Sentinta Civila Nr.185 din 27.04.2010

Dosar nr. 164-33/2009Completul compus din:Preşedinte - Danusia PuşcaşuGrefier - Angela NistorPe rol, în rejudecare, se află acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Societatea Comercială „New Vissa“ - S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenienta Societatea Română de Radiodifuziune, având ca obiect anulare acte emise de autorităţile de reglementare - Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 - rejudecare Dosar nr. 1.429/33/2009.Reclamanta a înregistrat la dosar în data de 27 aprilie 2010 concluzii scrise.Mersul dezbaterilor, susţinerile şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 20 aprilie 2007, când pronunţarea hotărârii s-a amânat pentru termenul de azi, încheiere de şedinţă care face parte integrantă din prezenta hotărâre.CURTEA,Prin Decizia civilă nr. 4.560 din 22 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 1.249/33/2008, s-au admis recursurile declarate de Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinţei nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.S-a casat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.În motivare se arată că, prin acţiunea înregistrată la data de 25 septembrie 2008, pe rolul Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Comercială „New Vissa“ - S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.Reclamanta a arătat în esenţă că prin actele normative contestate s-a stabilit că societăţile comerciale cu sediul în România au obligaţia de a plăti pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune şi televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.Obligativitatea plăţii taxelor pentru serviciul public de radio şi televiziune ar trebui instituită doar în sarcina persoanelor juridice care deţin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce de altfel rezultă şi din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, precum şi ale art. 40 alin. (2) din Legea finanţelor publice (Legea nr. 500/2002).La data de 21 octombrie 2008, Societatea Română de Radiodifuziune a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României.Prin Sentinţa nr. 64 din 16 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea Comercială „New Vissa“ - S.R.L., a anulat prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 şi art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003 şi a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie accesorie formulată de Societatea Română de Radiodifuziune.În motivarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut faptul că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevede o taxă pentru serviciile publice de radio şi televiziune doar în sarcina persoanelor fizice şi juridice beneficiare, respectiv în sarcina celor care „beneficiază“ în diferite modalităţi de aceste servicii.Pentru a reţine aceste aspecte, instanţa de fond s-a prevalat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2004, potrivit căreia conformitatea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 cu dispoziţiile constituţionale a fost stabilită avându-se în vedere faptul că „plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice“, fiind vorba de „o ocrotire în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular“.Pe de altă parte, pentru dezlegarea chestiunii litigioase, instanţa de fond face aplicarea interpretării gramaticale a dispoziţiilor legale a căror anulare se solicită şi ajunge la concluzia că noţiunea de „beneficiar“ din cadrul art. 40 al Legii nr. 41/1994, republicată, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii şi că doar aparent excepţia de la plata acestor taxe este instituită numai pentru persoanele fizice, deoarece nu este exclusă aplicarea acestei excepţii şi pentru persoanele juridice.Curtea a concluzionat că prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de neplata taxei pentru serviciile publice de radio şi televiziune în cazul în care acestea nu deţin receptoare radio/TV, motiv pentru care nu a putut fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari pentru toate persoanele juridice cu sediul în România, necondiţionat de posesia receptoarelor.Prima instanţă a fost sesizată de reclamanta Societatea Comercială „New Vissa“ - S.R.L. cu cererea prin care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României să se dispună anularea prevederilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi ale art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.Astfel, cadrul procesual în care se desfăşoară procesul a fost fixat de reclamantă, care prin cererea de chemare în judecată a indicat persoana împotriva căreia se îndrepta pretenţiile sale, respectiv Guvernul României.Interesul de a interveni într-un proces poate să aparţină şi terţelor persoane, astfel încât Codul de procedură civilă a îngăduit şi acestora să ceară introducerea lor în proces.Intervenţia voluntară este reglementată de art. 49-56 din Codul de procedură civilă şi poate fi definită ca fiind cererea unui terţ de a intra într-un proces pornit de alte părţi, pentru a-şi apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părţi din proces.În cauză s-a constatat că prima instanţă nu a observat că s-au formulat două cereri de intervenţie de Societatea Română de Radiodifuziune.Astfel, la data de 20 octombrie 2008 s-a depus la dosar o cerere de intervenţie accesorie trimisă prin fax - fila 41, iar la data de 21 octombrie 2008 o cerere de intervenţie în interes propriu, filele 55-66, însoţită de înscrisuri.Aceste aspecte au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 12 ianuarie 2008, însă, la termenul următor când a rămas în pronunţare, prima instanţă nu a analizat cererea de intervenţie accesorie. Prin hotărârea recurată s-a dispus anularea cererii de intervenţie principală ca netimbrată în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.Mai mult, deşi erau formulate două cereri de intervenţie, era necesar să fie calificată intervenţia potrivit dispoziţiilor legale, cu toate consecinţele ce decurg din acestea.Prin cererea de intervenţie, Societatea Română de Radiodifuziune nu a solicitat nimic pentru ea, respectiv nu a invocat realizarea sau conservarea unui drept al său, ci, alături de pârâtul Guvernul României, prin apărările pe care le-a făcut, tinde ca soluţia în proces să se dea în favoarea părţii pentru care a intervenit.În aceste condiţii, dacă instanţa califica cererea de intervenţie accesorie, este de observat că aceasta nu intra sub incidenţa Legii nr. 146/1997, nefiind o cerere de chemare în judecată ca intervenţie principală, ci o simplă apărare formulată în faţa primei instanţe.Este de observat că indiferent că este vorba de o intervenţie principală sau una accesorie, în conformitate cu art. 17 din Codul de procedură civilă, instanţa sesizată avea obligaţia de a se pronunţa asupra lor.Neprocedând în această modalitate, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizată, cu atât mai mult cu cât intervenţia accesorie, fiind o apărare, se judecă întotdeauna împreună cu cererea principală, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă, au fost admise recursurile formulate de pârâtă şi intervenient, casată hotărârea şi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, ocazie cu care au fost avute în vedere aspectele invocate de cele două recurente, prin motivele ce vizau nelegalitatea conform art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă asupra fondului litigiului.După casarea cu trimitere cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii sub Dosarul nr. 164/33/2010.Examinând acţiunea formulată prin prisma motivelor invocate, Curtea reţine următoarele:Prin acţiunea formulată reclamanta solicită anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum şi a prevederilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, susţinând că acestea vin în contradicţie cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune şi cu prevederile art. 2 alin. (40) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.Reclamanta arată că obligativitatea plăţii taxelor pentru serviciul public de radio şi televiziune ar trebui instituită doar în sarcina microîntreprinderilor române care deţin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce, de altfel, rezultă şi din prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, care precizează că au obligaţia de a achita această taxă doar beneficiarii acestor servicii, precum şi ale art. 2 alin. (40) din Legea finanţelor publice, care defineşte „taxa ca fiind sumă plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituţie publică sau serviciu public“.Prin Ordonanţa nr. 18 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune s-a statuat că prevederile legale anterior citate vor avea următorul cuprins: Articolul 40
(1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum şi din donaţii şi sponsorizări.
(2) Toate persoanele fizice şi juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
(3) Nivelul taxelor pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutirile de plată se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune prin art. 1 a statuat în sensul modificării art. 40 din Legea nr. 41/1994 după cum urmează: Articolul 40
(1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, după caz, din:a)sume încasate din realizarea obiectului de activitate; b)taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune; c)penalităţi de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate; d)sume încasate din publicitate; e)sume încasate din amenzi şi despăgubiri civile; f)donaţii şi sponsorizări; g)alte venituri realizate potrivit legii.
(2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.
(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
(4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, penalităţile de întârziere, precum şi sancţiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declaraţiei de exceptare de la plata taxelor de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
(5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor şi penalităţilor de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.
(6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune familiile şi persoanele singure care beneficiază de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare, asociaţiile şi fundaţiile nonprofit, misiunile diplomatice străine şi membrii acestora, persoanele fizice abonate la reţele de radioamplificare, azilurile de bătrâni, unităţile din cadrul instituţiilor care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, unităţile de învăţământ de stat preşcolar, preuniversitar şi universitar, căminele de copii şi creşele de stat, pensionarii proveniţi din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale căror drepturi au fost stabilite în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, pensionarii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune, unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi alte categorii prevăzute de legi speciale.
(7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului. La art. II s-a prevăzut că, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, „Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, pentru serviciul public de televiziune - către persoanele care au achitat aceste taxe şi care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune -, modalităţile financiar-contabile de compensare între Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice «Electrica» - S.A. şi Societatea Română de Radiodifuziune, respectiv Societatea Română de Televiziune, precum şi sancţiunile pentru cazurile declaraţiilor eronate“.Conform art. 1 din Legea nr. 41/1994, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune s-au înfiinţat ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.Art. 2 din acelaşi act normativ prevede că Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul Bucureşti şi îşi desfăşoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condiţiile prezentei legi şi în conformitate cu convenţiile internaţionale la care România este parte.Conform prevederilor art. 3, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune au obligaţia să asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor şi opiniilor, libera comunicare a informaţiilor, precum şi informarea corectă a opiniei publice, conţinutul programelor Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune trebuind să răspundă standardelor profesionale în materie.Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 41/1994, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice, în realizarea obiectivelor generale de informare, educaţie, divertisment, sunt obligate să prezinte, în mod obiectiv, imparţial, realităţile vieţii social-politice şi economice interne şi internaţionale, să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice, să promoveze, cu competenţă şi exigenţă, valorile limbii române, ale creaţiei autentice culturale, ştiinţifice, naţionale şi universale, ale minorităţilor naţionale, precum şi valorile democratice, civice, morale şi sportive, să militeze pentru unitatea naţională şi independenţa ţării, pentru cultivarea demnităţii umane, a adevărului şi justiţiei. În îndeplinirea atribuţiilor pe care le au, Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune trebuie să respecte principiile ordinii constituţionale din România.Prin Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în temeiul art. 107 din Constituţie şi al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Romane de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, s-a statuat la art. 1 că „persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere ca nu deţin receptoare radio, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune“.Art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 prevede că „taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plăteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotărâri, se înţelege: soţul, soţia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodăresc împreună“.Conform prevederilor art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 „persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.“Potrivit prevederilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 „persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare TV, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune.“Art. 2 din acelaşi act normativ statuează că „taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plăteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotărâri, se înţelege: soţul, soţia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodăresc împreună. Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plăteşte şi de către persoanele fizice care locuiesc singure“.Conform dispoziţiilor art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 „persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor (...) au obligaţia să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune“.Art. 4 din acelaşi act normativ prevede că „valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre“.Legea nr. 500/2002 în art. 40 defineşte taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public.Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face şi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menţionate, „în calitate de beneficiari ai acestor servicii“. Aşadar, obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective şi, în consecinţă, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reţinută.De altfel, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat şi prin raportare la art. 56 alin. (2) şi art. 44 alin. (2) din Constituţie, republicată. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statuează că dispoziţiile de lege criticate reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune şi de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigură „autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome“, ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituţie, republicată. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut, de asemenea, că taxa instituită de text nu este contrară nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.Aşadar controlul de constituţionalitate realizat pe calea rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi unul de strictă conformare cu aceste dispoziţii.Autoritatea de jurisdicţie constituţională din România a examinat constituţionalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietăţii, câtă vreme textul în discuţie se interpretează în sensul că obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.Noţiunea de „beneficiar“ a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logic-raţională de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.Hotărârile Guvernului dau expresie unei competenţe originare a Guvernului, strict limitată şi decurgând din însăşi natura funcţiei pe care acesta o îndeplineşte. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară şi a o aplica cât mai corect. O hotărâre a Guvernului nu poate deci decât să precizeze şi să asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.Prin interpretarea oficială se înţelege interpretarea făcută în exercitarea atribuţiilor ce îi revin legii de un organ de stat.În controlul de constituţionalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 instanţa de contencios constituţional a dat indirect o interpretare oficială jurisdicţională, rezolvând excepţia de neconstituţionalitate prin raportarea acestei norme la dispoziţiile cuprinse în Legea fundamentală, normă care a fost interpretată din perspectiva sa gramaticală. Astfel, Curtea Constituţională a arătat că textul nu contravine Constituţiei câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de „beneficiar“ al acestor servicii publice, în sensul gramatical.Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.Curtea a avut în vedere că într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plăţii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, şi anume a acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către cele două servicii publice.Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci şi o interpretare logică şi sistematică a acestor dispoziţii, care implică lămurirea înţelesului lor ţinându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelaşi act normativ sau din alte acte normative.Se recunoaşte dreptul societăţilor comerciale de a-şi suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activităţii, entitatea nu mai desfăşoară niciun fel de activităţi menite să conducă la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate să se expună acţiunii de informare realizată de către cele două servicii publice.Tot agenţilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfăşoară activitate la sediul social, context în care nu mai este necesară verificarea întrunirii condiţiilor privind autorizarea funcţionării în acele spaţii.Dacă admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfăşoară activitate entitatea nu poate beneficia în locaţia respectivă de cele două servicii publice.A interpreta norma în discuţie în sensul că societăţile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii şi nu deţin receptoare menite să transmită informaţia înseamnă a goli de conţinut celelalte dispoziţii din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entităţi dreptul de a nu desfăşura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp.Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.Interpretarea gramaticală a noţiunii de „beneficiar“ include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susţină prin contribuţia personală activitatea unui serviciu public şi nu este admisibil ca dreptul său constituţional la informare să fie transformat indirect într-o obligaţie. Articolul 40 din Legea nr 41/1994 instituie aparent excepţii de la plata acestor taxe „numai în ceea ce priveşte persoanele fizice“, însă această normă trebuie interpretată coroborat, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi, de legătura dintre aceşti termeni şi de construcţia frazei. Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen. De aceea, excepţia prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri şi în privinţa persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri şi în ipoteza reglementată la alin. (3) al aceluiaşi articol. Art. II din Legea nr. 533/2003 nu face distincţie în privinţa scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuţie în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adiţional şi ar denatura sensul interpretării jurisdicţionale realizate indirect pe calea contenciosului constituţional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situaţii similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaşte acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerinţă în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinţă care nu se justifică nici prin proporţionalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de Executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38). Articolul 4 din Legea nr 24/2000 stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor două hotărâri, Guvernul trebuia să precizeze şi să asigure o corectă aplicare a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994. Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază. Prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, nr. 978/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV. În interpretarea dată de Guvern se denaturează însuşi sensul noţiunii de „taxă“ aşa cum e ea definită în Legea finanţelor publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public etc. Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio şi, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor. Faptul că au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 este lipsit de relevanţă. Acest text, în forma adoptată prin Legea nr. 553/2003, nu exclude dreptul de scutire a entităţilor care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă întrucât nu deţin receptoarele necesare pentru perceperea informaţiei ori care demonstrează că temporar nu desfăşoară activitatea în scopul căreia s-au constituit. Concluzia este logică, cu atât mai mult cu cât taxa se încasează de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice - S.A., prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societăţii Române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic să se perceapă în condiţiile în care, spre exemplu, o entitate care nu desfăşoară activitate la sediul social ori care are suspendată temporar activitatea să nu beneficieze de serviciile societăţii de furnizare a energiei electrice, dar să datoreze taxa pentru cele două servicii publice, în special a serviciului de televiziune ce, de principiu, presupune un consum de energie. Împrejurarea că această taxă se regăseşte în legislaţia şi practica europeană în domeniu nu este în măsură să confere legitimitate acestor dispoziţii ale celor două hotărâri ale Guvernului atacate. Nu se poate susţine că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul la informare al cetăţenilor prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radio şi televiziunea publică. Aşa cum am mai arătat, acest drept constituţional la informare nu poate fi transformat într-o obligaţie, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în Legea fundamentală. Faptul că Comisia Europeană a precizat că obligaţia de a plăti o taxă de licenţă prin factura de electricitate constituie o problemă de drept naţional şi împrejurarea că statele membre au fost îndemnate să sprijine serviciile publice de radiodifuziune ori că statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte organizarea şi finanţarea serviciului public de radiodifuziune nu conferă legitimitate dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi Hotărârea Guvernului nr. 978/2003. Dispoziţiile Tratatului nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la funcţionarea serviciului public de radiodifuziune în măsura în care finanţarea se acordă organismelor de radiodifuziune, cu scopul ca acestea să îşi îndeplinească misiunea de serviciu public, aşa cum a fost ea definită şi organizată în fiecare stat membru. Or, în dispoziţiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noţiunea de „beneficiar“ fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, „numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii“. Din această perspectivă, cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în art. 3 alin. (2) în mod corect dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994. Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în baza dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, se va admite acţiunea şi se va dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, precum şi în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003. În temeiul art. 23 din aceeaşi lege, se va dispune publicarea prezentei sentinţe în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătoreşti. Cât priveşte calificarea cererii de intervenţie în interes propriu, Curtea notează că Legea contenciosului administrativ nu se opune ca autoritatea publică sau particularul care este beneficiarul actului administrativ ce face obiectul de cenzură al instanţei de contencios administrativ şi care este direct lezat ori vătămat de acesta să nu poată introduce o astfel de acţiune, invocându-se tocmai lezarea acestui drept ori interes legitim, chiar dacă indirect prin demersul judiciar respectiv se sprijină şi poziţia autorităţii publice autoare a actului administrativ contestat. Din această perspectivă, Curtea a calificat demersul intervenientei ca o intervenţie în interes propriu, cu toate consecinţele juridice ce decurg dintr-o astfel de calificare. Una din consecinţe relevată în prezenta cauză este aceea că în raport de soluţia dată acţiunii principale se va soluţiona şi cererea de intervenţie în interes propriu, între aceste cereri fiind o strânsă legătură de cauzalitate. Aşa fiind, în temeiul art. 50 şi următoarele din Codul de procedură civilă, raportate la art. 28 alin. (1) corelat cu art. 1 şi următoarele din Legea nr. 554/2004, Curtea va respinge şi cererea de intervenţie în interes propriu. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D E: Admite acţiunea reclamantei Societatea Comercială „New Vissa“ - S.R.L. Cluj, cu sediul procesual ales în str. Pavel Roşca nr. 1, apartamentul 7, judeţul Cluj, împotriva pârâtului Guvernul României, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Victoriei nr. 1, şi în consecinţă: Dispune anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 şi a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003. Respinge cererea de intervenţie formulată de Societatea Română de Radiodifuziune, cu sediul în Bucureşti, str. General Berthelot nr. 60-64. Dispune publicarea, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004. Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 aprilie 2010. PREŞEDINTE, DANUSIA PUŞCAŞU Grefier, Angela Nistor ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL - DECIZIA Nr. 607 Şedinţa publică din data de 3 februarie 2011

Din partea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - se prezintă procurorul de şedinţă Daniela Tudose.S-au luat în examinare recursurile declarate de Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinţei civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal făcut în şedinţă publică lipsesc atât recurentul-pârât Guvernul României, cât şi recurenta-intervenientă Societatea Română de Radiodifuziune, precum şi intimata-reclamantă Societatea Comercială „New Vissa“ - S.R.L. Cluj-Napoca.Procedură completă.Se prezintă referatul cauzei, magistratul-asistent arătând că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de lege.Se mai referă că părţile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, astfel cum permit dispoziţiile art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă.Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin procuror Daniela Tudose, pune concluzii de respingere a recursului şi menţinere a sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală.Înalta Curte, în temeiul art. 150 din Codul de procedură civilă, reţine cauza spre soluţionare.ÎNALTA CURTE,asupra recursului de faţă,din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:I. Circumstanţele cauzei1. Obiectul acţiuniiPrin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Comercială „New Vissa“ - S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.2. Hotărârea instanţei de fondPrin Sentinţa nr. 64 din 16 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea Comercială „New Vissa“ - S.R.L., a anulat prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 şi art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003 şi a anulat ca netimbrată cererea de intervenţie accesorie formulată de Societatea Română de Radiodifuziune.Prin Decizia civilă nr. 4.560 din 22 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile declarate de Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinţei nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, arătând că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizată, cu atât mai mult cu cât intervenţia accesorie, fiind o apărare, se judecă întotdeauna împreună cu cererea principală.Rejudecând, Curtea de Apel Cluj, prin Sentinţa nr. 185 din 27 aprilie 2010, a admis acţiunea reclamantei Societatea Comercială „New Vissa“ - S.R.L. Cluj-Napoca împotriva pârâtului Guvernul României şi în consecinţă a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 şi a art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.Totodată, a respins cererea de intervenţie formulată de Societatea Română de Radiodifuziune şi a dispus publicarea conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.3. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţeiInstanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale s-a constatat că prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine, cu sediul în România, de a plăti în calitate de beneficiari o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menţionate, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.Pe de altă parte, pentru dezlegarea chestiunii litigioase, instanţa de fond face aplicarea interpretării gramaticale a dispoziţiilor legale a căror anulare se solicită şi ajunge la concluzia că noţiunea de „beneficiar“ din cadrul art. 40 al Legii nr. 41/1994, republicată, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii şi că doar aparent excepţia de la plata acestor taxe este instituită numai pentru persoanele fizice, deoarece nu este exclusă aplicarea acestei excepţii şi pentru persoanele juridice.A mai reţinut instanţa de fond că prevederile cuprinse în art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi nr. 978/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV, iar în interpretarea dată de Guvern se denaturează însuşi sensul noţiunii de „taxă“ aşa cum este aceasta definită în Legea finanţelor publice.Concluzionând, instanţa de fond a constatat că cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în art. 3 alin. (2) în mod corect dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994, având în vedere că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noţiunea de „beneficiar“ fiind atribuită atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.Referitor la demersul intervenientei, prima instanţă a reţinut că acesta reprezintă o intervenţie în interes propriu cu toate consecinţele juridice ce decurg dintr-o astfel de intervenţie, consecinţa fiind aceea că în raport de soluţia dată acţiunii principale se va soluţiona şi cererea de intervenţie în interes propriu, între aceste cereri fiind o strânsă legătură de cauzalitate.4. Recursul formulat de pârâtul Guvernul României împotriva Sentinţei civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.Motivele de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 304¹ din Codul de procedură civilă.4.1. În accepţiunea Legii nr. 41/1994, republicată, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuţie, iar dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 au fost emise în aplicarea şi executarea legii.4.2. Aceeaşi accepţie a fost reţinută şi de Curtea Constituţională în deciziile nr. 297/2004 şi nr. 331/2006.4.3. Temeiul existenţei Societăţii Române de Televiziune, a Societăţii Române de Radiodifuziune şi fundamentul plăţii taxei radio-TV se regăsesc în prevederile art. 31 din Constituţia României.5. Recursul formulat de intervenienta Societatea de Radiodifuziune împotriva aceleiaşi sentinţeMotivele de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 304¹ din Codul de procedură civilă.5.1. Recurenta consideră că voinţa legiuitorului a fost aceea de a institui prezumţia cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.5.2. Un alt argument în sensul celor arătate este, în opinia recurentei, respingerea tuturor amendamentelor expuse de unii parlamentari la textul ordonanţei, în sensul de a se considera că noţiunea de „beneficiar“ nu este legată de calitatea de primitor al serviciilor publice de radiodifuziune.6. Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă Societatea Comercială „New Vissa“ - S.R.L.Intimata solicită respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.II. Considerentele instanţei de recurs1. Recursurile sunt nefondate.1.1. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii“.1.2. Conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994, republicată, şi persoanele fizice, în calitate de beneficiari ai aceloraşi servicii, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune.1.3. Nicăieri în cuprinsul Legii nr. 41/1994, republicată, nu se regăseşte o definiţie a noţiunii de „beneficiar“, astfel încât sensul acestei noţiuni nu poate fi decât cel comun, respectiv „cel care beneficiază de ceva“ sau „o autoritate, instituţie, societate etc. pentru care se face o lucrare“.1.4. Prin Decizia nr. 297/2004 a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (3)din Legea nr. 41/1994 a fost respinsă cu motivarea că „obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective“.1.5. Aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi prin pronunţarea Deciziei nr. 331/2006 a Curţii Constituţionale.1.6. Legislaţia comunitară şi recomandările europene cu privire la taxa radio permit statelor să stabilească plata unor taxe radio-TV, indiferent de existenţa calităţii de beneficiar.Aceasta reprezintă însă numai o opţiune a statului membru, şi nu o obligaţie.1.7. Prin Constituţia României nu s-a impus plata taxei radio-TV indiferent de existenţa calităţii de beneficiar, iar componentele dreptului la informare prevăzut de art. 31 alin. (15) trebuie interpretate în favoarea cetăţeanului.1.8. Argumentele referitoare la respingerea unor amendamente formulate de diferiţi parlamentari nu pot fi acceptate, deoarece interpretarea legii este realizată de către judecător, care, în speţă, folosind principiile şi metodele de interpretare, a concluzionat în sensul deja arătat. Voinţa exprimată de legiuitor rezultă din interpretarea gramaticală, logică, sistematică a textelor analizate, şi nu din eventualele amendamente formulate.2. Se constată astfel că prevederile art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 şi art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 adaugă la prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, că motivele de recurs formulate împotriva sentinţei de fond nu sunt întrunite, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă şi al art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, urmează să se dispună respingerea recursurilor ca nefondate.PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiDECIDE:Respinge recursurile declarate de Guvernul României şi Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinţei civile nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj - Secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2011.Judecător,Iuliana RîciuJudecător,Emanuel AlbuJudecător,Carmen IlieMagistrat-asistent,Anca Nechita