HOTARARE Nr.
548 din 21 mai 2008
privind aprobarea Strategiei
nationale de comunicare si informare publica pentru situatii de urgenta
ACT EMIS DE:
GUVERNUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 426 din 6 iunie 2008
In temeiul art. 108 din Constituţia României,
republicată,
Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.
Art. 1. - Se aprobă Strategia naţională de comunicare
şi informare publică pentru situaţii de urgenţă, denumită în continuare Strategie, prevăzută în anexa care face
parte integrantă din prezenta hotărâre.
Art. 2. - (1) Perioada de implementare a Strategiei este 2008-2010. Coordonarea implementării
Strategiei se realizează
de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă.
(2) Planul de implementare a Strategiei se aprobă prin
ordin al ministrului internelor şi reformei administrative în termen de 60 de
zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri.
PRIM-MINISTRU
CĂLIN POPESCU-TĂRICEANU
Contrasemnează:
p. Ministrul internelor şi reformei administrative,
Paul Victor Dobre,
secretar de stat
p. Ministrul transporturilor,
Septimiu Buzaşu,
secretar de stat
p. Ministrul dezvoltării, lucrărilor publice şi
locuinţelor,
Horvath Anna,
secretar de stat
Ministrul agriculturii şi dezvoltării rurale,
Dacian Cioloş
Ministrul sănătăţii publice,
Gheorghe Eugen Nicolăescu
p. Ministrul mediului şi
dezvoltării durabile,
Silviu Stoica,
secretar de stat
Ministrul comunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei,
Borbely Karoly
p. Ministrul educaţiei, cercetării şi tineretului,
Remus Pricopie,
secretar de stat
Ministrul economiei şi finanţelor,
Varujan Vosganian
ANEXĂ
STRATEGIA NAŢIONALĂ
de comunicare si informare publică pentru situaţii
de urgentă
I. INTRODUCERE
Strategia naţională de comunicare şi informare publică
pentru situaţii de urgenţă, denumită în continuare Strategie,
face parte din ansamblul
de măsuri necesare pentru lansarea unei campanii naţionale de educare şi
informare publică pentru situaţii de urgenţă, campanie realizată de Ministerul Internelor
şi Reformei Administrative în cadrul „Proiectului de diminuare a riscurilor în
cazul producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de
urgenţă", finanţat prin Acordul de împrumut dintre România şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat prin Legea nr.
389/2004 pentru ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca
Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare privind finanţarea Proiectului de diminuare a
riscurilor în cazul producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru
situaţii de urgenţă şi a Acordului de asistenţă financiară nerambursabilă
dintre România şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
acţionând în calitate de agenţie de implementare a Facilităţii Globale de
Mediu, privind finanţarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul
producerii calamităţilor naturale şi pregătirea pentru situaţii de urgenţă,
semnate la Bucureşti la 26 mai 2004, cu modificările şi completările
ulterioare.
Strategia a fost realizată pe baza unei analize care
s-a desfăşurat pe mai multe niveluri, astfel:
a) analiza nivelului de
informare şi a atitudinii publicului larg privind situaţiile de urgenţă,
respectiv sondaj de opinie Omnibus;
b) analiza situaţiei hazardurilor din România şi a
factorilor de risc;
c) analiza modului de comunicare a instituţiilor şi
autorităţilor publice;
d) analiza modului de informare a populaţiei pentru
situaţii de urgenţă;
e) analiza instituţională.
In tratarea problemei a fost avut în vedere faptul că
structura instituţională care gestionează domeniul situaţiilor de urgenţă este
relativ recentă. Această structură este Sistemul Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă, compus din autorităţile administraţiei publice şi
organizat sub forma unei reţele de organisme, organe şi structuri abilitate în
managementul situaţiilor de urgenţă, constituite pe niveluri sau domenii de
competenţă, care dispune de infrastructură şi de resursele necesare pentru
îndeplinirea atribuţiilor în domeniu. Sistemul Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă, reglementat în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 15/2005, este format din
structuri cu activitate permanentă şi structuri cu activitate temporară.
A. STRUCTURILE PERMANENTE SUNT:
1. Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă,
prin Centrul Operaţional Naţional;
2. centrele operative cu activitate permanentă din
cadrul ministerelor cu funcţii de sprijin;
3. Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al
Municipiului Bucureşti, prin centrul operaţional;
4. inspectoratele judeţene pentru situaţii de urgenţă,
prin centrele operaţionale.
B. STRUCTURILE CU ACTIVITATE TEMPORARĂ SUNT:
1. Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, sub
conducerea nemijlocită a ministrului internelor şi reformei administrative şi
în coordonarea primului-ministru;
2. comitetele ministeriale pentru situaţii de urgenţă,
sub conducerea miniştrilor, prin centrele operative cu activitate temporară;
3. Comitetul Municipiului Bucureşti pentru Situaţii
de Urgenţă, sub conducerea prefectului municipiului Bucureşti;
4. Comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţă,
sub conducerea prefectului judeţului;
5. comitetele locale pentru situaţii de urgenţă, sub
conducerea primarului, prin centrele operative.
Analiza instituţională a structurii Sistemului Naţional
de Management al Situaţiilor de Urgenţă, având ca scop identificarea nevoilor
de comunicare a autorităţilor publice implicate, a reliefat următoarele aspecte
ca fiind strict necesare:
a) abordarea instituţională a
comunicării în timpul situaţiilor de urgenţă;
b) informarea populaţiei.
a) Abordarea instituţională a comunicării şi informării publice trebuie să se axeze pe
dezvoltarea unui model de comunicare, prin implementarea unui ghid care să fie
aplicat în cadrul Sistemului
Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, în timpul situaţiilor de
urgenţă.
Un alt aspect al domeniului este comunicarea cu
populaţia pe timpul situaţiei de urgenţă. Pentru eficientizarea acestei
comunicări este foarte importantă abordarea de către autorităţi a informării
publice pentru situaţii de urgenţă.
b) Problema informării
publice a fost reliefată de sondajele şi analizele
efectuate. Conform acestora, populaţia României, deşi destul de informată, în
mod special populaţia din mediul urban, şi cu destul de multă experienţă în
ceea ce priveşte inundaţiile, nu conştientizează totuşi că România este o ţară
expusă în mod permanent hazardurilor naturale şi că acest fapt ar trebui
integrat în mod normal în ceea ce se numeşte stil de viaţă, cultură de reacţie.
Această concluzie trebuie avută în vedere de autorităţile publice centrale şi
locale, ale căror priorităţi trebuie să includă informarea permanentă a
populaţiei pentru ca aceasta să îşi dezvolte un comportament adecvat înainte,
în timpul şi după producerea situaţiilor de urgenţă.
Dezvoltarea unui astfel de comportament se bazează pe
crearea unor deprinderi corecte de prevenire şi reacţie la hazarduri, de aceea
Strategia pune un accent deosebit pe tot ceea ce înseamnă comunicare pe timpul
situaţiilor de urgenţă şi informare publică permanentă. Perioada de
implementare a prezentei strategii este 2008-2010.
II. INFORMAŢII GENERALE
RELEVANTE
A. SITUAŢIA HAZARDURILOR ÎN ROMÂNIA:
1. Hazardurile naturale. România are o suprafaţă de 238.391 km2
şi o populaţie de 21.679.000 de locuitori, fiind
cea mai mare ţară din sud-estul Europei. Reţeaua urbană este formată din 314
oraşe, cu o pondere a populaţiei urbane de 53%, din care capitala Bucureşti are
o populaţie de 1.996.612 de locuitori, 23 de oraşe sunt mari, cu o populaţie ce
variază între 100.000 şi 400.000 de locuitori, iar restul oraşelor sunt
mijlocii şi mici. Reţeaua rurală cuprinde 2.683 de comune, alcătuite din 13.092
de sate, având o pondere de 47% din populaţia ţării, aceste date reieşind din
rezultatele recensământului din martie 2002.
România este expusă unei diversităţi de hazarduri, care
rezultă din interacţiunea factorilor naturali, a celor demografici, sociali şi
antropici, respectiv elemente de infrastructură, cum ar fi construcţii, şosele,
căi ferate. Această interacţiune şi creşterea pierderilor cauzate de
evenimentele extreme devin tot mai complexe, concomitent cu tendinţa de
concentrare a populaţiei în mari aglomerări urbane şi cu extinderea arealelor
locuite pe terenuri inadecvate, expuse inundaţiilor sau alunecărilor de teren.
Modificările climatice legate de tendinţele globale de
încălzire generează la rândul lor incertitudini referitoare la intensitatea şi
frecvenţa hazardurilor, dar şi la apariţia unor fenomene noi, cum ar fi
tornadele sau deşertificarea. Pentru ultimele două decenii este evidentă o
mărire a gradului de torenţialitate a precipitaţiilor şi o creştere
semnificativă a frecvenţei inundaţiilor, alternativ cu accentuarea perioadelor
secetoase caracterizate tot mai des de atingerea temperaturilor extreme. In
anii următori Revoluţiei din anul 1989, a avut loc o înrăutăţire a condiţiilor
de mediu determinată de despăduriri necontrolate, de distrugeri ale perdelelor
forestiere şi ale sistemelor de irigaţii, accentuându-se impactul hazardurilor
naturale asupra infrastructurii şi populaţiei.
De asemenea, din cauze naturale, România s-a confruntat
cu epidemii, dar şi cu ameninţări de pandemii, exemplele elocvente sunt
neuroinfectia West Nile în anul 1996, meningita cu Enterovirus Echo în 1999,
antrax în 2000, apariţia infecţiei gripale cu un nou serotip gripal sau
ameninţarea epidemiei de gripă aviară H5N1.
2. Hazardurile hidrologice:
a) Viiturile şi inundaţiile sunt hazarduri naturale, cu un impact accentuat asupra reţelei de aşezări, căilor de comunicaţie şi terenurilor din
lungul celor 4.000 de râuri din România. Statistic, terenurile inundabile
însumează o suprafaţă de 3,5 milioane ha, arealele cele mai întinse fiind
situate în lungul Dunării şi al râurilor principale din Câmpia Română,
respectiv Şiret, Buzău, Ialomiţa, Argeş, Olt, Jiu, dar şi din Câmpia
Banato-Crişană, respectiv Someş, Crişul Mic, Crişul Mare, Mureş. In spaţiul
montan şi deluros, unde albiile râurilor au pantă accentuată între 100 şi 200
m/km şi lunci înguste, viiturile sunt însoţite de procese intense de eroziune a
malurilor, determinând alunecări de teren care pot afecta văile. Activităţile
antropice reprezintă principalul factor care conduce la modificarea propagării
undelor de viitură. Despăduririle din diferite sectoare ale Carpaţilor au
determinat o mărire a vitezei de concentrare a scurgerii, intensificarea
proceselor de eroziune, transport şi depunere a aluviunilor, precum şi
supraînălţarea albiilor din câmpii, mărind astfel riscul revărsărilor. In
lungul Dunării şi al râurilor principale au fost realizate îndiguiri şi baraje
care s-au dovedit insuficiente şi, în unele cazuri, ineficiente situaţiilor
extreme. Ultimul secol a fost marcat de inundaţii de proporţii, care au afectat
suprafeţe întinse, producând mari pagube materiale, dar şi umane, de exemplu în
1969, 1970, 1975, 1991, 1995, 1997, 1999, 2000, 2002, 2005 şi 2006.
b) Alunecările de teren sunt hazarduri naturale aflate în strânsă legătură cu viiturile şi
inundaţiile.
Eroziunea severă a solurilor,
procesele de ravenare, alunecările şi curgerile de noroi afectează terenurile
cu utilizare agricolă în proporţie de 30-40% din suprafaţa totală. Alunecările
declanşate de ploi abundente şi cutremure afectează localităţile situate pe
versanţi, iar viiturile sunt un factor de risc major pentru reţeaua de aşezări,
căi de comunicaţie şi terenuri din lungul arterelor hidrografice principale.
Alunecările de teren constituie principalele hazarduri naturale care afectează
versanţii şi au rolul determinant în evoluţia reliefului regiunilor deluroase
intra şi extracarpatice şi în ţinuturile muntoase constituite din fliş.
Diferite evaluări au pus în evidenţă extinderea acestor procese în perioadele
cu precipitaţii intense, cum au fost cele dintre 1969 şi 1975, când au fost
scoase din circuitul economic în unele judeţe (Vaslui, laşi, Mehedinţi, Gorj,
Vâlcea, Vrancea) între 1.000 şi 11.000 ha. Numai în anul 1970, caracterizat
prin precipitaţii deosebit de abundente, alunecările au afectat 20.000 ha,
fiind distruse suprafeţe mari de terenuri agricole, numeroase construcţii, căi
de comunicaţie.
3. Hazardurile seismice.
România prezintă risc seismic ridicat, hazardurile de acest tip având cel mai
mare impact asupra populaţiei. Riscul este accentuat de numărul mare de clădiri
înalte şi vechi, cele mai multe aflate în Bucureşti şi în oraşele mari, dar şi
de incapacitatea economică a proprietarilor de a lua măsuri rapide de
consolidare. Prin proiectele internaţionale, „RADIUS - 1996-2000" al
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi „Instrumentul de Evaluare a Riscului pentru
Diagnoza Zonelor Urbane - RISK-2000" al Uniunii Europene, au fost
realizate cercetări aprofundate de inginerie seismică şi au fost modernizate
mijloacele de monitorizare a riscului, realizându-se o reţea naţională de
senzori.
Riscul seismic al României provine din Vrancea, regiune
seismologică unde se produc cutremure caracterizate prin eliberarea unei mari
cantităţi de energie, determinând cele mai mari pagube pentru populaţie. Pe
lângă această regiune, pe teritoriul României mai sunt cunoscute şi alte arii
seismice, cum ar fi: aria Făgărăşeană, aria Banatică-Danubiană, aria de
Nord-Vest, aria Transilvană şi aria Pontică.
In conformitate cu studiile efectuate în acest domeniu
de instituţii specializate, cutremurele cu o magnitudine de 7 grade pe scara
Richter au o perioadă medie de revenire de 32 de ani. Pe baza aceloraşi studii
au fost stabilite şi perioade de revenire a cutremurelor cu diferite
intensităţi în Bucureşti. Cel mai puternic cutremur cu epicentru în Vrancea a
fost înregistrat în 26 octombrie 1802 şi a avut magnitudinea pe scara Richter
de 7,5.-7,8 căreia îi corespunde o intensitate IX+ pe scara Mercalli în aria
epicentrală şi VIII în Bucureşti.
Din cauza intervalului lung de revenire a cutremurelor de mare magnitudine, percepţia asupra riscului
seismic scade, aspect ce se poate manifesta prin neglijarea proiectării şi
realizării construcţiilor, dar şi prin neglijarea unei educaţii şi informări
adecvate privind astfel de situaţii. In arealele unde revenirea cutremurelor
puternice are loc la intervale mari de timp, sondajul de opinie a reliefat în
cele mai multe cazuri inexistenţa unei culturi seismice preventive, iar această
situaţie de fapt poate produce efecte catastrofale în caz de seism major.
4. Hazardurile tehnologice. Pot fi produse de erorile de proiectare a instalaţiilor
industriale, de gradul ridicat de uzură al acestora şi/sau de managementul
defectuos practicat de proprietarii acestora. Transportul substanţelor
periculoase este o altă cauză care poate să producă accidente cu victime umane,
precum şi poluarea mediului. Mai sunt şi situaţii în care accidentele
tehnologice, de tipul ruperilor de baraje sau exploziilor unor instalaţii, pot
fi cauzate de factori naturali, cum ar fi inundaţiile şi cutremurele,
determinând o succesiune de evenimente extreme şi complexe sub forma unei
reacţii în lanţ. Unele dezastre provocate de riscurile tehnologice pot avea
efecte transfrontaliere, la rândul ei România fiind afectată de evenimente
produse pe teritoriul ţărilor vecine.
Aderarea României la Uniunea Europeană implică
respectarea Directivei 96/82 CE Seveso II privind gestiunea accidentelor majore
implicând substanţe periculoase. Pe teritoriul României există 333 de obiective
care se află sub incidenţa directivei menţionate, 245 în categoria celor cu
risc major şi 88 cu risc minor, cele mai multe fiind din industria chimică şi petrochimică, respectiv 144
unităţi cu risc major şi 55 cu risc minor. Un domeniu important al accidentelor
tehnologice poate fi considerată industria metalurgică, România având câteva
obiective majore care în cazul unor dezastre naturale ar putea afecta grav
zonele în care sunt situate; cele mai mari sunt cele de la Galaţi şi Reşiţa.
5. Substanţele radioactive.
Evenimentele sau
accidentele în care apar scurgeri de astfel de substanţe sunt dintre cele mai
periculoase pentru om şi mediu. Din acest punct de vedere, România deţine o
singură centrală nucleară, la Cernavodă, care însă prezintă risc redus de
accident nuclear, deoarece aceasta utilizează o tehnologie avansată de tip
Kandu. Surse de risc de acest tip mai pot fi reactoarele situate la
Bucureşti-Măgurele, la Piteşti-Mioveni sau la Drobeta-Turnu Severin. Un risc
major pentru România îl constituie centrala atomoelectrică de la Koslodui, de
pe teritoriul Bulgariei, deoarece funcţionează cu o tehnologie învechită. Până
în prezent, România a fost afectată numai de accidentul nuclear de la Cernobîl,
din noaptea de 25/26 aprilie 1986. Acest accident a afectat în special partea
de nord-est a ţării, unde a fost înregistrată o creştere a ratei persoanelor cu
cancer de tiroidă şi a copiilor născuţi cu malformaţii.
6. Industria chimică. Pe teritoriul României există un număr mare de întreprinderi care
utilizează diferite tipuri de substanţe, de la cele foarte toxice sau cu
proprietăţi toxice specifice, respectiv alergice, cancerigene, mutagene, până
la cele inflamabile, explozive sau oxidante, toate având impact dăunător asupra
mediului. In acest domeniu s-au luat măsuri de utilizare a acestora conform
cerinţelor şi standardelor europene privind autorizarea integrată a
instalaţiilor industriale, dar şi normelor privind gestionarea accidentelor ce
implică substanţe periculoase.
7. Hidrocarburile şi alte
substanţe periculoase. Gradul
ridicat de uzură sau proiectarea necorespunzătoare a instalaţiilor din
industria energetică şi din reţeaua de distribuţie şi transport al
hidrocarburilor poate genera accidente. Astfel de evenimente pot avea loc în
zonele de exploatare şi prelucrare a petrolului şi pot produce poluarea
solului, apelor de suprafaţă şi a pânzelor freatice. Conductele pot fi afectate
de diverse cauze, cum ar fi inundaţii, fisurări în timpul cutremurelor sau
furturi din conducte, incidente ce se pot solda cu scurgerea unor cantităţi
mari de combustibili lichizi şi producerea unei poluări pe arii extinse.
8. Industria minieră. In acest domeniu pot apărea prăbuşiri ale galeriilor de mină,
alunecări şi lichefieri ale haldelor de steril insuficient consolidate şi
ruperi ale iazurilor de decantare. Prăbuşirea galeriilor de mină poate produce
victime, iar astfel de cazuri s-au înregistrat mai ales în industria
carboniferă. De asemenea, alunecările şi lichefierile de depozite din barajele
iazurilor de decantare pot fi un real pericol. Exemplul elocvent este
accidentul de la Certej-Săcărâmb din anul 1971, care s-a soldat cu distrugerea
completă a două blocuri cu apartamente şi peste 100 de victime omeneşti, iar
urmele poluării cu metale grele din timpul acestui accident sunt vizibile şi în
prezent, după 30 de ani.
In acest sector au mai avut loc două accidente majore
cu efecte transfrontaliere, în ianuarie şi martie 2000, respectiv ruperea
iazurilor de decantare Bozânta-Aurul şi Novăţ-Roşu din judeţul Maramureş.
Aceste evenimente au produs poluarea cu cianură a Dunării şi a unor afluenţi ai
Tisei, nu numai pe teritoriul României, ci şi în aval. Accidentele au fost larg
mediatizate, iar comunitatea internaţională îngrijorată a reacţionat prin
evaluări ulterioare, realizate de comisii internaţionale de experţi,
constatându-se faptul că valori ridicate ale concentraţiilor de metale grele în
bazinele hidrografice Lăpuş-Someş şi Vişeu-Tisa se înregistrează în imediata
apropiere a centrelor miniere şi industriale, iar în aval concentraţiile sunt
în scădere, chiar sub limitele maxime admise. Cele mai contaminate sunt râurile
Băiuţ, Cavnic, Săsar şi bazinul superior al Lăpuşului.
9. Construcţiile
hidrotehnice. Cedarea parţială sau distrugerea
digurilor şi a barajelor poate fi produsă de viituri puternice şi este urmată
de inundaţii cu efecte devastatoare. România dispune de diguri care constau în
1.600 de lucrări, a căror lungime desfăşurată măsoară 9.920 km, şi de 1.353 de
baraje pentru acumulări de apă cu un volum total de 13,8 mld m3. Dintre acestea, 217 sunt pentru
lacuri de acumulare nepermanente, având un volum de atenuare a viiturilor de
893 mil. m3, iar 1.232 sunt pentru lacuri de acumulare permanente cu
volum pentru atenuarea viiturilor de 2.017 mil. m3. Din totalul
digurilor, o mare parte este realizată cu tehnologii
depăşite şi prezintă un risc ridicat deoarece pot ceda uşor în cazul producerii
de viituri.
Cedarea digurilor poate avea efecte transfrontaliere. O
asemenea situaţie s-a înregistrat în perioada 3-7 aprilie 2000, când deversarea
şi distrugerea unui dig situat pe Crişul Alb, în apropierea graniţei cu
Ungaria, a produs inundaţii de amploare în sectorul Ineu-Chişineu-Criş.
De menţionat că, pentru evitarea unor astfel de
evenimente, toate localităţile situate în aval de marile baraje cum sunt cele
de pe Argeş, Bistriţa, Someş, Lotru au fost dotate cu sisteme moderne de
alarmare şi beneficiază de dotările necesare pentru atenuarea efectelor
viiturilor.
10. Infrastructura pentru transport. Distrugerea
infrastructurii pentru transport este un risc
important. Cedarea podurilor de cale ferată sau transport rutier poate fi
determinată de eventuale erori de proiectare, execuţie, exploatare, dar mai
ales de gradul ridicat de uzură.
B. GRUPURILE-ŢINTĂ:
Grupurile-ţintă din mediul rural sunt autorităţile
administraţiei publice locale, comunităţile locale, familiile mari şi cele de
bătrâni, care, de obicei, opun rezistenţă evacuării, proprietarii de păduri şi
terenuri agricole - persoane fizice, firmele cu mulţi angajaţi, liderii de
opinie, şcolile şi alte instituţii de învăţământ.
Grupurile-ţintă din mediul urban sunt autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale, familiile din mediul
urban/comunităţile urbane, asociaţiile de locatari, persoanele cu putere de
decizie - conducători de instituţii, firme cu mulţi angajaţi, lideri de opinie,
şcolile şi alte instituţii de învăţământ.
Profilul general al grupurilor-ţintă:
1. In ceea ce priveşte mediul urban, sondajul
realizat evidenţiază faptul că într-o mare proporţie populaţia este informată
despre ceea ce înseamnă dezastrele, despre riscuri şi reguli de comportament,
dar are predispoziţie scăzută spre acţiune, activităţi comune şi implicare în
destinul comunităţii.
2. In ceea ce priveşte mediul rural, aşa cum rezultă
din analiza zonelor de risc, sunt afectate în principal localităţile mici, în
special cele situate pe Dunăre şi cele situate în zonele subcarpatice. Din
analiza efectuată rezultă că aceste localităţi au o populaţie cu medie de
vârstă ridicată, fără educaţie, puţin informată cu privire la riscuri şi cu
multe prejudecăţi provenite din experienţa nefericită a inundaţiilor şi modul
incorect de acţiune din timpul acestora. Grupul-ţintă are în vedere un nivel de
educaţie redus şi mediu, grupa de vârstă între 50 şi 60 de ani, populaţie cu
venituri mici şi medii.
In acelaşi timp, trebuie avut în vedere acel segment de
populaţie format din oameni de afaceri şi persoane cu interese în salvarea
bunurilor proprii şi chiar ale comunităţii, în general dinamici şi dispuşi la
acţiune, capabili să ia decizii şi să se implice în managementul situaţiilor de
urgenţă.
III. PRIORITĂŢI Şl CADRUL JURIDIC EXISTENTE
Având în vedere consecinţele deosebit de grave pe care
calamităţile naturale, dezastrele sau sinistrele le pot avea asupra vieţii,
sănătăţii populaţiei, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale
importante, prevenirea, precum şi limitarea şi înlăturarea efectelor pe care le
au astfel de evenimente naturale reprezintă priorităţile tuturor autorităţilor
publice. Activităţile de informare publică reprezintă o parte integrantă a
ansamblului de măsuri şi acţiuni desfăşurate de autorităţile publice care fac
parte din sistemul naţional în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă.
Cadrul juridic existent, perfectibil printr-o permanentă armonizare cu reglementările europene şi evoluţia
situaţiei operative, cuprinde în prezent:
a) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004
privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, aprobată cu
modificări şi completări de Legea nr. 15/2005;
b) Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă, cu
modificările şi completările ulterioare;
c) Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva
incendiilor;
d) Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru
situaţii de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
363/2002, cu modificările şi completările ulterioare;
e) Hotărârea Guvernului nr. 1.489/2004 privind
organizarea şi funcţionarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, cu
modificările şi completările ulterioare;
f) Hotărârea Guvernului nr. 1.490/2004 pentru
aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare şi a organigramei
Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, cu modificările ulterioare;
g) Hotărârea Guvernului nr. 1.491/2004 pentru
aprobarea Regulamentului-cadru privind structura organizatorică, atribuţiile,
funcţionarea şi dotarea comitetelor şi centrelor operative pentru situaţii de
urgenţă;
h) Hotărârea Guvernului nr. 1.492/2004 privind
principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de urgenţă
profesioniste.
IV. DEFINIREA PROBLEMEI
A. INFORMARE PUBLICĂ
Conform legislaţiei în domeniu, gestionarea situaţiilor
de urgenţă, incluzând aici şi protecţia civilă şi apărarea împotriva
incendiilor, presupune activităţi de informare publică.
In materia informării publice pentru situaţii de
urgenţă, legislaţia şi actele normative subsecvente nu prevăd proceduri sau
alte aspecte legate de modul în care se va efectua, limitându-se numai la
desemnarea instituţiilor responsabile cu informarea publică.
Având în vedere importanţa informării publice pentru
situaţii de urgenţă în contextul în care o astfel de situaţie este gestionată
de un sistem naţional organizat sub forma unei reţele de organisme, organe şi
structuri, constituite pe niveluri sau domenii de competenţă, pe baza legislaţiei
în domeniu şi a analizei instituţionale a sistemului naţional stabilit de lege
pentru managementul şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, a fost identificat
următorul set de probleme:
1. Informarea publicului, în sensul inexistenţei unei metodologii care să conţină elementele
esenţiale pentru informare publică eficientă atât pe timpul, cât şi după
producerea situaţiilor de urgenţă, dar şi inexistenţa unui document oficial
care să conţină elemente necesare autorităţilor publice pentru o informare publică
permanentă cu privire la riscuri şi capacitatea de reacţie a populaţiei în
cazul producerii riscurilor.
2. Inexistenţa unor proceduri de comunicare pe timpul
situaţiei de urgenţă între organismele, organele şi structurile Sistemului
Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, pe de o parte, dar şi cu
populaţia şi mass-media, pe de altă parte.
3. Comunicarea în timpul situaţiilor de urgenţă. Pentru
eficientizarea şi îmbunătăţirea comunicării între instituţiile care gestionează
situaţiile de urgenţă, mass-media şi public, în special în primele ore ale
situaţiei de urgenţă, considerate critice, prezenta strategie propune un ghid.
Practicile bune de comunicare în timpul unei situaţii de urgenţă sau al unui
dezastru ajută atât autorităţile implicate, cât şi populaţia afectată şi
contribuie la evitarea dezinformării şi a răspândirii zvonurilor. Respectarea
regulilor stabilite va preveni totodată apariţia confuziei, inevitabilă atunci
când instituţiile publice difuzează dezorganizat informaţii despre acelaşi
eveniment. Ghidul poate fi utilizat în orice situaţie de urgenţă, pentru a pune
bazele resurselor de comunicare pe timpul managementului consecinţelor produse,
cu condiţia pregătirii activităţilor menţionate anterior apariţiei situaţiei de
urgenţă.
Ghidul este prevăzut să fie utilizat în sprijinul
aplicării planurilor de asigurare a riscurilor, planuri elaborate de
autorităţile responsabile, în conformitate cu Ordinul ministrului
transporturilor, construcţiilor şi turismului şi al ministrului administraţiei
şi internelor nr. 1.995/2005/1.160/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind
prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice riscului la
cutremure şi/sau alunecări de teren şi cu Ordinul ministrului administraţiei şi
internelor şi al ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 638/420/2005 pentru aprobarea
Regulamentului privind gestionarea situaţiilor de urgenţă generate de
inundaţii, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcţii
hidrotehnice şi poluări accidentale.
In cazul producerii unei situaţii de urgenţă, prin
intermediul ghidului se asigură coordonarea următoarelor activităţi:
a) informaţiile vitale vor fi
comunicate populaţiei afectate;
b) informaţiile specifice necesare populaţiei vor fi
diseminate unitar şi coordonat;
c) resursele umane şi materiale necesare îndeplinirii
responsabilităţilor de informare publică legate de situaţia creată vor fi
mobilizate rapid şi eficient.
In conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 21/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
15/2005, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă are atribuţia de a
coordona informarea opiniei publice privind managementul situaţiilor de
urgenţă. In acest sens, ghidul se subscrie acestui deziderat, stabilind
activităţile pe care componentele sistemului trebuie să le desfăşoare pentru
informarea coordonată şi unitară a populaţiei.
3.1. Ghidul şi principalele
activităţi de comunicare în timpul situaţiilor de urgenţă
1. Obiective:
a) îmbunătăţirea capacităţii autorităţilor publice de
a comunica cu publicul şi mass-media în timpul unei situaţii de urgenţă;
b) stabilirea unor reguli şi
proceduri pentru toate autorităţile publice implicate în situaţia de urgenţă,
cu scopul de a eficientiza comunicarea şi de a preveni difuzarea unor
informaţii contradictorii;
c) furnizarea cadrului pentru dezvoltarea
parteneriatelor şi pentru asigurarea resurselor necesare comunicării eficiente
în timpul unei situaţii de urgenţă;
d) delimitarea responsabilităţilor privind comunicarea,
astfel:
- la nivel central, responsabilitatea comunicării,
până la convocarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, revine
ministerului care gestionează factorul de risc care a generat situaţia, iar
după convocarea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, structurii
responsabile din cadrul Centrului operaţional naţional, respectiv centrului de
comunicare şi informare publică;
- la nivel local, responsabilitatea comunicării, până
la convocarea comitetului judeţean/local pentru situaţii de urgenţă, revine
prefecturii/primăriei, prin persoana desemnată de prefect/primar, sprijinită de
specialişti din structurile administraţiei publice locale. După convocarea
comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă, responsabilitatea revine
structurii responsabile din cadrul centrului operaţional judeţean/al
municipiului Bucureşti, respectiv centrul de informare publică organizat la
nivelul prefecturii sau, după convocarea comitetului local pentru situaţii de
urgenţă municipal/orăşenesc, centrului operativ activat la nivelul
municipiului, oraşului, comunei;
e) transmiterea în timp util către public şi către
reprezentanţii mass-media a informaţiilor necesare luării celor mai adecvate
măsuri de protecţie;
f) oferirea de răspunsuri complete la întrebările
adresate de reprezentanţii mass-mediei sau de alte categorii de public;
g) „O singură voce" - asigurarea unităţii de mesaj
la toate nivelurile implicate în managementul situaţiei de urgenţă respective.
2. Aplicabilitate
Acest ghid se poate folosi şi aplica la orice tip de
situaţie de urgenţă care poate apărea pe teritoriul României. In plus, se are
în vedere şi necesitatea pregătirii pentru managementul consecinţelor generate
şi de pandemii sau atacuri teroriste. Dezastrele care afectează un număr redus
de oameni pot fi la fel de tragice, confuze şi distrugătoare precum cele cu
amploare naţională şi necesită un răspuns adecvat în ceea ce priveşte
comunicarea, indiferent de intensitatea sau sfera lor de acţiune.
3. Activarea
Ghidul de comunicare şi informare publică devine
operaţional atunci când are loc convocarea comitetului pentru situaţii de
urgenţă, indiferent de nivelul acestuia, naţional, judeţean sau local.
Convocarea comitetului pentru situaţii de urgenţă de către primar sau prefect,
la nivel local/judeţean, sau de către ministrul internelor şi reformei
administrative, la nivel central, trebuie urmată de activarea echipei de
comunicare şi informare publică pentru situaţii de urgenţă.
4. Centrele de comunicare şi
informare publică
In timpul unei situaţii de urgenţă, centrele de
comunicare şi informare publică se înfiinţează sub conducerea comitetelor
pentru situaţii de urgenţă şi au ca bază structura de comunicare şi relaţii
publice care trebuie să existe în fiecare centru operaţional.
Centrele operaţionale trebuie să aibă o structură de
comunicare şi relaţii publice care, în timp de normalitate, dispune de cel
puţin un angajat la nivel judeţean şi de cel puţin 2 angajaţi la nivel
naţional. Aceşti angajaţi sunt ofiţerii de informare publică şi au
responsabilitatea activării şi funcţionării ghidului.
4.1. Funcţiile centrului de comunicare şi informare
publică sunt următoarele:
a) furnizarea informaţiilor şi sprijinirea presei
într-o situaţie de urgenţă;
b) soluţionarea solicitărilor telefonice primite din
partea publicului;
c) monitorizarea şi analizarea informaţiilor apărute în
presă;
d) coordonarea comunicării şi informării în cadrul
echipei de management al situaţiei de urgenţă;
e) asigurarea legăturii comitetului pentru situaţii de
urgenţă cu mass-media;
f) administrarea paginii de internet destinate
informării publicului.
4.2. Centrul de comunicare şi informare publică este
compus din 3 compartimente:
a) Structura de monitorizare, analiză şi sinteză -
monitorizează şi sintetizează informaţiile apărute în presă sau provenite din
alte surse, analizează şi realizează materialele ce vor fi utilizate ca bază
pentru comunicarea şi informarea ulterioară a populaţiei.
b) Structura de informare şi comunicare - lucrează
direct cu publicul şi cu mass-media, primeşte întrebări şi furnizează
răspunsuri, gestionează linia telefonică gratuită ce trebuie activată în cazul
unei situaţii de urgenţă şi actualizează informaţia pe pagina de internet;
c) Structura de acreditare şi contact - instruieşte,
acreditează şi însoţeşte reprezentanţii mass-mediei sau alte persoane care
participă la locul intervenţiei ori vizitează zona afectată.
In funcţie de amploarea situaţiei de urgenţă, se va
înfiinţa un centru pentru informarea publicului. Acesta trebuie să dispună de
una sau două linii telefonice în regim gratuit, linii verzi, diferite de
numărul unic pentru apeluri de urgenţă 112. Operatorii liniei 112 vor fi
informaţi cu privire la activarea noilor numere de telefon pentru informarea
publicului şi trebuie să redirecţioneze apelurile care nu fac obiectul
numărului unic pentru apeluri de urgenţă către linia verde. Linia verde pentru
apelurile publicului va fi promovată rapid pe toate canalele de comunicare.
Pagina oficială de internet reprezintă un mijloc de
comunicare important. Sarcina echipei de comunicare în acest sens este
actualizarea permanentă a paginii, în funcţie de situaţia creată, cu
informaţiile relevante pentru populaţie. In plus, echipa de comunicare
monitorizează forumurile de discuţie pe internet, precum şi fluxurile de ştiri
în direct, pentru a vedea cum este percepută situaţia de urgenţă, şi raportează
echipei de management al situaţiei rezultatele acestei monitorizări.
In timpul situaţiei de urgenţă, centrul de comunicare
şi informare publică se află sub conducerea preşedintelui comitetului pentru
situaţii de urgenţă şi este coordonat de ofiţerul de informare publică. Restul
funcţiilor sunt îndeplinite de echipa de sprijin, care va avea la dispoziţie un
număr adecvat de birouri, calculatoare conectate la internet, conexiuni
telefonice, radio şi fax. Centrul de comunicare şi informare publică trebuie să
dispună de o sală pentru informarea reprezentanţilor mass-mediei şi de un
spaţiu unde aceştia îşi pot instala calculatoare şi echipamentele de
comunicare. Acest spaţiu trebuie să fie separat de cel al centrului
operaţional, iar un panou de afişaj, respectiv avizierul, poate fi folosit aici
pentru a prezenta informaţiile noi, după ce acestea au fost verificate.
4.3. Centrul de comunicare şi informare publică -
schema de organizare:
4.3.1. Ofiţerul de
informare publică şi personalul de sprijin
Ofiţerul de informare publică este coordonatorul
echipei de sprijin. Ofiţerul devine manager şi direct responsabil pentru
activitatea centrului şi a voluntarilor solicitaţi pentru funcţiile de sprijin,
cum ar fi operatori telefonici, asistenţi administrativi şi ofiţeri de presă.
Personalul de sprijin trebuie să respecte instrucţiunile ofiţerului de
informare publică.
4.3.2. Stabilirea
purtătorului de cuvânt
In cadrul primei şedinţe, comitetul pentru situaţii de
urgenţă numeşte un purtător de cuvânt şi un înlocuitor al acestuia. Purtătorul
de cuvânt trebuie ales luându-se în considerare o serie de factori, cum ar fi
eficienţa dovedită până atunci, gradul de familiarizare cu tipul de informaţie
care trebuie furnizată în asemenea situaţii, experienţa în comunicarea cu
mass-media, carismă, instruirea sau experienţa anterioară în domeniul
situaţiilor de urgenţă. Purtătorul de cuvânt trebuie să aibă experienţă şi abilităţi de comunicare,
astfel încât să fie respectat de membrii comitetului pentru situaţii de
urgenţă.
Odată stabilite aceste persoane, toţi membrii
comitetului pentru situaţii de urgenţă şi ai instituţiilor implicate trebuie să
respecte recomandările purtătorului de cuvânt în ceea ce priveşte comunicarea
publică în situaţii de urgenţă. Acesta nu va fi contrazis în faţa presei.
Purtătorul de cuvânt trebuie să participe la şedinţele comitetului pentru
situaţii de urgenţă, să urmărească procesul de luare a deciziilor şi să
beneficieze de sprijinul membrilor acestuia în îndeplinirea atribuţiilor sale.
Toate părţile implicate trebuie să îi înlesnească accesul la informaţiile de
care dispun şi să îl sprijine pe toată durata situaţiei de urgenţă.
4.3.3. Responsabilităţile
purtătorului de cuvânt
Purtătorul de cuvânt este responsabil cu elaborarea şi
prezentarea mesajelor în numele comitetului pentru situaţii de urgenţă şi cu
asigurarea informării în timp util atât a mass-mediei, cât şi a populaţiei.
Purtătorul de cuvânt este principala persoană de contact pentru mass-media şi, în acelaşi timp,
„vocea" comitetului pentru situaţii de urgenţă în cadrul conferinţelor de
presă şi în interviurile media. Odată desemnat, purtătorul de cuvânt va coopera
cu purtătorii de cuvânt/personalul responsabil cu comunicarea din toate
instituţiile reprezentate în comitetul pentru situaţii de urgenţă sau implicate
în orice fel în situaţia de urgenţă.
Purtătorul de cuvânt se va asigura că următoarele
reguli vor fi respectate:
a) toţi comunicatorii primesc acelaşi mesaj în timp
util;
b) informaţia este distribuită la nivelul tuturor
instituţiilor implicate;
c) purtătorii de cuvânt din
fiecare instituţie implicată vor furniza mass-mediei doar informaţiile aflate
în domeniul lor de competenţă.
In cazul în care instituţiile nu au un purtător de
cuvânt, aceste reguli vor fi respectate de conducătorii instituţiilor sau de
persoanele delegate să comunice cu mass-media.
Solicitările de informaţii care nu vizează domeniul de
responsabilitate al unei anumite instituţii trebuie transmise de purtătorul de
cuvânt al instituţiei respective către purtătorul de cuvânt al instituţiei
responsabile sau specializate în domeniu ori către persoana desemnată să ofere
date despre acel sector. Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie notate
datele de contact ale jurnalistului, iar după aflarea informaţiei solicitate
jurnalistul va fi contactat pentru a i se oferi răspunsul la întrebare. In
timpul situaţiei de urgenţă toţi ceilalţi purtători de cuvânt din cadrul
instituţiilor implicate sunt obligaţi să respecte instrucţiunile şi
recomandările purtătorului de cuvânt şi să deţină o listă actualizată cu numele
şi datele de contact ale celorlalţi purtători de cuvânt din instituţiile
publice/ministere. Atunci când purtătorul de cuvânt nu este disponibil,
înlocuitorul desemnat preia atribuţiile şi responsabilităţile acestuia.
4.3.4. Purtătorul de cuvânt
şi purtătorii de mesaj
Purtătorul de cuvânt este subordonat
preşedintelui comitetului
pentru situaţii de urgenţă. Acesta face parte din echipa de comunicare,
colaborând permanent cu ofiţerul de informare publică, fiind direct responsabil
de conţinutul şi calitatea informaţiilor făcute publice.
4.3.5. Purtătorii de mesaj
In contextul acesta nu trebuie neglijaţi purtătorii de
mesaj, persoane din diferite niveluri ale ierarhiei Sistemului Naţional de
Management al Situaţiilor de Urgenţă. Când mass-media contactează aceste
structuri pentru a afla informaţii, purtătorul de mesaj răspunde solicitărilor,
câştigând credibilitate. Printr-o selecţie atentă a celor care vorbesc şi a
aspectelor abordate se asigură „legitimitatea mesajului".
5. Reguli referitoare la
difuzarea de informaţii
După adunarea şi verificarea informaţiilor în
vederea difuzării, se vor respecta următoarele reguli:
1. informaţia trebuie transmisă simultan tuturor
canalelor mass-media, utilizându-se toate mijloacele disponibile şi întreg
personalul;
2. conferinţele de presă se vor organiza cât mai
curând posibil, dar numai după verificarea informaţiilor, precum şi în cazul în
care apar informaţii noi;
3. comunicatele de presă trebuie să reprezinte
instrumentul principal de informare atât pentru presă, cât şi pentru instituţii;
4. toate instituţiile publice reprezentate în comitet
sau implicate în gestionarea situaţiei de urgenţă trebuie să primească, de
asemenea, aceste informaţii. Pe lângă agenţiile de presă şi canalele de
televiziune principale, informaţia trebuie transmisă prin fax, e-mail sau
personal centrului pentru preluarea apelurilor telefonice din partea
publicului, tuturor serviciilor profesioniste de urgenţă, paginilor de internet
relevante, partidelor politice şi Parlamentului, grupurilor speciale de
interes, firmelor afectate, dar şi organizaţiilor neguvernamentale. Mass-media
va apela la orice sursă posibilă pentru a obţine informaţii şi este esenţial ca
toţi cei implicaţi sau care au legătură cu situaţia de urgenţă să fie informaţi
în mod regulat despre evoluţia evenimentului şi despre măsurile adoptate.
5.1. Verificarea informaţiei
înainte de difuzare
Inainte de difuzare, declaraţiile publice pregătite de
purtătorul de cuvânt sau de centrul de comunicare şi informare publică trebuie
prezentate comitetului pentru situaţii de urgenţă şi/sau instituţiilor
implicate.
6. Reguli de comunicare pentru instituţii publice şi reprezentanţi ai partidelor politice în
timpul situaţiilor de urgenţă
In vederea unui mod de acţiune unitar şi coordonat,
toate instituţiile publice trebuie să respecte regulile de comunicare specifice
situaţiilor de urgenţă. In ceea ce priveşte comunicarea cu mass-media,
ministerele şi purtătorii lor de cuvânt trebuie să ofere informaţii numai din
domeniul lor de competenţă. Alte solicitări, care nu fac obiectul domeniului de
responsabilitate, trebuie transferate purtătorului de cuvânt al ministerului
sau instituţiei abilitate să răspundă în acea problemă. Nerespectarea acestei
reguli va duce la crearea de confuzie în rândul publicului, ce ar putea avea
consecinţe grave asupra autorităţilor, serviciilor profesioniste de urgenţă,
dar şi asupra celor afectaţi de situaţie.
Instituţiile publice implicate trebuie să stabilească
calea de acces la informaţiile relevante şi la datele noi referitoare la
situaţia respectivă. In timpul unei situaţii de urgenţă reprezentanţii din
diferitele instituţii care fac parte din Comitetul Naţional pentru Situaţii de
Urgenţă furnizează informaţii către ministerele din care fac parte. Inainte de
a fi transmise, informaţiile vor fi stabilite de reprezentantul instituţiei în
comitet, împreună cu ofiţerul de informare publică şi purtătorul de cuvânt.
Declaraţiile Guvernului trebuie să se bazeze pe
informaţia obţinută de la Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă.
Biroul de presă al Guvernului trebuie să lanseze mesaje
care prezintă măsurile generale ce trebuie luate în situaţii de urgenţă, cum ar
fi propunerea pentru declararea stării de urgenţă, cererea de sprijin
internaţional, impactul dezastrului asupra economiei, acordarea compensaţiilor,
alte decizii ce urmează a fi luate.
Este contraindicat ca liderii politici
care vizitează zone afectate să dea instrucţiuni sau sfaturi tehnice
reprezentanţilor instituţiilor care gestionează situaţia sau comandantului
acţiunii de intervenţie. Acest lucru poate submina încrederea publicului în
personalul implicat în rezolvarea crizei şi poate ştirbi autoritatea reprezentanţilor locali care
gestionează situaţia de urgenţă.
7. Monitorizarea şi
evaluarea comunicării în timpul situaţiei de urgenţă
Monitorizarea şi evaluarea reprezintă instrumente cheie
în administrarea funcţiilor de comunicare în situaţii de urgenţă. Monitorizarea
reprezintă culegerea sistematică de date statistice din zonele afectate de
dezastru şi este sursa principală a informaţiilor destinate publicului.
Comitetele şi purtătorii de cuvânt trebuie să utilizeze mecanisme simple de
monitorizare pentru a culege şi pentru a verifica informaţia de la locul
dezastrului.
Evaluarea este un mijloc
de analiză a eficienţei acţiunii. Prin evaluare este măsurată percepţia publică
asupra eficienţei intervenţiei şi a gestionării situaţiei. Scopul evaluării
este identificarea punctelor slabe şi îmbunătăţirea mecanismelor de răspuns.
Aceste rezultate sunt prezentate personalului implicat, după încheierea
perioadei de intervenţie, în cadrul unor module speciale de instruire. De
asemenea, rezultatele trebuie comunicate şi publicului larg prin aceleaşi
canale folosite de echipa de comunicare în timpul situaţiei de urgenţă.
8. Informarea publicului
şi instruirea personalului implicat
Inspectoratele şi comitetele pentru situaţii de urgenţă
au responsabilitatea de a implementa şi de a desfăşura programe de instruire,
cu scopul de a se asigura că toţi cei implicaţi îşi cunosc responsabilităţile,
au făcut practică pe diferite scenarii, au testat procedurile şi echipamentele,
îşi cunosc unul altuia datele de contact şi sunt pregătiţi să intre în acţiune
în orice moment.
Eficacitatea ghidului de comunicare şi informare
publică va depinde într-o oarecare măsură şi de nivelul de cunoaştere a
acestuia în rândul publicului. In perioadele de normalitate, inspectoratele şi
comitetele pentru situaţii de urgenţă trebuie să facă eforturi pentru a informa
publicul despre existenţa acestui ghid, despre procedurile ce trebuie urmate în
timpul dezastrelor şi despre contribuţia pe care cetăţenii o pot aduce în
rezolvarea acestor situaţii.
Activităţile de conştientizare a publicului trebuie
organizate împreună cu canalele de media locale, cu şcolile, organizaţiile
neguvernamentale, dar şi cu orice alţi parteneri care au capacitatea necesară
de a se implica în pregătirea pentru situaţii de urgenţă.
9. Operaţionalizarea
regulilor şi activităţilor de comunicare şi informare publică pe timpul
situaţiilor de urgenţă:
9.1. Obiective:
a) adoptarea unei strategiei de control al situaţiei
prin transmiterea mesajelor de liniştire şi cooperare între autorităţile
responsabile;
b) transmiterea, în funcţie de tipul dezastrului, a
instrucţiunilor corespunzătoare pentru fiecare categorie de populaţie afectată;
c) informarea corectă şi în timp real despre datele
cunoscute ale situaţiei, despre consecinţele şi despre măsurile luate;
d) evitarea blocajelor informaţionale;
e) combaterea permanentă a cazuisticii zvonurilor;
f) feedbackul imediat şi apropriat;
g) realizarea comunicării interne, în cadrul echipei de
management al situaţiei de urgenţă, dar şi în cadrul Sistemului Naţional de
Management al Situaţiilor de Urgenţă.
9.2. Grupuri-ţintă:
a) victimele şi rudele acestora;
b) locuitorii din zona afectată de situaţia de urgenţă;
c) cetăţenii din zonele potenţiale de risc;
d) opinia publică şi mass-media locală, naţională şi
internaţională;
e) autorităţile implicate în managementul situaţiilor
de urgenţă: instituţiile cu funcţii de sprijin, instituţii guvernamentale,
agenţii locale sau naţionale, spitale;
f) categoriile speciale ale
publicului-ţintă: organizaţii economice, societăţi de asigurări, organizaţii
umanitare internaţionale, organizaţii neguvernamentale, biserica, instituţiile
de învăţământ;
g) membrii structurilor de management al situaţiei de
urgenţă şi membrii echipelor de intervenţie.
10. Strategia generală de
comunicare
Strategia va fi proactivă: mesajele vor fi construite
anticipat, adaptate fiecărei categorii de public şi diseminate, pe cât posibil,
înainte ca zvonurile sau speculaţiile transmise prin intermediul mass-mediei
sau vehiculate pe cale orală să scape de sub controlul comunicatorilor.
In cazul apariţiei unor incidente neprevăzute,
strategia adoptată este aceea a informării categoriilor de public-ţintă în timp
real, doar de către persoanele abilitate, cu respectarea principiilor
menţionate mai sus.
11. Infiinţarea centrului
de comunicare şi informare publică:
Centrul de comunicare şi informare publică se
înfiinţează în primele ore ale situaţiei de urgenţă, având ca principală
responsabilitate coordonarea activităţilor de informare a populaţiei.
11.1. Documentaţia necesară pentru managementul
comunicării la nivelul centrului de comunicare şi informare publică:
1. lista persoanelor care vor fi purtători principali
şi secundari de mesaj, precum şi coordonatele acestora;
2. lista persoanelor desemnate să îndeplinească
sarcini în cadrul centrului de comunicare şi informare publică;
3. lista cu echipele de intervenţie, persoanele de
contact şi coordonatele acestora, precum şi lista persoanelor desemnate să
reprezinte echipele în relaţia cu mass-media;
4. estimarea pierderilor;
5. planul de realizare a unei secţiuni de
documentare, cuprinzând informaţii şi mărturii;
6. lista conţinând categoriile de informaţii care nu
sunt destinate publicităţii;
7. programul de acţiune: cine, ce şi unde;
8. hărţile zonelor afectate;
9. lista materialelor şi documentelor difuzate înainte,
în timpul şi după situaţia de urgenţă;
10. procedura standard de răspunsuri rapide,
conferinţe de presă şi prezentări scurte;
11. jurnalul cu informaţiile difuzate, cui şi când;
12. rapoarte regulate ce ajută la controlarea fluxului
normal de informaţii pe măsură ce aceste informaţii devin disponibile, precum
şi la controlarea zvonurilor false;
13. elemente suplimentare pentru
relaţia cu mass-media;
14. canalele de televiziune au nevoie de benzi video
şi/sau reportaje/transmisiuni în direct. Este util ca punctul de vedere al
structurii de management al situaţiei de urgenţă şi eforturile pozitive pe care
aceasta le face să fie prezentate prin furnizarea către mass-media a unor
declaraţii din partea purtătorilor de mesaj, însoţite de un set de imagini
adecvate;
15. pentru radio, de asemenea, trebuie asigurată o
bandă audio cu declaraţia purtătorilor de mesaj;
16. realizarea unor
declaraţii oficiale urmând cursul evenimentelor, care vor fi folosite după cum
urmează:
a) purtătorii de mesaj le vor folosi în interviurile de
la radio şi televiziune;
b) ştirile „despre" vor avea declaraţiile oficiale
ca element de bază;
c) materialele scrise se vor
axa pe punctele subliniate în declaraţiile oficiale.
12. Organizarea
conferinţelor de presă şi colaborarea cu mass-media
Obiectivul specific este sprijinirea reprezentanţilor
mass-mediei în activitatea lor de informare, documentare şi interpretare a
datelor cunoscute despre situaţia de urgenţă şi despre măsurile luate pentru
înlăturarea consecinţelor.
Tehnici şi strategii de comunicare folosite:
a) organizarea a două conferinţe de presă într-un
interval de maximum 24 de ore de la declanşarea situaţiei de urgenţă;
b) organizarea informărilor de presă ori de câte ori
este necesar;
c) distribuirea de mape de presă;
d) sprijinirea jurnaliştilor în obţinerea interviurilor
cu purtătorii de mesaj;
e) facilitarea obţinerii de către jurnalişti a unor
materiale publicate în scopul documentării;
f) însoţirea jurnaliştilor în vizitele de documentare
pe teren.
13. Mesaje centrale şi
concepte-cheie în construirea mesajelor
„Situaţia este sub control" este un mesaj-cheie în
timpul situaţiilor de urgenţă. Acest mesaj trebuie însoţit de măsuri exprimate
prin verbe active, la timpul prezent. Conceptele-cheie sunt control,
intervenţie rapidă, cooperare, eficienţă, întrajutorare, ajutor, reciprocitate
şi controlul riscului.
14. Coordonare şi
cooperare: flux de comunicare interinstituţională şi intrainstituţională:
a) centrul de comunicare şi informare publică este
direct subordonat echipei de management al situaţiei de urgenţă şi cooperează
cu toate structurile implicate;
b) purtătorii de cuvânt la nivel local trebuie să îşi
alinieze mesajele cu cele ale purtătorului de cuvânt numit de echipa care
gestionează situaţia la nivel central;
c) centrul de comunicare şi informare publică
coordonează activitatea persoanelor care se ocupă cu comunicarea în cadrul
echipelor de intervenţie sau în cadrul diferitelor instituţii implicate;
d) atribuţiile de comunicare revin centrului de
comunicare şi informare publică, ce îşi va continua activitatea şi după
încheierea fazei de intervenţie;
e) toate contactele cu presa şi/sau
activităţile mass-mediei trebuie comunicate centrului de comunicare şi
informare publică.
15. Activităţi de
comunicare în primele 24 de ore ale situaţiei de urgenţă:
15.1. O echipă de comunicare trebuie să fie deja
activată când comitetul pentru situaţii de urgenţă se întruneşte şi nominalizează
purtătorul de cuvânt. Primele ore ale situaţiei de urgenţă sunt cruciale, de
aceea următoarele activităţi trebuie implementate în maximum 24 de ore:
a) verificarea situaţiei: determinarea gravităţii şi
intensităţii evenimentului cât mai curând posibil;
b) transmiterea notificărilor: contactarea şi
informarea tuturor responsabililor din comitetul pentru situaţii de urgenţă sau
din alte instituţii, care trebuie să ştie ce se întâmplă;
c) organizarea activităţilor: activarea planului începând
cu funcţiile şi persoanele desemnate să le îndeplinească;
d) stabilirea grupurilor-ţintă şi mesajelor principale
în funcţie de gravitatea evenimentului;
e) pregătirea comunicatelor de presă şi prezentarea
lor în comitetul pentru situaţii de urgenţă: agrearea conţinutului, dezvoltarea
mesajului şi aprobarea pentru difuzare;
f) difuzarea informaţiei: decizie privind frecvenţa cu
care vor fi difuzate noi informaţii, cum se va face acest lucru şi de către
cine.
15.2. Activităţi specifice comunicării, ce trebuie
îndeplinite în primele ore ale situaţiei de urgenţă:
a) activarea centrului de comunicare şi informare
publică;
b) asigurarea participării purtătorului de cuvânt la
şedinţele comitetului pentru situaţii de urgenţă;
c) informarea membrilor
comitetului pentru situaţii de urgenţă în legătură cu evoluţia evenimentelor;
d) acreditarea reprezentanţilor mass-mediei;
e) organizarea de conferinţe de presă şi de scurte
prezentări;
f) analizarea resurselor disponibile;
g) deschiderea unui centru de
comunicare telefonică cu populaţia: linii telefonice gratuite, pagini de
internet;
h) elaborarea textului pentru primul mesaj adresat
publicului;
i) oferirea unui spaţiu adecvat de lucru pentru
jurnalişti;
j) furnizarea constantă a informaţiilor şi resurselor,
materiale sau umane, către centrul de comunicare şi informare publică;
k) înştiinţarea comitetului pentru situaţii de urgenţă
în legătură cu problemele populaţiei şi aspectele de interes pentru presă;
l) facilitarea contactului membrilor echipei de intervenţie cu familiile lor, astfel încât
problemele personale să nu le afecteze munca.
16. Activităţi de comunicare
în timpul intervenţiei:
a) identificarea riscurilor şi vulnerabilităţilor
echipei de management al situaţiei şi a eventualelor elemente care ar putea avea
o evoluţie nefavorabilă;
b) analizarea situaţiei practice şi, după determinarea
tipului acesteia şi a vulnerabilităţilor pe care le presupune, verificarea
mesajelor concepute astfel încât publicul să fie pregătit să facă faţă unor
potenţiale riscuri;
c) folosirea unui singur purtător de cuvânt şi a mai
multor purtători de mesaj, în funcţie de efectele urmărite de echipa de
management al situaţiei. Mass-media va primi informaţii de la aceste persoane
care prezintă mesajele consecvent şi credibil;
d) organizarea de conferinţe de presă şi de scurte
prezentări;
e) înregistrarea tuturor solicitărilor primite în
scopul obţinerii controlului asupra informaţiilor şi pentru evitarea
dezinformării sau confuziilor;
f) sintetizarea celor mai
frecvente solicitări şi elaborarea unor răspunsuri complete şi documentate
pentru mass-media şi populaţie.
17. Comunicare posturgenţă
Principalele obiective ale comunicării posturgenţă
sunt:
a) prezentarea strategiei urmărite înainte, în timpul
şi după situaţia de urgenţă;
b) managementul consecinţelor;
c) concluziile trase, lecţiile învăţate şi cum vor fi
avute în vedere pentru îmbunătăţirea activităţilor viitoare.
Mesajele trebuie să fie adaptate fiecărui grup-ţintă.
B. TIPURILE DE ACTIVITĂŢI PENTRU INFORMARE PUBLICĂ
Informarea publică se poate realiza prin desfăşurarea
următoarelor tipuri de activităţi:
1. consultări publice;
2. dezbateri publice privind planurile de apărare şi
contribuţia comunităţii la aplicarea lor;
3. exerciţii şi aplicaţii pe tipuri de risc şi particularităţi
de zonă;
4. exerciţii/aplicaţii integrate - servicii
profesioniste de urgenţă, populaţie şi mass-media;
5. exerciţii integrate - copii şi comunitate;
6. campanii la nivel naţional şi local, de
informare/conştientizare a populaţiei;
7. campanii de informare publică desfăşurate prin
intermediul presei centrale şi locale.
C. CANALE Şl INSTRUMENTE PENTRU INFORMARE PUBLICĂ:
1. comunicarea directă: din uşă în uşă, întâlniri
tematice în cadrul comunităţii;
2. televiziune prin cablu,
televiziuni naţionale, televiziuni locale, în principiu orice spaţiu destinat
dezbaterilor - emisiuni şi interviuri cu specialişti, lideri de opinie,
constructori, reprezentanţii autorităţilor publice sau lideri politici;
3. internet şi publicaţii pentru informare şi
consultare, forumuri de dezbatere;
4. evenimente: târguri şi expoziţii;
5. comunicare indirectă: afişe şi panouri publicitare
plasate în locuri publice şi pe mijloacele de transport in comun;
6. radio: preponderent pentru urgenţe;
7. ziare şi reviste: campanii de informare derulate
prin intermediul presei centrale şi locale;
8. operatorii de telefonie mobilă care au acoperire la
nivel naţional, pe timpul situaţiei de urgenţă când reţeaua tradiţională de
comunicaţii este afectată;
9. operatorii naţionali în domeniul serviciilor
poştale, în special în zonele rurale în care utilizarea altor canale sau
instrumente de comunicare nu este posibilă;
10. sistemul de învăţământ.
D. ASPECTE-CHEIE LA CARE TREBUIE SA FACĂ REFERIRE
INFORMAREA POPULAŢIEI:
1. Inundaţiile -
aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea:
a) prezentarea riscurilor asociate inundaţiilor şi
experienţa inundaţiilor produse;
b) respectarea normelor şi autorizaţiilor
administraţiei publice locale privind construcţiile în zonele inundabile:
informarea populaţiei cu privire la aceste norme şi controlul respectării
acestora;
c) respectarea regimului silvic în ceea ce priveşte
exploatarea lemnului, prin depozitarea acestuia pe văi în afara albiilor şi
curăţarea acestora de resturi de exploatare. Grupul-ţintă: proprietarii şi
administratorii de păduri;
d) promovarea celor mai bune practici în domeniul
agricol şi silvic pentru reducerea riscului la inundaţii. Grupul-ţintă:
proprietarii privaţi de păduri şi terenuri agricole;
e) promovarea acţiunilor de împădurire în zonele de
formare a viiturilor, în zonele inundabile şi în luncile râurilor;
f) promovarea zonelor de risc şi hazard natural pentru
a se evita amplasarea de construcţii sau desfăşurarea de activităţi umane;
g) interzicerea şi sancţionarea depozitării în albiile
cursurilor de apă a gunoaielor şi resturilor provenite din demolarea de
construcţii;
h) exploatarea judicioasă a pădurilor;
i) utilizarea terenurilor situate în zonele inundabile;
j) asigurarea locuinţelor împotriva
inundaţiilor;
k) acceptarea de proiecte adaptate construcţiilor de
locuinţe în zonele inundabile: structură, subsoluri, nivele, acces pentru
evacuare;
l) cunoaşterea modalităţilor de
acţiune şi comportament înainte, în timpul şi după inundaţie;
m) cunoaşterea semnificaţiei codurilor de culoare
meteorologice folosite de autorităţi pentru definirea nivelului de urgenţă:
roşu, portocaliu, galben şi verde;
n) conştientizarea rolului protecţiei individuale;
o) importanţa unui plan familial pentru cazuri de
urgenţă;
p) promovarea planurilor de apărare împotriva
inundaţiilor;
q) promovarea măsurilor pentru protejarea gospodăriei
şi anexelor;
r) cunoaşterea locurilor de refugiu şi a depozitelor de
alimente, precum şi a zonelor de evacuare;
s) recomandări privind utilizarea apei;
t) cunoaşterea amplasării punctelor de prim ajutor;
u) cunoaşterea ajutorului de care poate beneficia
populaţia;
v) promovarea voluntariatului;
w) încurajarea participării comunităţii locale la
activităţile de prevenire.
2. Alunecările de teren -
aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea
Alunecările de teren sunt evenimente de multe ori
previzibile, care în cea mai mare parte se produc după precipitaţii intense.
a) necesitatea asigurării locuinţelor în caz de
alunecări de teren;
b) promovarea necesităţii de asigurare a culturilor
agricole;
c) promovarea zonelor de risc şi hazard natural pentru
a se evita amplasarea de construcţii sau desfăşurarea de activităţi umane;
d) cunoaşterea şi respectarea normelor de construire
pentru asigurarea cerinţei de rezistenţă şi stabilitate a construcţiilor, chiar
pentru mediul rural;
e) cunoaşterea şi respectarea normelor şi
autorizaţiilor administraţiilor publice locale;
f) informarea populaţiei cu privire la aceste norme şi
controlul respectării acestora;
g) cunoaşterea condiţiilor în care se face evacuarea;
h) importanţa planului personal pentru evacuare;
i) cunoaşterea regulilor de convieţuire în locurile de
refugiu.
3. Cutremurele - aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea
3.1. Informarea populaţiei cu privire la starea
construcţiilor:
a) evenimentele seismice precedente şi efectele lor
asupra clădirilor;
b) necesitatea lucrărilor de întreţinere şi a
reparaţiilor curente;
c) conştientizarea riscurilor modificării clădirilor
fără consultarea specialiştilor şi avizele autorităţilor competente în domeniu;
eventuale consecinţe ale acestor demersuri în caz de cutremur;
d) necesitatea efectuării expertizelor tehnice pentru
clădiri, în special a celor care au rezistat mai multor
cutremure;
e) necesitatea executării lucrărilor de consolidare a
clădirilor şi a instalaţiilor aferente, cum ar fi la apă, gaze, încălzire,
electricitate, canalizare, numai pe baza raportului de expertiză şi a
proiectelor autorizate;
f) dezavantajele intervenţiilor neavizate şi
neautorizate în cazul construcţiilor;
g) cunoaşterea de către asociaţiile de locatari a
modului în care firmele cu sediul în apartamente de bloc respectă normele de
prevenire a incendiilor, exploziilor, deversărilor de materiale combustibile,
toxice sau chimice;
h) cunoaşterea şi respectarea modului de fixare în
interiorul sau exteriorul clădirilor a obiectelor grele: antene de satelit;
i) cunoaşterea şi respectarea măsurilor necesare pentru
prevenirea şi stingerea incendiilor;
j) cunoaşterea şi respectarea planului de subsol al
blocului, precum şi a locurilor de amplasare a robineţilor şi vanelor;
k) importanţa verificării periodice a tavanelor,
podului, acoperişului, balcoanelor, cornişelor, calcanelor, coşurilor, terasei
şi învelitorii blocului/casei;
l) importanţa consultării unui
expert autorizat la cumpărarea sau închirierea unei locuinţe sau a unui sediu
de firmă;
m) necesitatea asigurării locuinţei în caz de cutremur.
3.2. Cunoştinţe despre
protecţia antiseismică în interiorul locuinţei sau al locului de muncă privind:
a) cunoaşterea elementelor de construcţie rezistente
din interiorul locuinţei;
b) importanţa amplasării şi asigurării pieselor mari
de mobilier;
c) importanţa amplasării echipamentelor tehnice şi a
aparatelor casnice mari sau a celor pe rotile: copiatoare, calculatoare, maşini
de spălat, frigidere;
d) cunoaşterea locurilor indicate pentru păstrarea
recipientelor cu substanţe chimice;
e) dotarea uşilor dulapurilor cu închizători eficiente;
f) importanţa existenţei unui stingător de incendiu în
locuinţă;
g) cunoaşterea locului de amplasare a comutatoarelor,
siguranţelor de electricitate, robinetelor de gaze, apă şi a modului de
manevrare;
h) importanţa existenţei unei truse pentru situaţii de
urgenţă;
i) importanţa existenţei unui plan familial de acţiune
în caz de cutremur;
j) necesitatea cunoaşterii punctelor
slabe/particularităţilor localităţii, cartierului, împrejurimilor locuinţei şi
ale drumului spre şcoală, serviciu, cumpărături, avându-se în vedere
următoarele pericole:
1. căderea unor elemente de construcţie
nestructurale: tencuieli, cărămizi;
2. spargerea şi căderea unor geamuri;
3. căderea unor stâlpi şi linii electrice;
4. incendii rezultând din scurtcircuite electrice,
conducte de gaz rupte;
5. răsturnarea unor instalaţii de încălzire;
6. alunecări de teren, avalanşe în zona muntoasă,
lichefierea unor terenuri nisipoase.
3.3. Reguli de acţiune în
timpul producerii seismului:
a) poziţionarea în interiorul locuinţei;
b) protecţia individuală şi a copiilor;
c) închiderea surselor care pot provoca pagube
colaterale, de exemplu gazele;
d) analizarea oportunităţilor părăsirii
locuinţei/locului de muncă fără folosirea scărilor sau a liftului;
e) comportamentul după părăsirea locuinţei;
f) comportamentul în situaţia blocării sub dărâmături;
g) acordarea primului ajutor.
3.4. Reguli de comportare
după producerea unui cutremur:
a) acordarea primului ajutor;
b) îngrijirea copiilor, victimelor sau bătrânilor;
c) pregătirea pentru evacuare sau părăsirea locuinţei;
d) utilizarea telefonului;
e) stingerea incendiilor;
f) utilizarea surselor de electricitate, gaze şi apă;
g) cunoaşterea modalităţilor de supravieţuire în
cazul prinderii sub dărâmături şi a mijloacelor de semnalare a prezenţei;
h) cunoaşterea locului de întâlnire cu membrii
familiei, în cazul în care locuinţa este distrusă;
3.5. Măsuri de verificare a
stării clădirii, locuinţei:
a) evaluarea pagubelor prin observaţie proprie;
b) consultarea unui specialist în construcţii;
c) contactarea societăţii de asigurare, dacă este
cazul.
4. Accidente tehnologice -
aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea:
a) tipurile de substanţe care sunt periculoase:
substanţe radioactive, substanţe chimice periculoase, modul în care pot
acţiona, cum ar fi arealul periclitat/contaminat;
b) consecinţele contaminării/intoxicării organismului,
tipurile de boli/reacţii care pot fi provocate;
c) simptomele intoxicării/contaminării şi ale bolilor
care pot fi provocate;
d) primul ajutor;
e) soluţii medicale care protejează şi ajută
organismul împotriva bolilor determinate de aceste substanţe;
f) mijloacele de protecţie a apei, alimentelor şi
furajelor;
g) mijloacele de protecţie individuală şi de acţiune
pentru protecţia persoanelor din jur, mijloacele de protecţie antichimică a
pielii;
h) decontaminarea;
i) carantina şi regulile de comportare în carantină -
igiena locuinţei, igiena bolnavilor, igiena apei, igiena alimentaţiei;
j) sursele remanent poluate şi protecţia faţă de acestea;
k) reguli de evacuare;
l) comportamentul în caz de evacuare/planul personal
pentru evacuare;
m) reguli de comportament în adăpost sau în locurile
special amenajate.
5. Avarierea construcţiilor
hidrotehnice:
a) cunoaşterea condiţiilor în care se face evacuarea;
b) planul personal pentru evacuare;
c) convieţuirea în locurile de refugiu.
6. Epidemiile sau pandemiile
naturale - aspecte-cheie la care trebuie să facă referire informarea:
a) informarea populaţiei cu privire la cauza
generatoare a epidemiei sau a pandemiei;
b) informarea populaţiei cu privire la modul de
răspândire a infecţiei;
c) informaţii privind serviciile medicale disponibile;
d) informaţii privind stocurile de vaccinuri sau
tratamente;
e) informaţii privind măsurile de igienă şi control al
infecţiei.
7. Canicula - aspecte-cheie
la care trebuie să facă referire informarea:
a) informarea populaţiei cu privire la efectele
caniculei;
b) măsurile recomandate pentru prevenirea şi reducerea
efectelor caniculei;
c) măsurile pe care angajatorii trebuie să le ia pe
timpul caniculei;
d) serviciile medicale organizate pe timpul caniculei;
e) serviciile sociale oferite pe timpul caniculei.
V. OBIECTIVELE STRATEGIEI
1. planificarea şi implementarea unui sistem de
comunicare coordonat pe timpul situaţiilor de urgenţă, care să contribuie la
îmbunătăţirea şi eficientizarea comunicării atât între componentele Sistemului
Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, dar mai ales cu mass-media şi
populaţia afectată;
2. dezvoltarea capacităţii instituţionale de a
planifica şi de a gestiona comunicarea privind hazardurile şi situaţiile de
risc prin integrarea comunicării la toate nivelurile, prin
stabilirea responsabilităţilor şi prin realizarea de campanii orientate după
profilul şi nevoile grupurilor-ţintă şi după tipurile de risc specifice;
3. comunicarea eficientă în timpul şi după producerea
situaţiei de urgenţă;
4. creşterea capacităţii de angajare a societăţii
româneşti prin informarea populaţiei în scopul prevenirii, dar şi al
autoapărării;
5. creşterea nivelului de înţelegere privind riscurile
majore, respectiv la cutremure, inundaţii, alunecări de teren, şi a capacităţii
individuale de reacţie în situaţii de urgenţă pentru populaţia rurală şi urbană
din România;
6. creşterea adaptabilităţii populaţiei urbane şi
rurale la riscurile din zonele expuse;
7. dezvoltarea unei colaborări reale cu societatea
civilă şi implicarea acesteia în mod planificat în programele de informare şi
voluntariat.
VI. PRINCIPII GENERALE
1. Principiul legalităţii.
Toate instituţiile publice implicate în
gestionarea şi managementul situaţiilor de urgenţă, dar şi instituţiile de
presă, pe timpul situaţiilor de urgenţă, trebuie să aibă în vedere respectarea
legilor şi a tuturor actelor normative, pentru a se preveni agravarea
consecinţelor, dar şi pentru ameliorarea acestora.
2. Principiul participării.
Pentru aplicarea acestui principiu este esenţial
ca în situaţii de urgenţă să se implice şi să participe atât instituţiile
responsabile în domeniu, presa, dar mai ales populaţia.
3. Principiul
responsabilităţii. A acţiona cu responsabilitatea
cerută de lege este obligaţia şi atribuţia instituţiilor publice, însă pentru
mijloacele de comunicare şi presă responsabilitatea şi profesionalismul sunt
vitale în timpul situaţiilor de urgenţă, având în vedere consecinţele deosebit
de grave pe care le-ar putea avea comunicarea către populaţie a unor informaţii
obţinute iresponsabil şi neprofesional.
4. Principiul cooperării şi
coerenţei. A coopera şi a acţiona coordonat sunt
elemente esenţiale atât pentru comunicarea între instituţiile publice, cât şi
pentru comunicarea cu presa şi populaţia în timpul situaţiei de urgenţă.
5. Transparenţa
activităţilor desfăşurate pentru gestionarea situaţiilor de urgenţă. Acest aspect este foarte important, având
în vedere că orice măsură şi activitate a autorităţilor publice în timpul
situaţiei de urgenţă care nu sunt comunicate presei şi populaţiei cu
explicaţiile necesare pot duce la interpretări şi confuzii nedorite.
6. Principiul
operativităţii şi subordonării ierarhice a componentelor Sistemului Naţional de
Management al Situaţiilor de Urgenţă. A se
prezenta presei şi populaţiei acţiunile coordonate şi executate operativ de
componentele sistemului este foarte important pentru populaţia afectată de
situaţii de urgenţă. Un mod de acţiune şi informare cu respectarea procedurilor
stabilite şi a subordonării ierarhice pe niveluri sau domenii de competenţă a
organismelor, organelor şi structurilor abilitate în domeniu poate contribui la
evitarea panicii şi liniştirea populaţiei afectate şi chiar la atitudinea şi
comportamentul cerute pe timpul situaţiilor de urgenţă.
VII. DIRECŢII DE ACŢIUNE
1. Dezvoltarea expertizei de comunicare şi informare
publică la nivel central şi local prin asigurarea cu personal de specialitate,
prin instruirea personalului existent în domeniul relaţiilor publice,
managementului de campanie, managementului general şi de proiecte, dar şi prin
stabilirea în fişele de post a atribuţiilor de comunicare în situaţii de
urgenţă separat de cele de comunicare şi informare, pentru personalul care
îndeplineşte astfel de funcţii
2. Dezvoltarea caracterului integrat al comunicării în
situaţii de urgenţă în ceea ce priveşte informarea, folosindu-se planificarea
compactă şi complementară a campaniilor/ activităţilor de informare a
populaţiei, exerciţiile aplicative şi relaţiile publice
3. Dezvoltarea comunicării în baza unei analize de
nevoi, a profilurilor grupurilor-ţintă şi a riscurilor existente, pornind de la
priorităţile locale ale domeniului, mai exact de la delimitarea riscurilor pe
zone/judeţe
4. Dezvoltarea instrumentelor de înregistrare a
modului de răspuns şi reacţie, a instrumentelor de evaluare a impactului, a
testării activităţilor şi a modalităţii de integrare a răspunsului şi reacţiei
populaţiei de la o campanie la alta, în ceea ce priveşte informarea populaţiei
5. Dezvoltarea capacităţii de reacţie a populaţiei în
caz de dezastru şi a capacităţii de autosusţinere prin folosirea
instrumentelor/mijloacelor practice, a exerciţiilorşi a aplicaţiilor
6. Dezvoltarea softurilor de aplicaţii pentru scenarii
de situaţii de urgenţă, atât pentru exerciţiile autorităţilor implicate în
managementul situaţiilor de urgenţă, cât şi pentru instruirea populaţiei
7. Dezvoltarea şi
popularizarea imaginii inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă în vederea
creării unei mărci de referinţă pentru aceste instituţii, cu respectarea şi
aplicarea tehnicilor moderne de marketing, respectiv prin aplicarea însemnelor
instituţiei pe diverse materiale, prin campanii la nivel naţional şi local şi
prin dezvoltarea paginilor de internet cu informaţii utile pentru populaţie
8. Promovarea transparentă a măsurilor luate de
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi de inspectoratele judeţene,
popularizarea atribuţiilor şi activităţilor acestora, prin publicarea
planurilor de acoperire a riscurilor pe internet/în presă sau prezentarea lor
în faţa comunităţii, dar şi prin implicarea comunităţilor locale în dezbaterea
diferitelor secvenţe ale planurilor de apărare
9. Dezvoltarea metodelor de comunicare în situaţii de
urgenţă prin stabilirea unor proceduri pe niveluri de competenţă şi verificarea
funcţionării acestora cu ajutorul unor exerciţii şi aplicaţii care să integreze
comunicarea dintre autorităţi, informarea populaţiei şi relaţia de comunicare
dintre managerul situaţiei de urgenţă şi presă
10. Dezvoltarea caracterului unitar al comunicării în
situaţii de urgenţă
11. Stabilirea unor structuri specifice şi
specializate de comunicare care să acţioneze din timp de „normalitate"
atât pentru Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă şi pentru comitetele
ministeriale la nivel central, cât şi pentru comitetele judeţene, municipale şi
orăşeneşti la nivel local
12. Infiinţarea unor centre de comunicare şi informare
publică pentru situaţii de urgenţă la nivel naţional, judeţean şi local, în
subordinea comitetelor pentru situaţii de urgenţă, centre care să informeze
mass-media şi populaţia
13. Stabilirea unor proceduri de comunicare în situaţii de urgenţă şi aplicarea acestora ca parte a planurilor de
acoperire a riscurilor
14. Dezvoltarea parteneriatului cu societatea civilă,
prin susţinerea voluntariatului, a programelor, platformelor şi mecanismelor de
consultare/comunicare cu populaţia
15. Conştientizarea, prin campanii naţionale şi
locale, de către populaţie a faptului că zona este expusă riscurilor şi
dezvoltarea abilităţilor de răspuns şi de autosusţinere în caz de dezastru sunt
esenţiale.
16. Dezvoltarea unui comportament de răspuns corect în caz de dezastru, prin campanii locale pornind de la
specificul riscurilor existente
17. Informarea şi instruirea corectă a tinerilor, prin
aplicarea la toate nivelurile de învăţământ a unui curriculum educaţional
adecvat, axat pe înţelegerea şi acceptarea riscurilor, cunoaşterea măsurilor de
prevenire, pe dezvoltarea capacităţii de răspuns, de autosusţinere şi prim
ajutor în folosul celorlalţi, dar şi importanţa implicării în activităţile de
voluntariat care să sprijine intervenţiile autorităţilor
18. Informarea permanentă şi comunicarea cu societatea
civilă în legătură cu atitudinea şi comportamentul cerute pe timpul situaţiilor
de urgenţă
VIII. REZULTATELE POLITICII PUBLICE
Prin îmbunătăţirea informării publice, prezenta
strategie urmăreşte ca rezultat final dezvoltarea în rândul populaţiei a unui
comportament adecvat pentru situaţii de urgenţă, respectiv crearea unor
deprinderi corecte de revenire şi reacţie la hazarduri.
De asemenea, prin îmbunătăţirea comunicării în timpul
situaţiei de urgenţă se urmăresc evitarea dezinformării, apariţiei zvonurilor,
prevenirea confuziilor inevitabile atunci când instituţiile publice difuzează
dezorganizat informaţii despre acelaşi eveniment.
Aplicarea Strategiei reprezintă baza resurselor de
comunicare pe timpul managementului consecinţelor produse, cu condiţia
pregătirii activităţilor necesare înainte de producerea unei situaţii de
urgenţă.
IX. REZULTATELE ACŢIUNILOR
Obiective:
a) un sistem eficient de comunicare pe timpul
situaţiilor de urgenţă între componentele Sistemului Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă;
b) elaborarea în termen de 60 de zile de la intrarea în
vigoare a prezentei strategii a unei metodologii care să fie aprobată prin
ordin al ministrului internelor şi reformei administrative pentru aplicarea
ghidului de comunicare la nivelul administraţiei publice;
c) pregătirea şi luarea măsurilor necesare de către
conducătorii instituţiilor implicate în managementul situaţiilor de urgenţă;
d) elaborarea în termen de 60 de zile de la intrarea în
vigoare a metodologiei a unor planuri proprii de aplicare a ghidului de
comunicare;
e) desemnarea unor persoane responsabile cu aplicarea
planurilor de comunicare;
f) luarea măsurilor necesare încadrării cu personal
de specialitate a posturilor prevăzute cu atribuţii de informare publică;
g) segregarea în fişele posturilor cu atribuţii în
domeniul situaţiilor de urgenţă a unor atribuţii de comunicare şi informare
publică, în cazul în care nu există post specific;
h) instruirea personalului cu
atribuţii în comunicare şi informare publică;
i) efectuarea unor exerciţii şi aplicaţii pentru
verificarea funcţionalităţii planurilor proprii de comunicare şi informare
publică.
X. INDICATORI DE PERFORMANŢĂ:
a) numărul posturilor de specialitate şi al posturilor
cu atribuţii suplimentare de comunicare şi informare publică în cadrul
structurilor abilitate în managementul şi gestionarea situaţiilor de urgenţă;
b) numărul de exerciţii şi aplicaţii în domeniu,
desfăşurate de autorităţile şi organismele abilitate în managementul şi
gestionarea situaţiilor de urgenţă;
c) numărul de planuri şi proceduri proprii de
comunicare adoptate de autorităţile şi organismele abilitate în managementul şi
gestionarea situaţiilor de urgenţă.
XI. IMPLICAŢII PENTRU BUGET
Prezenta strategie nu presupune alocarea de fonduri
suplimentare.
XII. IMPLICAŢII JURIDICE
Elaborarea în termen de 60 de zile de la intrarea în
vigoare a prezentei strategii a planului de implementare a Strategiei şi
aprobarea acestuia prin ordin al ministrului internelor şi reformei
administrative.
XIII. PROCEDURI DE MONITORIZARE Şl EVALUARE Centrul
Operaţional Naţional din cadrul Inspectoratului
General pentru Situaţii de Urgenţă, pe baza
informaţiilor furnizate de componentele Sistemului Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă, va redacta o situaţie-raport care va fi dezbătută în
cadrul Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, în cel mult 6 luni de
la adoptarea planului de implementare.
Obiectivul monitorizării este de a informa Comitetul
Naţional pentru Situaţii de Urgenţă cu privire la faptul că toate componentele
Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă au luat măsurile
necesare aplicării şi funcţionării ghidului de comunicare pentru situaţii de
urgenţă. Pe baza acestei raportări va avea loc o primă evaluare a rezultatelor
directe obţinute prin aplicarea ghidului de comunicare.
Evaluarea Strategiei, a ghidului de comunicare şi
informare publică pentru situaţii de urgenţă şi a planului de implementare va
avea loc după apariţia primei situaţii de urgenţă, ocazie cu care toate
structurile responsabile vor raporta centralizat modalitatea de funcţionare a
planurilor proprii.
In urma analizei se vor identifica problemele cu care
s-au confruntat structurile abilitate cu informarea
publică, rezultatele obţinute şi se vor face propuneri de ajustare, completare,
modificare sau actualizare a planurilor de comunicare.
XIV. ETAPE ULTERIOARE:
- luarea măsurilor necesare pentru aplicarea planului
de implementare a prezentei strategii.