(traducere)Nu subscriu la concluzia camerei, conform căreia a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie. Din faptele cauzei reiese că acţiunea în revendicarea imobilului, introdusă de reclamantă, a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti pe motiv că aceasta nu epuizase căile de atac administrative disponibile, contrar cerinţelor legislaţiei în vigoare. Prin urmare, respingerea acţiunii de către Curtea de apel nu a încălcat niciun drept garantat prin Convenţie, deoarece Curtea s-a pronunţat în mod constant, ulterior Hotărârii Golder (Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, seria A nr. 18), că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut şi că acesta poate fi reglementat de stat, care beneficiază, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere, atâta vreme cât limitările introduse nu restrâng accesul oferit unui justiţiabil într-o asemenea măsură încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la o instanţă (Zvolský şi Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr. 46129/99, pct. 47, CEDO 2002-IX).În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, reclamanta a solicitat restituirea imobilului autorităţilor administrative locale, care i-au admis cererea. Totuşi, această decizie a fost contestată în faţa instanţelor şi anulată la nivelul a 3 grade de jurisdicţie (Judecătoria Bucureşti, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti), pe motiv că Legea nr. 112/1995, pe care îşi întemeiase reclamanta cererea, nu era aplicabilă în prezenta cauză.Nu găsesc motivul pentru care aceste 3 hotărâri judecătoreşti încalcă art. 6 § 1, în sensul că ar fi privat reclamanta de dreptul său de acces la o instanţă. Dimpotrivă, instanţele au abordat în mod corect cererile reclamantei, interpretând legislaţia în vigoare şi pronunţându-se în favoarea părţii adverse, respingând astfel cererea persoanei interesate. În plus, în niciun moment nu s-a sugerat că aceste decizii erau arbitrare sau fără temei legal.Pe de altă parte, hotărârea Curţii nu precizează ce alt răspuns ar fi putut fi oferit reclamantei de către instanţele române. În fapt, singura posibilitate a acestora era să acţioneze în maniera în care au acţionat, adică, în primul rând, să respingă cererea reclamantei pentru neîndeplinirea unei cerinţe de formă, şi anume epuizarea căilor de atac administrative (Hotărârea Curţii de apel din 22 iunie 1998) şi, în al doilea rând, să conteste aplicabilitatea legii în vigoare în privinţa cererii reclamantei (hotărârile din 11 iulie 2001, 19 noiembrie 2001 şi 20 septembrie 2002).