LISTA Nr. 0
din 8 noiembrie 2010
privind accesul liber la
justitie si dreptul de proprietate privata
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 743 din 8 noiembrie 2010
Argumentele prezentate în opinia separată care a
însoţit Decizia Curţii Constituţionale nr. 948 din 6 iulie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 4 august 2010, îşi păstrează în continuare
valabilitatea, astfel încât, în prezenta opinie separată vom încerca să aducem
şi alte argumente în sprijinul opiniei susţinute anterior, în sensul că
dispoziţiile art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 sunt neconstituţionale.
In opinia noastră, dispoziţiile
art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 încalcă prevederile constituţionale ale
art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 44 privind dreptul de
proprietate privată şi ale art. 56 alin. (1) şi (2) privind aşezarea justă a
sarcinilor fiscale, pentru considerentele pe care le vom arăta în continuare,
astfel:
1. Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri asupra
compatibilităţii art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 cu prevederile art. 21
din Constituţie în raport cu critici similare, statuând că accesul liber la
justiţie prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală nu presupune gratuitatea
acestuia (a se vedea Decizia nr. 82 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 30 iunie 1999, Decizia nr. 47 din 4 februarie 2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 28 februarie 2003, Decizia nr. 343 din 18 septembrie
2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 5 noiembrie 2003, Decizia
nr. 423 din 21 octombrie 2004, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 14 ianuarie
2005, Decizia nr. 453 din 20 septembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 943
din 21 octombrie 2005, Decizia nr. 494 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 19 mai 2008 şi altele).
Numai că, pentru a ajunge la o astfel de soluţie,
Curtea a avut în vedere caracterul modic al taxelor de timbru prevăzute de lege la acea dată, în speţă chiar de
art. 3 lit. c) din lege, dovadă fiind chiar motivarea
unora dintre decizii.
Astfel, prin Decizia nr. 183 din 16 noiembrie 1999,
Decizia nr. 82 din 25 mai 1999, Decizia nr. 30 din 23 februarie 1999, Curtea a
arătat că, „având în vedere caracterul modic al sumei stabilite ca taxă de
timbru pentru exercitarea căii de atac, nu s-ar putea susţine că prin cuantumul
fixat s-a determinat îngrădirea accesului liber la justiţie prevăzut de art. 21
din Constituţie".
Iată, aşadar, că elementul
determinant în luarea acestor decizii a fost tocmai nivelul scăzut al taxelor
judiciare de timbru prevăzut de Legea nr. 146/1997, aşa încât, la momentul
actual, un astfel de argument nu mai subzistă.
2. Privită tot prin prisma limitării accesului la
justiţie, ţinem să precizăm că şi în condiţiile în care cheltuielile de
judecată se stabilesc în sarcina celui căzut în pretenţii, dat fiind caracterul
anticipativ al taxei, cel ce o plăteşte este reclamantul care se vede obligat
să achite şi taxele datorate de ceilalţi moştenitori, instanţa neputându-i
sancţiona pentru refuzul de a-şi plăti cota-parte din taxele ce le incumbă.
Prin urmare, moştenitorul care doreşte să intre în
posesia cotei sale de moştenire se vede blocat şi de poziţia subiectivă a
celorlalţi moştenitori care nu pot fi obligaţi să plătească anticipat taxa pe
care o datorează.
3. Art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 încalcă şi
art. 44 din Constituţie.
Este incontestabil faptul că justiţia este un serviciu
public, iar de esenţa serviciului public este tocmai gratuitatea.
Fireşte că nu vom avea pretenţia să considerăm că
accesul liber la justiţie presupune gratuitate, însă trebuie să acceptăm, sub
aspectul proporţionalităţii, că între mărimea taxei de timbru şi costul real al
serviciului public trebuie să existe un anumit echilibru, chiar dacă legea nu
dispune în mod expres acest lucru.
Astfel, în acord şi cu doctrina juridică, taxele
reprezintă acele sume de bani datorate bugetului public de persoanele fizice
sau juridice care solicită şi beneficiază de un serviciu public din partea
anumitor instituţii publice. Acest serviciu nu reprezintă însă, de plano, o contraprestaţie a sumei de
bani plătite.
In doctrină chiar s-a
cristalizat ideea potrivit căreia nu trebuie să existe un raport de
proporţionalitate între cuantumul taxei datorate şi întinderea serviciului
prestat de autoritatea publică, justificarea instituirii taxelor fiind tocmai
aceea de a acoperi o parte din cheltuielile efectuate de autorităţile care
prestează servicii publice.
Dacă însă cuantumul taxei datorate este disproporţionat
de mare faţă de cheltuielile ocazionate de prestarea respectivului serviciu,
cum este în cazul de faţă, când minimul de taxă datorată este de 6% din
moştenire (3% pentru stabilirea masei succesorale şi 3% pentru partajul
bunurilor), atunci această taxă îşi pierde caracterul său de contribuţie
financiară în înţelesul art. 56 alin. (1) şi (2) din Constituţie, cu consecinţa
imposibilităţii moştenitorilor de a o achita, devenind astfel o piedică în
calea accesului liber la justiţie, şi chiar cu consecinţa diminuării drastice a
patrimoniilor moştenitorilor şi încălcarea implicită a art. 44 din Constituţie.
4. Art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 încalcă şi
art. 56 din Constituţie.
Prin Decizia nr. 176 din 6 mai 2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 iunie 2003, invocată şi în Decizia nr. 1.202 din 5
octombrie 2010, la care se ataşează prezenta opinie separată, Curtea a statuat
că, „în conformitate cu principiile generale ale fiscalităţii, orice taxă
instituită pentru persoane fizice sau juridice trebuie să fie urmată de un
serviciu sau o lucrare efectuată în mod direct şi imediat de către organe sau
instituţii publice", ceea ce a condus la concluzia din prezenta decizie
că, „în condiţiile în care ar exista o vădită disproporţie între taxa datorată
şi serviciul public efectiv prestat, taxa nu a fost instituită în considerarea
contraprestatiei datorate de stat, ceea ce ar fi contrar art. 56 alin. (2) din
Constituţie, potrivit căruia «Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure
aşezarea justă a sarcinilor fiscale»".
Numai că această concluzie a Curţii a operat doar în
ceea ce priveşte dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 146/1997, apreciindu-se că eliberarea unor copii de
pe hotărârile judecătoreşti, cu menţiunea că sunt definitive şi irevocabile, nu
reprezintă în fapt decât simple operaţiuni tehnico-materiale care nu implică în
sine costuri foarte ridicate.
Raţionamentul Curţii, corect de această dată, trebuia
dus mai departe, pentru că, în realitate, dezbaterea succesorală în faţa
instanţei impune aceleaşi costuri, indiferent de întinderea masei succesorale, şi, prin urmare, dacă la un
anumit cuantum al masei succesorale s-ar putea justifica o taxă minimă de 6%,
la un cuantum al masei succesorale de zeci sau sute de ori mai mare, o asemenea
taxă nu se mai justifică.
5. Motivarea din expunerea de motive a legii, în sensul
că taxele astfel instituite trebuie să descurajeze dezbaterea succesiunilor în
faţa instanţelor de judecată, nu se susţine din mai multe motive, astfel:
a) un prim motiv şi poate cel mai important este acela
că moştenitorii, nu de puţine ori, nu se pot înţelege în faţa notarului, mai
ales că acesta nu are la îndemână instrumente juridice cu care să îi convingă
pe moştenitori să se înţeleagă (procedura fiind esenţialmente graţioasă,
necontencioasă şi facultativă);
b) dacă legiuitorul a ajuns la concluzia că datorită
cuantumului scăzut al taxei pentru cererile introduse la instanţele
judecătoreşti (mai mic decât al taxelor notariale) s-a ajuns la o migraţiune a
solicitanţilor de la notariate către instanţe, ar fi fost suficient să urce
nivelul taxelor pentru cererile introduse în faţa instanţelor la nivelul
taxelor notariale;
c) tot pentru a descuraja
migraţia de la notariate către instanţe, legiuitorul avea şi posibilitatea
egalizării acestor taxe cu taxele datorate pentru acţiuni şi cereri evaluabile
în bani, cele două tipuri de cereri fiind de altfel apropiate în ceea ce
priveşte procedura de urmat, cu administrare de probe,
dezbateri contradictorii etc.
Numai că legiuitorul a optat pentru instituirea unor
taxe în cote procentuale care depăşesc cu mult cotele stabilite prin aceeaşi
lege pentru acţiunile şi cererile evaluabile în bani.
Astfel, pentru o acţiune în justiţie al cărei obiect nu
depăşeşte 250.000 lei, taxa este de 6.611 lei, ceea ce echivalează cu o cotă de
2,64%, pentru ca orice depăşire a sumei de 250.000 lei să fie taxată cu 1%,
diferenţa de taxă fiind evidentă.
In atare situaţie se pune
întrebarea, retorică, fireşte, dacă nu există o disproporţie vădită între taxa
datorată şi serviciul efectiv prestat de către autoritate pentru a fi aplicabil
raţionamentul Curţii exprimat prin Decizia nr. 1.202 din 5 octombrie 2010.
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ; astfel, pentru
judecarea unei cereri evaluabile în bani cuantumul taxei este de cel puţin 6
ori mai mic decât pentru o cerere privind dezbaterea succesorală, aşa încât
putem raţiona că există o vădită disproporţie între cuantumul taxei datorate şi
întinderea serviciului astfel prestat.
Pentru aceste motive ne menţinem punctul de vedere
potrivit căruia art. 3 lit. c) din Legea nr. 146/1997 încalcă prevederile art.
21, 44 şi 56 din Constituţie, astfel încât ar fi trebuit declarat neconstitutional.
Judecători,
Petre Lăzăroiu
Acsinte Gaspar