faptul ca masura contravenea chiar prevederilor Decretului nr. 92/1950.
    Curtea remarca faptul ca exproprierea a fost facuta de autoritatile romane, asa cum arata si decizia Curtii de Apel Iasi, in 1950, adica inainte de 20 iunie 1994, data intrarii in vigoare a Conventiei pentru Romania. Curtea nu este, prin urmare competenta ratione temporis sa se pronunte cu privire la circumstantele exproprierii sau la efectele continue produse de aceasta pana in prezent (conform deciziei in cauza Malhous impotriva Republicii cehe, Cererea nr. 33071/96, 13 decembrie 2000, C.E.D.O. 2000-XII). Ea apreciaza ca, in aceste conditii, nu poate fi vorba de o incalcare continua a Conventiei imputabila autoritatilor romane si susceptibila de a-si exercita efectele in limitele temporale asupra carora Curtea este chemata sa se pronunte (conform Hotararii in cauza Printul Hans-Adam II de Lichtenstein impotriva Germaniei, sus-mentionata, alin. 85).
    Ca urmare a exproprierii, nici bunica reclamantului, nici reclamantul insusi, in calitatea sa de mostenitor, nu au fost in masura sa exercite vreun drept de proprietate asupra bunului. In consecinta, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-mentionat, ca reclamantul a conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o "speranta legitima", in sensul jurisprudentei Curtii.
    In aceste conditii, Curtea considera ca hotararile instantelor interne nu au adus nici o atingere "bunurilor" reclamantului, in sensul art. 1 din Primul Protocol. Rezulta ca acest capat de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Conventiei in sensul art. 35 alin. 3 si trebuie respins, in aplicarea art. 35 alin. 4.
    In masura in care reclamantul sustine si imposibilitatea de a obtine despagubiri pentru imobilul sau conform dreptului roman, Curtea reaminteste ca nu este garantat de Conventie un drept la reparatie pentru prejudicii a caror cauza initiala nu constituie o incalcare a Conventiei (a se vedea cauza Mayer si altii impotriva Germaniei, cererile nr. 18890/91, 19048/91, 19342/92 si 19549/92, decizia Comisiei din 4 martie 1996, Decizii si rapoarte 85, p. 18).
    Rezulta ca acest capat de cerere este, de asemenea, incompatibil ratione materiae cu prevederile Conventiei in sensul art. 35 alin. 3 si trebuie respins, in aplicarea art. 35 alin. 4.

    Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi

    Declara cererea inadmisibila.