HOTARARE Nr. 2
din 8 iunie 2010
în Cauza Andreescu împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 162 din 7 martie 2011
(Cererea nr. 19.452/02)
In Cauza Andreescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis
Lopez Guerra, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de
consiliu la data de 18 mai 2010,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei
se află o cerere (nr. 19.452/02) îndreptată împotriva României, prin care un
cetăţean al acestui stat, domnul Gabriel Andreescu (reclamantul),
a sesizat Curtea la 29 martie 2002, în temeiul
art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost
reprezentat de doamna Livia Cinteză, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de
agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se
plânge de încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare ca urmare a
condamnării sale sub aspect penal şi civil pentru calomnie, precum şi de
încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în condiţiile în care a fost
condamnat de către instanţa de recurs fără a fi audiat, după ce a fost achitat
în primă instanţă.
4. La 15 ianuarie 2009,
preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea.
Intemeindu-se pe dispoziţiile art. 29 alin. 3 din Convenţie, acesta a hotărât,
de asemenea, ca admisibilitatea şi fondul să fie examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1952 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Geneza cauzei
6. Reclamantul este un
militant pentru drepturile omului recunoscut în România. El este membru
fondator al Comitetului Helsinki Român şi a fost iniţiatorul mai multor
asociaţii nonguvernamentale care militează pentru drepturile omului. De
asemenea, reclamantul este conferenţiar universitar, predând Etică şi Ştiinţe
politice, şi colaborează în mod constant cu mai multe ziare şi publicaţii.
7. In timpul regimului
comunist, înainte de anul 1989, reclamantul a suportat
persecuţii, a fost arestat sau i s-a stabilit domiciliu obligatoriu pentru că a
criticat regimul de atunci în ceea ce priveşte problema încălcării drepturilor
omului, pentru că a acordat interviuri presei occidentale, precum şi pentru că
a condus acţiuni de protest paşnice, cum ar fi greva foamei.
8. La 9 decembrie 1999
a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Legea nr. 187/1999 privind accesul la
propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică*). Conform
acestei legi, orice cetăţean român sau străin care a obţinut cetăţenia română
după 1945 are dreptul să cunoască conţinutul dosarului întocmit cu privire la persoana sa de către
organele poliţiei politice a fostului regim. In plus, legea dispune că orice
persoană care a făcut obiectul unui dosar din care rezultă că a fost pusă sub
supraveghere de către Securitate are dreptul de a cunoaşte identitatea
agenţilor serviciilor secrete şi a colaboratorilor lor care au contribuit cu
informaţii la dosar. In sfârşit, legea prevede că toţi cetăţenii români,
mass-media, organizaţiile nonguvernamentale şi instituţiile publice au dreptul
de a li se permite accesul la informaţii de interes public privind calitatea de
agent sau de colaborator al fostei Securităţi a persoanelor care ocupă funcţii
publice, precum preşedinţia României, funcţii guvernamentale sau parlamentare,
funcţiile de prefect, de judecător sau de inspector general de poliţie. Accesul
la aceste informaţii de interes public priveşte, de asemenea, persoanele aflate
la conducerea bisericilor şi cultelor religioase recunoscute, precum şi membrii
Academiei Române.
9. Legea nr. 187/1999
a instaurat un organism public însărcinat cu aplicarea acesteia, şi anume
Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).
10. Dezbaterea politică
în jurul acestei legi şi al aplicării sale a fost considerabilă, iar acoperirea
mediatică a fost şi continuă să fie importantă. Reclamantul a fost unul dintre
promotorii acestei legi între 1989 şi data adoptării acesteia
în 1999.
11. In luna iunie 2000, reclamantul s-a adresat CNSAS solicitând accesul
la propriul dosar de informaţii creat de către fosta Securitate. El nu a primit
răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 12 din Legea nr. 187/1999.
In luna septembrie 2000, reclamantul a adresat CNSAS o nouă cerere solicitând
să fie informat dacă membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Române au fost sau nu
colaboratori ai fostei Securităţi. Reclamantul nu a primit răspuns în termenul
prevăzut de lege.
B. Conferinţa de
presă organizată de reclamant la 20 februarie 2001
12. In absenţa unui răspuns la solicitările adresate CNSAS, reclamantul
a anunţat o conferinţă de presă programată pentru data de 20 februarie 2001, în
cadrul căreia intenţiona să îşi exprime preocuparea cu privire la lipsa de
eficienţă practică a procedurilor prevăzute de Legea nr. 187/1999.
13. In cursul
conferinţei de presă el a declarat ziariştilor prezenţi că este dezamăgit de
modul în care este aplicată Legea nr. 187/1999 şi a denunţat problemele legate
de aplicarea legii, probleme care erau de natură să aducă atingere atât
drepturilor persoanelor particulare, cât şi interesului public. Reclamantul a
invitat autorităţile să respecte legea, iar publicul să urmărească acest aspect
cu vigilenţă.
*) Legea nr. 187/1999 a fost abrogată prin art. 38
alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la
propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008.
14. Ca răspuns la
întrebările ziariştilor cu privire la cauzele lipsei de eficacitate a
activităţii CNSAS, reclamantul a menţionat lipsa de profesionalism, indiferenţa
si lenea membrilor Colegiului CNSAS.
15. Intrebat de ziarişti
cu privire la îndoielile pe care le-ar putea avea în ceea ce priveşte
independenţa membrilor CNSAS, el a răspuns că o singură persoană îi inspira
neîncredere din cauza presiunilor care au fost exercitate asupra sa în timpul
regimului comunist, presiuni având ca scop să îi distrugă rezistenţa şi să o
determine să se plieze indicaţiilor regimului. Reclamantul l-a nominalizat pe
A.P., membru al Colegiului CNSAS, personalitate publică recunoscută în domeniul
culturii, fost ministru al culturii şi, ulterior, al afacerilor externe.
Prezentând motivele pe care îşi fundamenta bănuielile, reclamantul a precizat
că „desigur, asta nu este o dovadă că neapărat dl [A.P.] a colaborat într-un
fel cu Securitatea". Reclamantul a evocat, de asemenea, funcţiile
acceptate de către A.P. în unul dintre primele guverne de după 1989, precum şi
remarcile publice ale acestuia cu privire la „marile dileme morale din spatele
dosarelor" şi reticenţa sa în ceea ce priveşte deconspirarea poliţiei
politice, manifestată în cursul dezbaterilor publice dedicate acestui subiect.
16. Evocând episodul Mişcării pentru Meditaţie Transcendentală şi al
Grupului de la Păltiniş la care o parte a intelectualităţii româneşti, printre
care şi A.P., s-a afiliat înainte de 1989, suferind represaliile regimului
comunist, reclamantul s-a referit la metodele utilizate de poliţia politică
pentru a distruge rezistenţa psihică a persoanelor vizate, precum anchete abuzive,
ameninţări, intimidări, înscenări şi hărţuiri. Potrivit reclamantului,
persoanele care făcuseră obiectul unor anchete erau puse în situaţia de a
continua să prezinte explicaţii agenţilor Securităţii „cu ocazia unor discuţii
ulterioare", fiind astfel determinate să cedeze progresiv presiunilor şi
să acţioneze împotriva propriei conştiinţe.
17. Reclamantul şi-a
exprimat, în acelaşi timp, consideraţia faţă de A.P. şi înţelegerea faţă de
atitudinea de supunere a acestuia faţă de fostul regim, persoană „care, fără a
fi un erou, nu are un caracter rău".
18. Reclamantul a
subliniat, la sfârşitul intervenţiei sale, că nu deţine probe care să îi
permită să afirme că A.P. cedase efectiv presiunilor Securităţii, dar că a
compărut în faţa ziariştilor pentru a-şi exprima bănuielile şi argumentele
aferente, „argumente care nu sunt o probă absolută, ci le aşteaptă pe cele
absolute. Dar probe absolute nu pot fi obţinute decât cu colaborarea
instituţiilor".
19. Partea relevantă a
intervenţiei reclamantului, astfel cum a fost transcrisă de Judecătoria
Sectorului 4 Bucureşti în Sentinţa acesteia din 13 iulie 2001 (paragraful 31 de
mai jos), este următoarea:
„Avem un singur caz despre care pot să spun că am o
bănuială (...) - cred că avem dreptul să ne exprimăm bănuielile - iar persoana
pe care o am în minte este domnul [A.P.].
Dl [A.P.] a fost numit ministru al culturii imediat
după Revoluţie. Dacă ne uităm pe lista celor care au intrat în structurile de
Putere imediat după 1990, vedem că cei cu funcţii de decizie au avut ceva în
spate. Desigur, asta nu este o dovadă că neapărat dl [A.P.] a colaborat într-un
fel cu Securitatea. Pe de altă parte, de-a lungul timpului, dânsul a avut o
obedienţă incredibilă faţă de premierul de atunci, [P.R.], apoi şeful PD (...)
... dar cea mai flagrantă a fost acceptarea de către [A.P.] a prezenţei sale pe
lista candidaţilor pentru Colegiu. Eu cunosc problemele sale anterioare, după
ce a terminat în sfârşit - spunea domnia sa - ministeriatul la portofoliul
externelor. Când dl [P.R.] l-a solicitat încă o dată pentru această poziţie,
domnia sa a răspuns «Da» şi, nu numai că a răspuns «Da», ci a dus o întreagă politică de convingere a opiniei
publice că are acest drept. Deşi nu avea acest drept, conform Legii dosarelor.
Imi amintesc dezbaterea pe care am avut-o la GDS privind acceptabilitatea
numirii lui [M.D.] şi a lui [A.P], şi prezenţa sa aici, genul de argumentare pe
care a avut-o domnia sa aici. El s-a referit, cu un anumit patos, la marile
dileme morale din spatele dosarelor, la câtă dramă se ascunde în aceste dosare.
Şi pe acestea nu le poţi trata oricum, ca un copil, încât după aceste săptămâni
de discuţii trebuie să vă spun că mai mulţi membri ai GDS erau convinşi că dl
[A.P.] are o problemă la dosar. Că dânsul se comporta cum se comporta datorită
dosarului său. De ce acest lucru? De ce dl [A.P.], a cărui personalitate am
motive să o apreciez, a colaborat cu Securitatea? Lucrul este foarte simplu şi
explicabil, nu pentru un om care este construit rău, ci pentru un om care nu
este un erou, care are inteligenţa absolut precisă şi elaborată a opoziţiei pe
vremea aceea la strategiile Securităţii. Dânsul, ştiţi, a fost scos afară din
Partid şi a avut probleme cu Securitatea datorită Meditaţiei Transcendentale.
Este tot o înscenare a Securităţii, care folosea un agent străin pentru
gruparea esoterică numită «Meditaţia transcendentală». In orice caz, în această
activitate au fost prinşi mai mulţi intelectuali de prestigiu şi acţiunea a
reuşit să intimideze intelectualitatea românească cel puţin pentru o perioadă
de timp. Una dintre victime a fost dl [A.P.]. Şi, evident că în această
situaţie eşti chemat la Securitate, ţi se bate cu pumnul în masă, eşti
ameninţat, eşti pus să dai nenumărate declaraţii - şi lucrul ăsta se întâmplă
nu o singură dată, se întâmplă de nenumărate ori. Şi există o tehnică
extraordinară în a se introduce pe hârtia pe care urmează să o semnezi lucruri
de care devii responsabil, pe care ţi le asumi, şi ştii lucrul acesta. Au fost
situaţii la Rahova, când securiştii veneau în stol şi băteau cu pumnul în masă
şi spuneau: «Semnează! Semnează! Semnează!...» Şi ca să-ţi dai seama că totuşi
verbul acela era asertiv şi nu optativ, lucrul acesta presupune o anumită
răceală, furie în tine şi o anumită stăpânire. Eu nu cred că dl [A.P.] are
puterea... Şi nu cred că are nici dexteritatea textelor de lege pentru a
rezista unei astfel de presiuni. De-a lungul anilor, dl [A.P] a făcut parte din
Grupul de la Păltiniş. Asta presupunea o activitate aflată în centrul atenţiei
Securităţii. Desigur că oamenii care fuseseră anchetaţi anterior trebuiau să
dea la noi întâlniri explicaţii despre discuţiile de acolo şi aşa, încet,
încet, făceai greşeli şi fiecare greşeală îţi încărca dosarul şi devii din ce
în ce mai slab şi ajungi să faci lucruri pe care iniţial niciodată nu-ţi puteai
imagina că le-ai făcut. Probabil că dl [A.P.] are o imensă jenă şi din cauza
asta nu a putut să vorbească în 1990 despre ce cred eu că ar fi trebuit să
vorbească. Subliniez: eu nu am probe. Eu am vorbit în faţa dvs. apelând la
bănuieli şi la pseudo-argumente. Adică la argumente care nu sunt o probă
absolută, ci le aşteaptă pe cele absolute. Dar probe absolute nu pot fi
obţinute decât cu colaborarea instituţiilor."
20. Discursul
reclamantului a cunoscut o largă acoperire mediatică. De exemplu, cotidianul cu
difuzare naţională „România Liberă" a titrat în ediţia sa din 21 februarie
2001: „Gabriel Andreescu a lansat ieri acuzaţii grave: [A.P] este bănuit de a
fi colaborat cu fosta Securitate."
C. Condamnarea penală
a reclamantului pentru calomnie
21. La 27 februarie
2001, A.P. a formulat o plângere penală împotriva reclamantului, acuzându-l de
insultă şi calomnie cu privire la afirmaţiile acestuia din cadrul conferinţei
de presă din 20 februarie 2001. A.P. a solicitat în acelaşi timp daune morale
în cuantum de un miliard de lei româneşti vechi (ROL) şi obligarea
reclamantului să prezinte scuze în public.
1. Procedura în faţa
Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti
22. La termenul din 3
iulie 2001, instanţa i-a ascultat pe reclamant, pe partea vătămată şi pe
procuror.
23. Procurorul a
solicitat achitarea, cu motivarea că discursul în litigiu exprima o simplă
bănuială, iar nu afirmarea unui fapt determinat şi că nu exista niciun element
susceptibil să demonstreze că reclamantul a acţionat cu intenţia de a aduce
prejudicii de imagine părţii vătămate.
24. In concluziile
depuse în scris, reclamantul a făcut referire, între altele, la o declaraţie
manuscrisă a lui A. P. din 19 mai 1982. Conform reclamantului, conţinutul
acestei declaraţii întărea bănuielile sale conform cărora A. P. a putut ceda
presiunilor Securităţii, oferind acesteia informaţii de natură să aducă
atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unor terţi, precum
libertatea de exprimare şi cea de asociere. Reclamantul se baza pe următorul
pasaj din scrisoare:
„Menţionez că la un timp după (...), am informat un
ofiţer al Ministerului de Interne asupra conferinţei la care am participat,
exprimându-mi dezacordul faţă de conţinutul ei, precum şi uimirea că a putut
avea loc în condiţii oficiale."
25. In concluziile
scrise, reclamantul susţinea că faptul de a dezvălui asemenea informaţii şi de
a-şi exprima dezacordul într-o declaraţie făcută în faţa unui reprezentant al
fostului regim reprezenta o atitudine dacă nu de colaborare cu regimul, cel
puţin de compromis, deoarece o asemenea atitudine era „o invitaţie la
reprimarea organizatorilor" acestor reuniuni. In această privinţă,
reclamantul considera că declaraţia lui A. P. din 19 mai 1982 era o dovadă de
natură să îi întărească îndoielile, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 187/1999
oferea o definiţie legală a noţiunii de „colaborator al organelor de Securitate
ca poliţie politică", incluzând „persoanele care au oferit informaţii
Securităţii prin care s-a adus atingere nemijlocit sau prin alte organe
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului", cu excepţia
declaraţiilor făcute în cursul anchetelor de către persoanele private de
libertate din motive politice şi cu privire la faptele care le erau imputate
acestora.
26. Reclamantul a
indicat, de asemenea, două persoane membre ale GDS, şi anume R. S. şi D. P.,
care şi-au exprimat cu ocazia discuţiilor pe care le-au avut bănuielile în ceea
ce îl priveşte pe A.P
27. Reclamantul a
precizat, în plus, că, în virtutea dreptului la libertatea de exprimare, avea
dreptul de a aprecia fapte evidente, dar şi aparenţe.
28. Din concluziile
scrise ale reclamantului rezultă că, la 15 mai 2001,
adversarul său, A. P, a fost audiat de instanţă cu privire la declaraţia din 19
mai 1982. Cu privire la acest subiect, A. P. a declarat că a fost constrâns de
către Securitate să facă declaraţia incriminată şi că aceasta privea cetăţeni
elveţieni care au participat la conferinţă, iar nu participanţii români.
29. In fine, reclamantul
a subliniat că, exprimându-şi îndoielile în ceea ce priveşte integritatea lui
A. P., el a înţeles mereu că A. P. pur şi simplu a dat dovadă de slăbiciune în
faţa presiunilor Securităţii şi că acesta nu a acţionat niciodată cu scopul de
a face rău sau de a obţine privilegii din partea regimului. Reclamantul
concluziona că „afirmaţia conform căreia o persoană nu este un erou nu ar putea
fi considerată o calomnie".
30. In cadrul
audierilor, A. P. a prezentat instanţei un certificat emis de CNSAS, al cărui membru
era, datat 12 iunie 2001, atestând că nu a colaborat cu Securitatea. De
asemenea, a depus la dosar o declaraţie extrajudiciară dată de D. P, datată 22
iunie 2001, în care acesta din urmă declara că nu a afirmat niciodată că A. P.
a colaborat cu fosta Securitate, că nu a avut discuţii cu reclamantul în acest
sens şi că nu susţine nimic din ceea ce reclamantul a afirmat în ceea ce îl
priveşte.
2. Sentinţa din 13 iulie
2001 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti
31. Printr-o sentinţă din 13 iulie 2001, Judecătoria Sectorului 4
Bucureşti a dispus achitarea reclamantului, cu motivarea că elementele
materiale şi intenţionale ale infracţiunilor de care era acuzat acesta nu erau
reunite în speţă, şi a respins pretenţiile civile ale părţii vătămate.
32. Referindu-se la libertatea de exprimare, la dreptul publicului de
acces la informaţiile de interes public şi la dreptul la protejarea demnităţii
terţilor, astfel cum sunt garantate de Constituţie, instanţa a reţinut mai
întâi că afirmaţiile reclamantului, descriind partea vătămată drept o persoană
„care a avut o incredibilă obedienţă faţă de [P. R.]" şi drept o persoană
slabă, incapabilă să reziste poliţiei politice a regimului comunist, erau
judecăţi de valoare şi nu depăşeau limitele criticii acceptabile a personalităţilor
publice, în măsura în care reclamantul nu a folosit expresii triviale sau
injurioase, iar afirmaţiile sale nu se apropiau de absurd sau de
imposibilitatea obiectivă. In consecinţă, instanţa a concluzionat că nu există
infracţiunea de insultă în ceea ce îl priveşte pe reclamant.
33. Apoi, instanţa a
estimat că se putea deduce din discursul reclamantului că acesta a reproşat
părţii vătămate că ar fi colaborat cu fosta Securitate.
34. Instanţa a constatat mai întâi interesul publicului de a discuta despre
acest subiect, ţinând cont de calitatea de persoană publică, învestită cu
funcţii oficiale, a lui A. P, printre care în special cea de membru al CNSAS.
Interesul public era accentuat în mod particular în ceea ce priveşte condiţiile
impuse de lege pentru a deveni membru al Colegiului CNSAS, mai ales condiţia de
a nu fi făcut parte din structurile Securităţii şi de a nu fi fost colaborator
al acesteia. Cu privire la acest aspect, instanţa a subliniat că reclamantul a
exprimat opiniile în litigiu în cadrul unei dezbateri de interes public ale
cărei implicaţii erau mai largi şi priveau eficacitatea CNSAS şi a procedurilor
prevăzute de Legea nr. 187/1999.
35. Instanţa a reţinut că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă,
deoarece el nu a exprimat niciodată certitudinea că partea civilă a colaborat
cu Securitatea, ci doar bănuielile sale în acest sens, bazate pe anumite
indicii de natură să dea naştere la asemenea îndoieli. Instanţa a reţinut că
reclamantul a insistat mereu asupra subiectivităţii demersului său şi asupra
absenţei unor probe certe, avertizând astfel membrii publicului şi invitându-i
să aprecieze personal indiciile existente.
36. De altfel, în ceea
ce priveşte certificatul atestând că A. P. nu a colaborat cu fosta Securitate,
instanţa a stabilit că acest document putea într-adevăr să nu elimine
îndoielile reclamantului, dat fiind contextul în care au fost enunţate
îndoielile, şi anume o critică a CNSAS şi a eficacităţii acestuia, ceea ce
implica în egală măsură a pune sub semnul întrebării dovezile eliberate de
CNSAS însuşi.
37. Instanţa a
concluzionat după cum urmează:
„(...) chiar eronat în privinţa concluziei trase,
demersul (reclamantului) este formulat cu bună-credinţă, inculpatul însuşi
atrăgând atenţia asupra neajunsurilor argumentelor sale şi se constituie doar
ca interpretări ale unor fapte obiective prezentate cu corectitudine (prezenţa
părţii vătămate în cele două cabinete, faptul că partea vătămată a fost supusă
presiunilor fostei Securităţi, aspectul notoriu că maniera de acţiune a fostei
Securităţi crea posibilitatea accentuată a forţării unei colaborări a unora din
victimele sale etc.) prin prisma unor judecăţi de valoare personale care,
greşit sau nu, aşa cum s-a arătat, nu pot fi supuse controlului instanţei,
(...) - interpretări care nu ating pragul imposibilului sau neverosimilului
evident pentru a deveni denigratoare prin însăşi evidenţa neverosimilului celor
afirmate -, acest demers se încadrează în limitele libertăţii de exprimare a
opiniilor."
38. Respingând capătul
de cerere cu privire la plata de daune morale, cu motivarea că reclamantul nu a
comis nicio faptă ilicită, ci doar şi-a exercitat dreptul la libertatea de
exprimare garantat de Constituţie, instanţa a dispus în plus că rămân în
sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de stat.
3. Recursul părţii vătămate
la Tribunalul Bucureşti
39. Partea civilă a
introdus recurs în faţa Tribunalului Bucureşti împotriva Sentinţei din 13 iulie
2001.
40. In acelaşi timp,
Parchetul a introdus recurs, cu motivarea că cheltuielile de judecată ar fi
trebuit reţinute în sarcina părţii care a pierdut.
41. La prima înfăţişare
din 1 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a dispus amânarea judecării cauzei
pentru o dată ulterioară, în vederea comunicării motivelor de recurs către reclamant.
42. La 15 octombrie
2001, Tribunalul a deschis dezbaterile cu privire la recursurile formulate de
A.P şi Parchet. Reprezentantul Ministerului Public a solicitat menţinerea
achitării reclamantului şi respingerea recursului părţii civile ca nefondat.
43. Instanţa a ascultat pledoariile avocaţilor reclamantului şi
adversarului său. Reclamantul, care era prezent la dezbateri, nu a fost audiat
personal de către Tribunalul Bucureşti.
44. Printr-o decizie din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a
admis recursul introdus de A. P. şi l-a condamnat pe reclamant la plata unei
amenzi penale de 5.000.000 ROL şi la daune morale în cuantum de 50.000.000 ROL
către partea vătămată.
45. Instanţa a stabilit că reclamantul nu a putut demonstra
veridicitatea afirmaţiilor sale conform cărora A. P. a colaborat cu fosta
Securitate, în timp ce Certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atesta
că A. P. nu a colaborat. Tribunalul Bucureşti nu a făcut nicio referire la
considerentele reţinute de Judecătorie în favoarea achitării reclamantului.
Tribunalul a utilizat termenii următori:
„In speţa de faţă, inculpatul nu a putut face dovada
veridicităţii afirmaţiilor sale care au găsit ecou în conştiinţa publicului şi
ar fi putut atrage sancţiuni în cazul în care acestea ar fi fost adevărate în
ceea ce o priveşte pe partea vătămată, având în vedere funcţia pe care o
îndeplinea la vremea respectivă şi declaraţia acestuia de negare a oricărei
colaborări cu Securitatea.
Faptul că partea vătămată nu a avut statutul de
colaborator al Securităţii este relevat în Adeverinţa nr. 5.552/12 iunie 2001
depusă la dosar şi eliberată de CNSAS.
Faţă de aceste considerente, în
baza art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de
procedură penală, Tribunalul va admite recursul părţii vătămate A. P, va casa
sentinţa penală recurată şi în fond:
In baza art. 206 din Codul penal raportat la art. 63 din
Codul penal, inculpatul va fi condamnat la 5.000.000
lei amendă penală."
46. La 19 februarie
2002, reclamantul a plătit amenda penală. La 5 august 2002, reclamantul a
plătit avocatului lui A.P. suma stabilită cu titlu de daune morale.
II. Dreptul şi practica interne relevante A. Dreptul şi practica
interne relevante
47. Dispoziţiile
Codului de procedură penală în ceea ce priveşte limitele competenţelor
instanţelor ce statuează asupra unui recurs, astfel cum erau redactate la
momentul faptelor, precum şi modificările care le-au fost aduse prin Legea nr.
356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum
şi pentru modificarea altor legi, sunt descrise în Cauza Mihaiu împotriva României (nr.
42.512/02, paragrafele 21 şi 22, 4 noiembrie 2008).
48. In ceea ce priveşte accesul la dosarele aparţinând serviciilor secrete şi
deconspirarea fostei poliţii politice, reglementarea internă pertinentă, şi
anume Legea nr. 187/1999, este descrisă în Hotărârea Rotam împotriva României ([MC], nr.
28.341/95, paragrafele 31-32, CEDO 2000-V), şi în
Hotărârea Petrina împotriva României (nr. 78.060/01, paragrafele 17-18, 14 octombrie 2008).
49. Dispoziţiile
relevante ale Codului penal român în ceea ce priveşte infracţiunile împotriva
onoarei şi demnităţii, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, precum
şi schimbările legislative ulterioare sunt descrise în Hotărârea Boldea împotriva României [nr.
19.997/02, paragrafele 16-18, CEDO 2007 - ... (extrase)].
50. Art. 63 alin. 2 din
Codul penal, în vigoare la momentul faptelor, prevedea
că maximul amenzii penale pentru infracţiunea de calomnie era de 30.000.000
ROL.
51. Prin Decizia nr. 62
din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 104 din 12 februarie 2007, Curtea
Constituţională română a declarat neconstituţională legea de abrogare a art.
205-207 din Codul penal incriminând insulta şi calomnia, cu motivarea că
reputaţia persoanelor, astfel cum este garantată de Constituţie, trebuia
protejată în mod obligatoriu prin sancţiuni de natură penală.
B. Rapoartele anuale ale CNSAS
52. Primul raport
privind activitatea CNSAS pentru perioada 13 martie 2000-31 mai 2002, publicat
în 2002, în temeiul art. 7 din Legea nr. 187/1999, prezenta în preambulul său
dificultăţile apărute în funcţionarea sa, în special imposibilitatea accesului
direct la arhive, care se aflau în posesia serviciilor secrete reticente să le
predea. Acest preambul era redactat după cum urmează:
„Accesul la propriul dosar întocmit cetăţenilor români
de fosta Securitate este o temă care a preocupat opinia publică şi mediile
politice încă din decembrie 1989.
De la momentul în care subiectul a început să fie
dezbătut şi până la promulgarea Legii nr. 187/1999 au trecut însă 10 ani. Au
fost necesare apoi încă 4 luni pentru ca Parlamentul României să voteze
componenţa Colegiului CNSAS şi un an până la închirierea unui sediu. Toate acestea,
precum şi faptul că Legea nr. 187/1999 a fost, finalmente, rezultatul unor
negocieri şi că textul iniţial a suferit zeci de amendamente, ceea ce a afectat
coerenţa actului legislativ în discuţie, şi-au pus amprenta pe prima perioadă
din activitatea CNSAS care face obiectul prezentului raport de activitate.
Un moment semnificativ al primilor 2 ani de activitate
l-a constituit mutarea în sediul propriu şi semnarea unui protocol adiţional de
colaborare cu S.R.L, document care a permis începerea efectivă a transferului
arhivei fostei Securităţi către CNSAS şi îndeplinirea unui obiectiv major al
legii: accesul la propriul dosar.
Dificultatea principală (...) a fost faptul că s-a
lucrat sub presiunea timpului şi a opiniei publice, fapt explicabil, desigur,
dacă avem în vedere cei 10 ani de întârziere pe care-i avem, luând ca o
comparaţie Comisia Gauck din Germania. De asemenea, faptul că arhiva CNSAS se
constituie prin transferul dosarelor din arhiva S.R.L şi nu prin preluarea in situ a acestei arhive este un factor
esenţial."
53. Acest prim raport
menţiona că Serviciul Român de Informaţii a transmis către CNSAS, în perioada
menţionată mai sus, 3.573 de dosare individuale. Serviciul de Informaţii
Externe a predat 65 de dosare, iar tribunalele militare 14. La 31 mai 2002,
arhivele CNSAS cuprindeau în total 3.652 de dosare individuale.
54. Conform ultimului raport anual al CNSAS din 2008, Serviciul Român
de Informaţii a predat în 2007 către CNSAS 15.500 de dosare. In acelaşi an,
Ministerul Justiţiei a transmis, de asemenea, 109.907 dosare arhivate anterior
în arhivele tribunalelor militare din Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Cluj.
IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie
55. Reclamantul se
plânge de faptul că prin condamnarea sa penală din 29 octombrie 2001 de către
Tribunalul Bucureşti, fără a fi audiat personal, i-a fost încălcat dreptul la
un proces echitabil. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, redactat după cum
urmează în partea sa relevantă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (...)
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa."
56. Guvernul contestă
această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
57. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. 3
din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
58. Reclamantul arată
că, contrar dispoziţiilor Codului de procedură penală (CPP), Tribunalul Bucureşti, prima
instanţă care i-a aplicat o sancţiune penală, nu l-a audiat şi nici nu i-a dat
cuvântul la finalul dezbaterilor. In consecinţă, nu a avut ocazia să precizeze
semnificaţia afirmaţiilor sale făcute cu ocazia conferinţei de presă din 20
februarie 2001 şi nici să rectifice ceea ce ar fi putut fi reţinut în mod
eronat - în special modul şi timpul verbal utilizate în discursul său.
Intr-adevăr, reclamantul susţine că a utilizat, cu ocazia conferinţei de presă,
modul condiţional în fraza „De ce dl [A.P.] (...) ar fi colaborat cu
Securitatea?", iar nu modul indicativ „a colaborat", astfel cum a
reţinut Judecătoria. Finalmente, reclamantul observă că, în conformitate cu
dispoziţiile Codului de procedură penală, faptul de a acorda cuvântul
acuzatului la finalul dezbaterilor nu este un act de procedură facultativ,
nefiind lăsat la latitudinea instanţei şi nici măcar a acuzatului.
59. Guvernul consideră că, examinând acuzaţiile penale aduse
reclamantului, instanţele naţionale au respectat întru totul garanţiile de
independenţă, imparţialitate, publicitate şi egalitate a armelor. In această
privinţă, el subliniază că, în speţă, reclamantul a fost audiat de către
Judecătorie, declaraţia sa aflându-se la dosar. De altfel, avocatul său a pus
concluzii în apărare în cadrul procedurii de recurs. Mai mult, reclamantul a
avut posibilitatea de a depune la dosar mijloacele de probă pe care le
considera pertinente pentru a-şi susţine cauza. De altfel, reclamantul nu a solicitat în cadrul procedurii de recurs prezentarea de
probe noi.
60. Guvernul subliniază
apoi că Tribunalul Bucureşti s-a raliat în decizia sa interpretării probelor şi
motivării Judecătoriei. Tribunalul nu a făcut decât să recalifice drept
calomniatoare afirmaţiile imputate reclamantului. Guvernul observă, de
asemenea, că Tribunalul nu şi-a motivat decizia doar sau într-o măsură
determinantă pe declaraţia reclamantului, ci pe ansamblul probelor din dosar.
61. Mai mult, Guvernul
aminteşte că, potrivit jurisprudenţei Curţii, le revine în principal
instanţelor naţionale să aprecieze probele strânse de către acestea şi
relevanţa acelora pe care le propun inculpaţii, iar caracterul echitabil al
unei proceduri trebuie analizat ţinând cont de ansamblul acesteia. Guvernul
atrage atenţia asupra ultimelor modificări ale CPP care obligă instanţele de
recurs să îl audieze pe inculpat.
2. Aprecierea Curţii
62. Curtea aminteşte că
modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în cadrul căilor de atac depind
de caracteristicile procedurii despre care este vorba; este necesar să se ţină cont de ansamblul procedurii interne şi de
rolul care revine instanţelor în căile de atac în ordinea juridică naţională.
In cazul în care o audiere a avut loc în faţa instanţei de fond, absenţa
dezbaterilor publice în căile de atac se poate justifica prin particularităţile
procedurii în discuţie, având în vedere natura sistemului intern al căilor de
atac, întinderea atribuţiilor instanţei care statuează asupra căilor de atac,
modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate şi protejate
în faţa acesteia şi, mai ales, natura problemelor pe care instanţa din căile de
atac trebuie să le soluţioneze (Botten împotriva
Norvegiei, 19 februarie 1996, paragraful 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-1).
63. In faţa unei instanţe învestite cu soluţionarea căilor de atac,
având plenitudine de jurisdicţie, art. 6 din Convenţie nu garantează în mod
obligatoriu dreptul la o audiere publică şi nici, în cazul în care o asemenea
audiere are loc, dreptul de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, 29 octombrie
1991, paragraful 33, seria A nr. 212-C).
64. In schimb, Curtea a
stabilit că, atunci când o instanţă din căile de atac trebuie să se pronunţe
într-o speţă asupra aspectelor de fapt şi de drept deduse judecăţii şi să
analizeze în ansamblul speţei problema vinovăţiei sau nevinovăţiei
inculpatului, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să
hotărască asupra acestor aspecte fără o apreciere directă a declaraţiilor
făcute personal de către inculpatul care afirmă că nu a comis fapta considerată
infracţiune (Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, paragraful 32, seria A nr. 134, si Constantinescu
împotriva României, nr. 28.871/95, paragraful 55, CEDO 2000-VIII).
65. In speţă, Curtea
observă mai întâi că nicio parte nu contestă faptul că reclamantul a fost
condamnat de Tribunalul Bucureşti fără a fi audiat personal (paragraful 43 de
mai sus). Astfel, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 din
Convenţie, este necesară examinarea atribuţiilor Tribunalului şi natura problemelor
pe care trebuia să le soluţioneze.
66. Curtea aminteşte că în speţă întinderea atribuţiilor Tribunalului
Bucureşti, în calitatea sa de instanţă de recurs, este stabilită în art. 38515 si 38516 din CPP.
Conform art. 38515, Tribunalul, atunci când
statuează în recurs, nu este obligat să pronunţe o nouă hotărâre cu privire la
fond, însă ar avea această posbilitate legală, ceea ce, în speţă, s-a şi
întâmplat. Prin Decizia din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti a anulat
Sentinţa din 13 iulie 2001 şi a pronunţat o nouă hotărâre pe fond. Conform
dispoziţiilor legale citate mai sus, statuând din nou cu privire la conflictul
juridic dedus judecăţii, Tribunalul Bucureşti se bucura de plenitudine de
jurisdicţie şi trebuia să aprecieze atât situaţia de fapt a speţei, cât şi
încadrarea juridică a acesteia. Tribunalul putea să hotărască, fie să confirme
achitarea reclamantului, fie să îl declare vinovat, după ce a procedat la o
apreciere completă a problemei vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia, administrând,
dacă era cazul, noi mijloace de probă.
67. In speţă, Curtea
observă că, după ce a infirmat achitarea pronunţată în primă instanţă,
Tribunalul Bucureşti a statuat asupra fondului acuzaţiilor aduse reclamantului,
declarându-l vinovat de calomnie, fără a-l fi audiat personal, deşi acesta era
prezent la dezbateri. Mai mult, astfel cum rezultă din dosarul instanţei,
instanţa a omis în acelaşi timp să îi ofere cuvântul la finalul dezbaterilor (a
contrarie Constantinescu, citată mai sus, paragrafele 27 şi 58). Or, în opinia Curţii, pentru
a pronunţa hotărârea, Tribunalul Bucureşti nu s-a limitat să efectueze o
interpretare diferită în drept faţă de cea a Judecătoriei în ceea ce priveşte
ansamblul elementelor obiective, dar chiar a efectuat o nouă apreciere a faptelor
considerate ca fiind dovedite de prima instanţă şi Ie-a reconsiderat, problemă
care depăşeşte consideraţiile strict juridice (mutatis
mutandis, Igual Coll împotriva Spaniei, nr.
37.496/04, paragraful 36, 10 martie 2009). Intr-adevăr, aspectele speţei pe
care Tribunalul a trebuit să le analizeze pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantului
aveau un caracter factual, dat fiind că instanţa a examinat din nou existenţa
unor elemente constitutive ale infracţiunii de calomnie (paragraful 45 de mai sus).
68. Curtea observă că,
în speţă, Guvernul nu susţine că a existat o renunţare a reclamantului la
dreptul său de a fi audiat în persoană (Calmanovici
împotriva României, nr. 42.250/02, paragraful 108,
1 iulie 2008, şi, mutatis mutandis, Botten, citată mai sus, paragraful 53). In
consecinţă, ea consideră că instanţa de recurs era ţinută să ia măsuri pozitive
pentru a audia reclamantul cu ocazia dezbaterilor, chiar dacă acesta nu a
solicitat expres aceasta (Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, paragraful 41, 8 martie 2007, Spînu împotriva
României, nr. 32.030/02, paragraful 58, 29 aprilie
2008, şi, mutatis mutandis, Botten, citată mai sus, paragraful 53), sau, cel puţin, să îi ofere
posibilitatea de a corobora sau de a completa, după caz, concluziile avocatului
său. De asemenea, Curtea aminteşte că, dacă dreptul inculpatului la ultimul
cuvânt are o importanţă certă, acesta nu trebuie confundat cu dreptul său de a
fi audiat personal, în timpul dezbaterilor, de către instanţă (Constantinescu, citată mai sus, paragraful 58 in fine).
69. In acest context, Curtea estimează că faptul că reclamantul a fost
audiat de Judecătorie nu exonera Tribunalul de obligaţia de a-l audia, cu atât
mai mult cu cât Judecătoria a dispus achitarea acestuia. In plus, Curtea accentuează
că nu i s-ar putea reproşa reclamantului o lipsă de interes pentru proces, în
condiţiile în care acesta a asistat la înfăţişările de la Judecătorie, în faţa
căreia şi-a susţinut personal cauza, precum şi la cele de la Tribunal [a se
vedea paragrafele 22 şi 43 de mai sus şi, a contrarie,
Ivanciuc împotriva României (decizie), nr.
18.624/03, 8 septembrie 2005].
70. Astfel, Curtea
apreciază că condamnarea reclamantului, pronunţată fără ca acesta să fie audiat
personal şi, mai ales, după achitarea de către Judecătorie (a se vedea, printre
altele, Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, paragraful 54, 29 martie 2007), este contrară
exigenţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie.
In consecinţă, a fost încălcată această dispoziţie.
II. Cu privire la
pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
71. Reclamantul susţine
că condamnarea sa penală şi civilă prin Decizia din 29 octombrie 2001 a
Tribunalului Bucureşti reprezintă o ingerinţă disproporţionată în libertatea sa
de exprimare, ce nu era necesară într-o societate democratică. El invocă art.
10 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare.
Acest drept include libertatea de opinie şi de a primi sau a comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama
de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună societăţilor de
radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi
responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie
măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica
divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti."
72. Guvernul contestă această teză. A. Cu
privire la admisibilitate
73. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 alin. 3
din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
74. Reclamantul
consideră că condamnarea sa penală şi civilă pentru calomnie constituie o
ingerinţă în libertatea sa de exprimare, ingerinţă care nu răspunde unei nevoi
sociale imperioase. El susţine că şi-a exercitat în mod legitim dreptul la
libertatea de exprimare prin pronunţarea discursului incriminat, exprimând o
apreciere subiectivă a faptelor şi aparenţelor, formulând judecăţi de valoare, iar
nu certitudini în ceea ce priveşte poziţia lui A.P. cu privire la deconspirarea
fostei poliţii politice şi având o bază factuală suficientă. Reclamantul arată
în acest sens că discursul său a fost decent şi de bună-credinţă.
75. Reclamantul
consideră apoi că motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a
justifica ingerinţa nu erau pertinente şi suficiente. Astfel, el remarcă faptul
că Tribunalul Bucureşti şi-a bazat decizia pe funcţia publică a lui A.P, membru
al Colegiului CNSAS şi secretar de stat. Or, conform reclamantului, acest
statut însuşi permitea o critică mai largă la adresa lui A.P. De asemenea,
reclamantul subliniază interesul public extrem de accentuat pentru dezbaterea
care privea condiţiile impuse de lege pentru a deveni membru al CNSAS şi
respectarea acestor exigenţe de către membrii acestui colegiu. Reclamantul
susţine că afirmaţiile sale plecau de la faptul demonstrat că, uneori,
instituţiile statului au pronunţat decizii contrare legii. El consideră că
faptul că afirmaţiile sale au fost reluate în mod trunchiat de către presă nu
poate antrena răspunderea sa civilă şi penală.
76. In sfârşit,
reclamantul subliniază că suma pe care a trebuit să o plătească lui A.P. cu
titlu de daune morale, cumulată cu amenda penală, reprezenta, la momentul faptelor, de peste 30 de ori salariul lunar minim.
77. Guvernul admite că
Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti ar putea fi interpretată
drept o ingerinţă în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Totuşi,
el consideră că este vorba despre o ingerinţă prevăzută de lege, şi anume art.
206 din Codul penal pentru condamnarea penală şi art. 998 şi 999 din Codul
civil pentru condamnarea civilă. In plus, condamnarea avea un scop legitim, şi
anume protecţia reputaţiei altora, în speţă a lui A.P, care ocupa o funcţie
publică importantă.
78. In ceea ce priveşte
necesitatea acestei ingerinţe într-o societate democratică, Guvernul remarcă
mai întâi că afirmaţiile incriminate ale reclamantului au fost făcute cu ocazia
unei conferinţe de presă şi că au fost reluate de mai multe ziare. El estimează
că discursul reclamantului avea un caracter tendenţios, în condiţiile în care
acesta cunoştea realitatea verificărilor la care A.P. a fost supus pentru a
accede în funcţiile deţinute. In plus, Guvernul remarcă faptul că, deşi
reclamantul l-a indicat pe D. P pentru a dovedi unele dintre afirmaţiile sale,
acesta din urmă a negat aceste susţineri într-o declaraţie extrajudiciară
depusă la dosar de către A.P.
79. Guvernul apreciază
apoi că afirmaţiile reclamantului, în ansamblul lor, cuprindeau imputări de
fapt, lipsite de orice bază factuală. In această privinţă, el aminteşte că, aşa
cum a reţinut de altfel chiar Judecătoria, discursul reclamantului a cunoscut o
largă acoperire mediatică, de natură să lezeze demnitatea, prestigiul şi
dreptul la imagine al lui A. P Or, în măsura în care reclamantul a depăşit
limitele criticii admisibile faţă de funcţionarii publici, Guvernul opinează că
marja de apreciere de care dispun statele nu a fost depăşită. El estimează, de
asemenea, că motivele invocate de instanţele naţionale erau pertinente şi
suficiente în sensul art. 10 alin. 2. In plus, Guvernul arată că reclamantul a
fost condamnat la plata unor sume puţin importante în raport cu cele reţinute
în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a libertăţii de exprimare.
2. Aprecierea Curţii
80. Curtea estimează că
condamnarea care face obiectul cauzei reprezintă o „ingerinţă" în
exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare. Această
imixtiune încalcă art. 10 din Convenţie, cu excepţia cazului în care este
„prevăzută de lege", urmăreşte unul sau mai multe dintre scopurile
legitime enumerate în art. 10 alin. 2 şi este „necesară, într-o societate
democratică" pentru a le atinge.
a) „Prevăzută de lege"
81. Curtea observă că
Tribunalul Bucureşti s-a bazat, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului,
pe art. 206 din Codul penal referitor la calomnie şi pe art. 998 din Codul
civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Astfel, ingerinţa era
„prevăzută de lege".
b) „Scop legitim"
82. Curtea observă că
ingerinţa în litigiu urmărea un scop legitim raportat la art. 10 alin. 2 din
Convenţie, şi anume protecţia reputaţiei altora, în speţă cea a domnului A. R,
cunoscut drept om de cultură, fost ministru al culturii şi al afacerilor
externe şi fost membru al Colegiului CNSAS.
c) „Necesară într-o societate democratică"
83. Curţii îi mai
rămâne să verifice dacă această ingerinţă era „necesară" într-o societate
democratică pentru a atinge scopul legitim urmărit. Ea trimite în această
privinţă la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa în
materie [a se vedea, printre numeroase altele, Tourancheau şi July împotriva
Franţei, nr. 53.886/00, paragrafele 64-68, 24
noiembrie 2005, Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July
împotriva Franţei [MC], nr. 21.279/02 şi
36.448/02, paragrafele 45 şi 46, CEDO 2007-XI, şi July şi Sari Liberation
împotriva Franţei, nr. 20.893/03, CEDO 2008-... (extrase),
paragrafele 60-64].
84. In exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui
instanţelor interne competente, ci ea trebuie să verifice prin prisma art. 10
din Convenţie hotărârile pe care acestea le-au pronunţat în virtutea puterii lor
de apreciere. De aici nu rezultă că ea ar trebui să se limiteze la a cerceta
dacă statul pârât a utilizat această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi în
mod rezonabil; Curtea trebuie să analizeze ingerinţa în litigiu în lumina
ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmaţiilor imputate
reclamantului şi a contextului în care acesta le-a emis (News Verlags GmbH & Co. KG împotriva Austriei, nr. 31.457/96, paragraful 52, CEDO 2000-I).
85. In special, Curţii
îi revine sarcina să determine dacă motivele invocate de către autorităţile
naţionale pentru a justifica ingerinţa apăreau drept „pertinente şi
suficiente" şi dacă măsura incriminată era „proporţională cu scopurile
legitime urmărite" (Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64.915/01, paragraful 70, CEDO 2004-VI). In acest demers, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au
aplicat, bazându-se pe o apreciere acceptabilă a faptelor pertinente, nişte
reguli conforme principiilor consacrate de art. 10 din Convenţie (Zâna împotriva Turciei, 25 noiembrie
1997, paragraful 51, Culegere de hotărâri şi
decizii 1997-VII, şi Kyprianou
împotriva Ciprului [MC], nr. 73.797/01, paragraful
171, 15 decembrie 2005).
86. Curtea trebuie, de
altfel, să verifice dacă autorităţile interne au asigurat un just echilibru
între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10
din Convenţie, şi, pe de altă parte, cea a dreptului la reputaţia persoanelor
implicate în cauză, care, în calitate de element al vieţii private, este protejat
de art. 8 din Convenţie (Chauvy şi alţii, citată mai sus, paragraful 70 in fine). Această ultimă dispoziţie
poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze
respectarea efectivă a vieţii private mergând până la relaţiile interpersonale
ale indivizilor implicaţi (Von Hannover împotriva
Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, CEDO
2004-VI, şi Petrina împotriva României, nr. 78.060/01, paragraful 35, 14 octombrie 2008).
87. In speţă, remarcând calitatea de publicist al reclamantului, fără
ca jurnalismul să fie profesia sa, şi calitatea sa de militant pentru
respectarea drepturilor omului, Curtea aminteşte că datorită „îndatoririlor şi
responsabilităţilor" inerente exercitării libertăţii de exprimare,
protecţia oferită de art. 10 din Convenţie persoanelor care, cum este şi cazul
reclamantului, se angajează într-o dezbatere publică este subordonată condiţiei
ca reclamantul să acţioneze cu bună-credinţă astfel încât să ofere informaţii
exacte şi credibile (Radio France şi alţii împotriva Franţei, nr. 53.984/00, paragraful 37, Culegere
de hotărâri şi decizii 2004-II, şi Bladet
Troms0 şi Stensaas împotriva'Norvegiei [MC], nr. 21.980/03, paragraful 65,
CEDO 1999-III). Totuşi, acestor persoane le este permis să recurgă la o anumită
doză de exagerare, chiar de provocare (Mamere împotriva Franţei, nr. 12.697/03,
paragraful 25, CEDO 2006-XIII).
88. Curtea observă că, în prezenta cauză, Tribunalul Bucureşti a
considerat că, prin afirmaţiile făcute cu ocazia unei conferinţe de presă,
reclamantul l-a expus pe A. P. dispreţului public şi unor posibile sancţiuni,
ţinând cont de funcţiile deţinute de acesta. Este necesar deci să se examineze,
având în vedere principiile menţionate mai sus, dacă motivele invocate de
Tribunalul Bucureşti pentru a justifica condamnarea persoanei în cauză erau
„pertinente şi suficiente".
89. Curtea aminteşte în
această privinţă că art. 10 alin. 2 din Convenţie nu permite în niciun fel
restricţii aduse libertăţii de exprimare în domeniul discursului politic sau al
unor probleme de interes general [Surek împotriva
Turciei (nr. 1) [MC], nr. 26.682/95, paragraful
61, CEDO 1999-IV]. Astfel, ea trebuie să ia în considerare ansamblul
contextului în care afirmaţiile în litigiu au fost formulate (Bladet Troms0
şi Stensaas împotriva Norvegiei, citată mai sus, paragraful 62).
90. Curtea evidenţiază
în principal că discursul incriminat al reclamantului se înscria în contextul
special al unei dezbateri de ordin naţional privind o temă de interes general
şi extrem de sensibilă. Acesta privea aplicarea Legii nr. 187/1999 cu privire
la accesul cetăţenilor la dosarul personal întocmit de către Securitate şi
vizând demascarea caracterului de poliţie politică al acestei organizaţii,
precum şi ineficacitatea activităţii CNSAS. In acest context, reclamantul a
exprimat îndoieli privind colaborarea cu Securitatea faţă de A.P., figură
publică foarte cunoscută în România.
91. Curtea aminteşte că, chiar dacă nu este exact că persoanele publice
se expun cu bună ştiinţă unui control atent al faptelor şi gesturilor lor,
precum oamenii politici (Janowski împotriva Poloniei
[MC], nr. 25.716/94, paragraful 33, CEDO 1999-I),
nu este mai puţin adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi când
este vorba de exercitarea unor funcţii oficiale decât ar fi în cazul unor
particulari (Mamere, citată mai sus, paragraful 27). In speţă, afirmaţiile în litigiu îl
priveau pe A.P., personalitate publică şi larg mediatizată, în calitatea sa de
membru al CNSAS (a contrarie Petrina, citată mai sus, paragraful 46). Or, în opinia Curţii, interesul
general faţă de adoptarea Legii nr. 187/1999 şi faţă de aplicarea acesteia de
către CNSAS era de natură să justifice dezbaterea publică privind aspectul de a
şti dacă membrii acestui organism îndeplineau condiţiile impuse de lege pentru
a ocupa o asemenea poziţie.
92. Este necesar apoi
să se amintească jurisprudenţa bine stabilită în acest moment a Curţii, conform
căreia, pentru a aprecia asupra existenţei unei „nevoi sociale imperioase"
de natură să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de exprimare, este
necesar să se distingă cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă
materialitatea celor dintâi se poate dovedi, cele din urmă nu pot face obiectul
unei demonstraţii a exactităţii lor [De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, 24 februarie 1997, paragraful 42, Culegere
de hotărâri şi decizii 1997-1, şi Harlanova împotriva Letoniei (dec), nr. 57.313/00, 3 aprilie 2003]. Desigur, atunci când este
vorba despre afirmaţii referitoare la comportamentul unui terţ, uneori poate fi
dificil să se distingă între afirmaţii factuale şi judecăţi de valoare. Aceasta
nu exclude ideea ca şi o judecată de valoare să apară ca fiind excesivă dacă
este lipsită total de orice bază factuală (Jerusalem
împotriva Austriei, nr. 26.958/95, paragraful 43,
CEDO 2001-II).
93. In speţă, atunci
când se examinează afirmaţiile litigioase în lumina discursului reclamantului
în ansamblul său, suntem în prezenţa unui amestec de judecăţi de valoare şi a
anumitor elemente factuale.
94. Curtea constată că
reclamantul a avertizat publicul asupra faptului că el doar exprima anumite
îndoieli, că făcea o apreciere subiectivă a faptelor şi aparenţelor cu privire
la poziţia lui A.P. în ceea ce priveşte problema deconspirării fostei poliţii
politice. Afirmaţiile făcute nu erau prezentate ca fiind certitudini (a contrarie Cumpănă şi Mazăre
împotriva României [MC], nr. 33.348/96,
paragraful'100, CEDO 2004-XI, şi Petrina, citată mai sus, paragraful 44), ci doar drept bănuieli, aşteptând
ca procedurile instituite de Legea nr. 187/1999, care era tema principală a
discursului său, să devină eficace în ceea ce priveşte accesul publicului la
dosarele fostei Securităţi şi să permită verificarea acestor bănuieli. In plus,
reclamantul şi-a justificat bănuielile făcând referire la comportamentul lui
A.P. şi la unele fapte, precum, de exemplu, apartenenţa sa la Mişcarea pentru
Meditaţie Transcendentală, şi la modul de a acţiona al agenţilor Securităţii,
fapte a căror realitate nu a fost contestată. Este de remarcat faptul că certificatul
atestând că A.P. nu a colaborat cu Securitatea nu a fost prezentat decât după
conferinţa de presă organizată de reclamant (paragraful 30 de mai sus). In
acest context, Curtea estimează că reclamantul a acţionat cu bună-credinţă,
scopul conferinţei fiind de a informa publicul cu privire la un subiect de interes general (a contrarie Mihaiu, citată mai sus, paragraful 67).
95. Mai mult, Curtea
constată că este vorba despre nişte afirmaţii orale pronunţate cu ocazia unei
conferinţe de presă, ceea ce l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a le reformula, reface sau de a le retrage (a se vedea, mutatis
mutandis, Fuentes Bobo împotriva Spaniei, hotărâre
din 29 februarie 2000, nr. 39.293/98, paragraful 46, şi Boldea, citată mai sus, paragraful 58).
In această privinţă, trebuie subliniat că reclamantul a ţinut să precizeze că a
utilizat forma condiţională, iar nu modul indicativ, astfel cum au preluat
mijloacele de informare în masă şi Judecătoria (paragrafele 19 şi 20 de mai
sus).
96. Curtea apreciază
apoi că buna-credinţă a reclamantului este de asemenea dovedită de participarea
sa la procedura penală îndreptată împotriva sa (a contrarie
Ivanciuc, citată mai sus). Curtea observă că
persoana în cauză a dat dovadă de interes pentru proces, prezentându-se la
termenele stabilite de instanţe în faţa Judecătoriei şi a Tribunalului. Astfel,
el a putut fi audiat personal în procedura din faţa Judecătoriei, a putut să
depună concluzii scrise şi să prezinte, în toate stadiile procedurii,
elementele de probă susceptibile să dovedească afirmaţiile sale (a contrario Cumpănă şi Mazăre, citată mai sus, paragraful 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva
României, 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, paragraful 51, şi Petrina, citată mai sus, paragraful
50).
97. Acestea fiind spuse,
este esenţial, pentru a proteja interesele concurente care sunt libertatea de
exprimare şi libertatea dezbaterilor, ca, într-o anumită măsură, să se asigure
o procedură echitabilă (Steel şi Morris împotriva Marii Britanii, nr.
68.416/01, paragraful 95, CEDO 2005-II). In prezenta cauză, Curtea a constatat
deja că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea art.
6 alin. 1 din Convenţie, în măsura în care a fost condamnat fără a fi audiat
personal de către instanţa
care a constatat vinovăţia sa. In plus, casând această hotărâre pentru a-l
condamna pe reclamant penal şi civil, Tribunalul Bucureşti nu a acordat nicio
atenţie contextului în care au fost făcute afirmaţiile respective sau
intereselor din speţă (mutatis mutandis, Desjardin împotriva Franţei, nr. 22.567/03, paragrafele 39 şi 46, 22
noiembrie 2007), nici faptului că reclamantul a fost achitat în primă instanţă.
98. In aceste condiţii
nu s-ar putea afirma că Tribunalul Bucureşti a oferit motive „pertinente şi
suficiente" pentru a concluziona că reclamantul a adus atingere reputaţiei
lui A.P. şi pentru a-l condamna.
99. In ceea ce priveşte
caracterul proporţional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare,
Curtea aminteşte că natura şi severitatea pedepselor aplicate sunt elemente
care trebuie luate în considerare (Cumpănă şi Mazăre împotriva României, citată mai sus, paragraful 111, şi Brunet-Lecomte şi alţii
împotriva Franţei, nr. 42.117/04, paragraful 51, 5
februarie 2009).
100. In această privinţă trebuie amintit că dacă statele contractante au
facultatea, chiar datoria, de a reglementa exercitarea libertăţii de exprimare
astfel încât să asigure, prin lege, o protecţie adecvată reputaţiei
indivizilor, ele trebuie să evite în aceste demersuri să adopte măsuri de natură
a intimida mijloacele de informare în masă şi formatorii de opinie să îşi
îndeplinească rolul lor de a alerta publicul cu privire la problemele de
interes general, precum relaţiile personalităţilor publice cu fostul regim
represiv dinainte de 1989. Curtea remarcă astfel cuantumul extrem de ridicat al daunelor morale acordate, care reprezenta de peste 15 ori
cuantumul salariului mediu la momentul faptelor.
101. Având în vedere
cele de mai sus, şi, în special, importanţa dezbaterii de interes general în
cadrul căreia se înscriau afirmaţiile respective, Curtea consideră că ingerinţa
în libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, în speţă, justificată de
motive pertinente şi suficiente. Astfel, ingerinţa nu ar putea fi considerată
proporţională şi deci „necesară într-o societate democratică" în sensul
art. 10 din Convenţie.
In consecinţă, a existat o încălcare a acestei
dispoziţii.
III. Cu privire la
aplicarea art. 41 din Convenţie
102. Art. 41 din
Convenţie prevede:
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
103. Reclamantul a solicitat 5.500 RON cu titlu de prejudiciu material, sumă care
reprezintă cuantumul amenzii penale şi al daunelor morale plătite părţii
vătămate ca urmare a condamnării. El consideră că această sumă ar trebui
reevaluată luând în considerare evoluţia salariului mediu între data plăţii
acestor sume (2002) şi anul 2009. El a solicitat, de asemenea, 5.000 EUR cu
titlu de prejudiciu moral.
104. Guvernul a susţinut
că sumele plătite de către reclamant ca urmare a condamnării sale trebuie
reevaluate ţinând cont de metodele Institutului Naţional de Statistică. Astfel,
el a estimat că sumele reactualizate se ridică la 2.222 EUR. Acesta a susţinut,
de asemenea, că legătura de cauzalitate între prejudiciul moral invocat şi suma
solicitată sub acest aspect nu a fost dovedită şi că o eventuală constatare a
încălcării ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului
moral pretins de reclamant.
105. Curtea observă că
baza care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă,
în speţă, în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilă şi
în ingerinţa disproporţionată în dreptul său la libertatea de exprimare, ca
urmare a condamnării sale pentru calomnie. Curtea constată că reclamantul a plătit atât amenda penală, cât şi
daunele morale acordate ca urmare a condamnării sale penale (a contraria Anghel împotriva României, nr.
28.183/03, paragraful 78, 4 octombrie 2007). Prin urmare, având în vedere
ansamblul elementelor prezentate de către părţi în această privinţă, Curtea
acordă reclamantului 3.500 EUR cu titlu de prejudiciu material.
106. Mai mult, Curtea
consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Statuând
în echitate, astfel cum dispune art. 41 din Convenţie, acordă reclamantului
5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de
judecată
107. Reclamantul a
solicitat în acelaşi timp 38 EUR pentru costurile şi cheltuielile implicate de
procedurile interne şi 5.000 RON, aproximativ 1.180 EUR, pentru cele din faţa
Curţii.
El a transmis documente justificative pentru o parte
dintre aceste sume.
108. Guvernul a remarcat
că reclamantul nu a transmis Curţii niciun document justificativ cu privire la
suma de 5.000 RON.
109. Conform
jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine restituirea costurilor şi
cheltuielilor decât în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi
rezonabil al cuantumului acestora. In speţă, ţinând cont de documentele aflate
la dispoziţia sa, precum şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră
rezonabilă suma de 1.180 EUR, care include toate costurile şi cheltuielile, şi
o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
110. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzilor moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1
din Convenţie;
3. hotărăşte că a existat o încălcare a art. 10 din
Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în
termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, în
conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.500 EUR (trei mii
cinci sute euro) pentru prejudiciul material, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru
prejudiciul moral şi 1.180 EUR (una mie una sută optzeci euro) pentru costuri
şi cheltuieli, sume ce vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de
schimb valabil la data plăţii, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu
titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene, valabilă în această perioadă şi majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru
restul pretenţiilor.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris,
la data de 8 iunie 2010, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul
Curţii.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier