HOTARARE Nr. 2
din 2 martie 2010
definitiva la 4 octombrie
2010, în Cauza Cenoiu si altii împotriva Romaniei (Cererea nr. 26.036/02)
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 120 din 16 februarie 2011
In Cauza Cenoiu şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, Ann Power, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de
secţie,
după ce a deliberat în camera
de consiliu la data de 9 februarie 2010,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o
cerere (nr. 26.036/02) îndreptată împotriva României, prin care 4 cetăţeni ai
acestui stat, domnul David-Dumitru Cenoiu şi doamnele Constanţa Cenoiu,
Ileana-Graţiela Cenoiu şi Clara-Maria Berindean (reclamanţii), au
sesizat Curtea la data de 4 iulie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. La data de 8 octombrie 2008, preşedintele Secţiei a
treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Aşa cum permit prevederile art.
29 § 3 din Convenţie, acesta a mai decis să se analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în
anii 1949, 1948, 1978 şi, respectiv, 1972 şi locuiesc în Drobeta-Turnu Severin (primii 2 reclamanţi) şi, respectiv, în
Bucureşti (ultimele două reclamante).
5. Primul reclamant, director
al societăţii S., societate agroindustrială cu capital de stat, a făcut
obiectul unei proceduri penale, fiind acuzat de înşelăciune, fals şi uz de
fals. După ce a fost plasat în arest preventiv din data de 24 octombrie 1991
până la data de 30 octombrie 1992, a fost achitat prin Sentinţa din 22
decembrie 1997 a Judecătoriei Sibiu, ce a rămas definitivă prin neapelare.
6. Prin decizia definitivă din
data de 7 decembrie 2001, Tribunalul Judeţean Mehedinţi a respins ca inadmisibil
recursul primului reclamant împotriva soluţiilor de neîncepere a urmăririi
penale emise în anii 2000 şi 2001 de către parchetele competente, cu privire la
mai multe plângeri penale formulate de primul reclamant în anii 1998 şi 1999 şi
îndreptate împotriva unor terţi acuzaţi de uz de fals şi de fals în declaraţii
în cadrul procedurii penale desfăşurate împotriva sa. Instanţa a constatat că
dreptul intern nu prevedea la data respectivă cale de atac judiciară împotriva
unei soluţii a parchetului de neîncepere a urmăririi penale. In fine, printr-o
decizie din data de 28 noiembrie 2002, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie a confirmat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, emisă cu
privire la alte plângeri penale ale primului reclamant împotriva unor terţi.
7. In acelaşi timp cu
procedurile penale împotriva terţilor, primul reclamant a sesizat instanţele
interne la data de 25 noiembrie 1998 cu o acţiune îndreptată împotriva statului
român (Ministerul Finanţelor, ministerul) şi a societăţii S., întemeiată pe art. 504 din Codul de procedură
penală (CPP), acţiune
prin care acesta solicita daune morale şi materiale pentru prejudiciul suferit
în timpul şi după arestarea sa preventivă menţionată mai sus.
8. Prin Sentinţa din data de 22
ianuarie 1999, confirmată în apel prin decizia din data de 9 septembrie 1999 a
Curţii de Apel Craiova, Tribunalul Judeţean Mehedinţi a respins acţiunea
primului reclamant ca inadmisibilă, apreciind că ministerul nu putea fi
considerat răspunzător în speţă, având în vedere prevederile art. 504 CPP şi
dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală. Prin decizia din
data de 9 iunie 2000, Curtea
Supremă de Justiţie a admis recursul formulat de primul reclamant şi a casat,
cu trimitere spre rejudecare, deciziile menţionate mai sus, pe motivul că art.
504 CPP trebuia interpretat în mod nelimitativ în caz de erori judiciare,
conform Deciziei Curţii Constituţionale din data de 10
martie 1998.
9. Primul termen de judecată,
după trimiterea cauzei spre rejudecare, a avut loc în luna noiembrie 2000.
Primul reclamant şi-a precizat acţiunea, solicitând despăgubiri materiale şi
morale în valoare de 25 miliarde lei şi repunerea în situaţia anterioară
arestării sale (reîncadrare în postul său etc). In luna februarie 2001, dosarul a fost transferat la
Tribunalul Timiş în urma unei cereri a reclamantului vizând strămutarea cauzei
din motive de suspiciune legitimă. După ce a administrat o expertiză contabilă,
printr-o sentinţă din data de 16 octombrie 2001, Tribunalul Judeţean Timiş a
admis parţial acţiunea primului reclamant şi i a acordat circa două miliarde
lei cu titlu de despăgubiri.
10. Prin decizia din data de 25 martie 2002, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate apelurile introduse
de toate părţile litigiului şi, de asemenea, a respins ca inadmisibile cererile
de intervenţie principală formulate la data de 11 februarie 2002 de ultimele
două reclamante (art. 50 din Codul de procedură civilă - CPC), fiind formulate tardiv în apel,
fără acordul pârâţilor. In fine, instanţa a respins cererea de intervenţie
accesorie formulată de către cea de-a doua reclamantă la data de 27 februarie
2002 în interesul primului reclamant (art. 51 CPC).
11. Printr-o decizie din data
de 30 ianuarie 2003, în calitate de instanţă de recurs, Curtea Supremă de
Justiţie a confirmat respingerea ca inadmisibile a cererilor de intervenţie
principală ale ultimelor două reclamante. Instanţa a casat cu trimitere spre
rejudecare restul deciziei din data de 25 martie 2002, menţionată mai sus,
întrucât Curtea de Apel nu precizase motivele pentru care renunţase la
administrarea unei noi expertize contabile, pe care iniţial o autorizase, şi
pentru care respinsese mai multe motive de apel ale primului reclamant (actualizarea
sumei acordate şi a cărţii sale de muncă); Curtea de Apel nu citase nici
societatea S.
12. In urma unei noi cereri de strămutare admise în
decembrie 2003 din motive de suspiciune legitimă, dosarul
cauzei a fost transferat la Curtea de Apel Oradea. Printr-o
decizie din data de 7 aprilie 2004, Curtea de Apel a acordat primului reclamant
5 miliarde lei pentru prejudiciul moral şi, conform unei expertize contabile
din data de 31 martie 2002, 1.840.274.765 lei pentru prejudiciul material, sumă
ce trebuia actualizată până la data de 24 iunie 2003, având în vedere că la
acea dată ministerul îi plătise reclamantului suma de 2.121.398.222 lei.
Instanţa a acordat de asemenea primului reclamant circa 30 milioane lei pentru
cheltuielile de judecată. Curtea de Apel a dispus ca societatea S. să facă
menţiuni în cartea de muncă, însă a respins cererea primului reclamant de
reîncadrare pe fostul său post; în plus, aceasta a admis cererea de intervenţie
a celei de-a doua reclamante (art. 51 CPC) şi a constatat că cererile de
intervenţie ale celorlalte reclamante fuseseră respinse printr-o hotărâre
definitivă.
13. Prin decizia din data de 2
februarie 2006, pronunţată în recurs, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie
(denumirea Curţii Supreme începând din anul 2003) a respins recursurile
formulate de toate părţile din litigiu, confirmând decizia menţionată mai sus.
ÎN DREPT
I. Cu privire la
pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie
14. Reclamanţii susţin că
durata procedurii civile în despăgubiri a încălcat principiul „termenului
rezonabil", aşa cum este acesta prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie, care
stipulează următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
15. Guvernul se opune acestui argument.
A. Cu privire la admisibilitate
16. Invocând decizia din data
de 30 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie care a statuat în calitate de
instanţă de recurs că cererile de intervenţie ale ultimelor două reclamante
erau inadmisibile, Guvernul invocă o excepţie de incompatibilitate ratione personae din cauza lipsei
calităţii lor de victimă, neputându-se considera că au fost părţi în procedura
civilă în discuţie.
17. Primul reclamant consideră
că, din cauza suferinţelor suferite, familia sa trebuie să beneficieze de
calitatea de victimă.
18. Curtea nu consideră necesar
să analizeze excepţia ridicată de Guvern întrucât acest capăt de cerere urmează
a fi respins ca inadmisibil, fiind vădit neîntemeiat în ceea ce le priveşte pe
ultimele 3 reclamante. In acest sens, Curtea constată încă de la început că,
presupunând chiar că ultimele două reclamante ar fi avut calitatea de victimă,
perioada ce trebuie luată în considerare în ceea ce le priveşte a fost de circa
11 luni (între 11 februarie 2002 şi 30 ianuarie 2003). Faptul că aceste
reclamante au utilizat alte căi de recurs pentru a contesta inadmisibilitatea
cererilor lor de intervenţie, constatată printr-o decizie irevocabilă
pronunţată asupra acestei chestiuni, nu poate modifica durata procedurii ce
trebuie luată în considerare în ceea ce le priveşte. Referitor la cea de-a doua
reclamantă, ea a fost parte în procedura litigioasă din 27 februarie 2002, data
cererii sale de intervenţie accesorie în apel, până la data de 2 februarie
2006, adică o durată de aproape 4 ani pentru două grade de jurisdicţie.
Presupunând chiar că partea interesată ar fi avut calitatea de victimă, în
ciuda faptului că a intervenit în procedură fără a invoca un drept personal, ci
exclusiv în interesul primului reclamant, durata menţionată mai sus nu ridică
nicio problemă în ceea ce priveşte art. 6 § 1 din Convenţie.
Prin urmare, ţinând cont de duratele în cauză, care nu
sunt nerezonabile conform jurisprudenţei Curţii, acest capăt de cerere este,
pentru ultimele 3 reclamante, vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate
cu art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
19. In ceea ce îl priveşte pe
primul reclamant, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit
neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, constată că el nu
este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
B. Cu privire la fondul cauzei
20. Guvernul consideră că speţa
de faţă prezintă o complexitate deosebită, că nu există perioade de
inactivitate imputabile autorităţilor judiciare şi că părţile, în special
reclamanţii, au contribuit la prelungirea procedurii prin observaţiile trimise
şi căile de atac formulate în faţa instanţelor. Reclamantul consideră că durata
procedurii în cauză a fost nerezonabilă.
21. Perioada ce trebuie luată în considerare a început
la data de 25 noiembrie 1998 şi s-a încheiat la data de 2 februarie 2006. Prin
urmare, a durat aproximativ 7 ani şi două luni pentru 3 grade de jurisdicţie.
Or, Curtea a examinat în numeroase rânduri cauze ce ridicau probleme similare
celor din cauza de faţă şi a constatat o încălcare a „termenului
rezonabil", ţinând cont de criteriile desprinse din jurisprudenţa sa bine
stabilită în materie (a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva
Franţei [GC], nr. 30.979/96, §§ 43-45, CEDO 2000-VII, şi Gorou împotriva Greciei (nr. 2) [GC],
nr. 12.686/03, §§ 24 şi 46, 20 martie 2009).
22. In speţă, Curţii îi este suficient să constate că,
în urma încălcării jurisprudenţei Curţii Constituţionale, cauza nu a fost
analizată pe fond timp de aproximativ 2 ani (noiembrie 1998 - noiembrie 2000)
şi că a fost trimisă spre rejudecare de două ori în faţa instanţei de apel, din
cauza erorii menţionate mai sus şi a omisiunii Curţii de Apel de a efectua o
expertiză şi de a analiza sau de a-şi motiva răspunsul la argumentele
reclamantului. Mai mult, trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la
infinit, având în vedere că nu exista nicio prevedere legală care să o limiteze
(Ispan împotriva României, nr. 67.710/01, § 45, 31 mai 2007, şi Wierciszewska
împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, 25 noiembrie
2003, § 46). In plus, în opinia Curţii, trebuie ţinut cont şi de obiectul
litigiului, care urmărea obţinerea unor despăgubiri din cauza detenţiei ilegale
(Damian-Burueana si Damian împotriva României, nr. 6.773, § 97, 26 mai 2009). In acest context, Curtea reiterează
faptul că, chiar şi în sistemele juridice care consfinţesc principiul
disponibilităţii, atitudinea părţilor nu îi scuteşte pe judecători să asigure
celeritatea prevăzută de art. 6 § 1, citat mai sus. La fel şi atunci când
colaborarea unui expert se dovedeşte necesară în cursul procedurii (vezi, mutatis mutandis, Surmeli împotriva
Germaniei [GC], nr. 75.529/01, § 129, CEDO 2006-
...). Prin urmare, admiţând că speţa prezenta o anumită complexitate, din cauza
expertizelor ce trebuiau efectuate, precum şi faptul că reclamantul a utilizat
mai multe căi de atac, Curtea apreciază că atitudinea părţilor nu poate explica
durata totală a procedurii. Mai precis, părţii interesate nu i se poate reproşa
că a folosit diferite căi de atac interne pentru a-şi apăra drepturile,
instanţele admiţând de altfel mai multe dintre cererile sale de strămutare sau
de recurs (vezi, mutatis mutandis, Simon împotriva Franţei, nr. 66.053/01 § 31, 8 iunie 2004).
23. Curtea apreciază, aşadar, că nici complexitatea
cauzei şi nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii,
privită în ansamblul său.
24. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost
supuse atenţiei, ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază
că, în speţă, durata procedurii litigioase nu corespunde cerinţei „termenului
rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant.
II. Cu privire la
celelalte încălcări pretinse
25. Reclamanţii, şi în mod
special primul reclamant, se plâng de detenţia ilegală suferită de acesta din
urmă înaintea datei de 30 octombrie 1992, solicitând o anchetă a Curţii în
acest sens, de condiţiile de
detenţie şi de lipsa de tratament medical adecvat în închisoare, de soluţia şi
de durata procedurii penale îndreptate împotriva sa, precum şi ale procedurilor
penale îndreptate împotriva terţilor consideraţi răspunzători pentru detenţia
sa, precum şi de inechitatea şi de rezultatul procedurii în despăgubiri
(valoarea despăgubirilor, lipsa analizei pe fond a cererilor de intervenţie
etc). De asemenea, ei invocă art. 3, 5, 6, 8 şi 13 din Convenţie.
26. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în
posesia sa şi în măsura în care este competentă să analizeze acuzaţiile
formulate, Curtea nu constată nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi
libertăţilor garantate de articolele Convenţiei.
Rezultă că această parte a cererii este vădit
neîntemeiată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. Cu privire la
aplicarea art. 41 din Convenţie
27. Conform art. 41 din
Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
28. Reclamanţii solicită suma
de 12,5 milioane euro (EUR) pentru prejudiciul material şi moral pe
care l-au suferit din cauza pretinselor încălcări menţionate mai sus, precum şi
obligarea statului român să publice, pe prima pagină a unui cotidian, un
rezumat al hotărârii Curţii şi a sentinţei de achitare din data de 22 decembrie
1997.
29. Guvernul contestă aceste
pretenţii şi face trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie.
30. Curtea nu distinge nicio
legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material
pretins şi respinge această cerere, la fel ca şi pe cea referitoare la
publicarea hotărârilor menţionate mai sus. De altfel, Curtea reţine, în această
privinţă, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 48/2008 pentru modificarea
şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 94/1999
privind participarea României la procedurile în faţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale
Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma
hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă prevede condiţiile în
care reclamanţii pot obţine publicarea hotărârii Curţii în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
31. Pe de altă parte, Curtea apreciază că primul
reclamant a suferit daune morale certe din cauza duratei nerezonabile a procedurii
în despăgubiri pentru detenţie ilegală. Statuând în echitate, Curtea îi acordă
1.200 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de
judecată
32. Prezentând documente justificative, reclamanţii solicită şi o sumă totală de 2.788 EUR pentru cheltuielile de
judecată efectuate în faţa instanţelor interne (cheltuieli de transport,
onorarii de expert etc.) şi în faţa Curţii (cheltuieli de traducere şi de
corespondenţă).
33. Guvernul contestă aceste
pretenţii, arătând că lipsesc documentele justificative şi elementele care să
permită stabilirea unei legături între toate aceste cheltuieli şi procedura
relevantă în speţă.
34. Conform jurisprudenţei
Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul
rezonabil. Pe de altă parte, atunci când constată o încălcare a Convenţiei,
Curtea poate acorda rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa
instanţelor interne numai dacă au fost angajate „pentru a preveni sau corecta
prin acestea încălcarea respectivă". In speţă, ţinând cont de documentele
aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea respinge
cererea referitoare la cheltuielile de judecată aferente procedurii naţionale,
însă consideră rezonabil să îi acorde reclamantului, care nu era reprezentat de
un avocat, suma de 500 EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în prezenta
procedură.
C. Dobânzi moratorii
35. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe durata excesivă a procedurii referitor la primul
reclamant şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească primului reclamant,
în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,
conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, ce vor fi convertite în
moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
(i) 1.200 EUR (una mie două sute euro), plus orice sumă
ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 500 EUR (cinci sute euro),
plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit de către reclamant,
pentru cheltuielile de
judecată;
b) ca, începând de la expirarea
termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se
majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de
împrumut marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă,
majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparaţie
echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior comunicată în
scris la data de 2 martie 2010, în temeiul art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct