HOTARARE   Nr. 0 din 12 octombrie 2010

în Cauza Maria Atanasiu si altii împotriva României

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 778 din 22 noiembrie 2010

(Cererile nr. 30.767/05 si 33.800/06)

Aceasta hotarâre va ramâne definitiva în conditiile prevazute de art. 44 § 2 din Conventie. Ea poate fi supusa unor modificari de forma.

In Cauza Maria Atanasiu si altii împotriva României,

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,

dupa ce a deliberat în camera de consiliu la datele de 8 iunie si 21 septembrie 2010,

pronunta urmatoarea hotarâre, adoptata la aceasta din urma data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla doua cereri (nr. 30.767/05 si 33.800/06) îndreptate împotriva României, prin care 3 cetateni ai acestui stat (reclamantele), doamnele Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru (Cererea nr. 30.767/05) si doamna Ileana Florica Solon (Cererea nr. 33.800/06), au sesizat Curtea la data de 11 august 2005 (Cererea nr. 30.767/05) si, respectiv, 4 august 2006 (Cererea nr. 33.800/06) în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).

2. Doamnele Atanasiu si Poenaru sunt reprezentate de catre C.-L. Popescu si C.-R. Popescu, avocati în Bucuresti. Doamna Solon este reprezentata de catre R.-A. Niculescu-Gorpin si M. Niculescu-Gorpin, avocate în Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3. Cererile au fost comunicate Guvernului la data de 26 mai 2006 (Cererea nr. 30.767/05) si la data de 27 noiembrie 2008 (Cererea nr. 33.800/06). Atât reclamantele, cât si Guvernul au depus observatii scrise (art. 59 § 1 din Regulament). Fiecare parte a trimis comentarii scrise cu privire la observatiile celeilalte. De asemenea, s-au primit observatii si din partea Asociatiei pentru Proprietatea Privata si din partea asociatiei ResRo Interessenvertretung Restitution in Rumanien, carora presedintele le-a permis sa intervina în procedura scrisa (art. 36 § 2 din Conventie si art. 44 § 3 din Regulament).

4. La data de 8 iunie 2010 a avut loc o audiere publica la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

Au participat:

- pentru Guvern:

domnul R.-H. Radu, agent;

doamnele: I. Cambrea;

A.-M. Valica;

domnul D. Dumitrache, consilieri;

- pentru reclamante: avocatii:

C.-L. Popescu;

C.-R. Popescu;

R-A. Niculescu-Gorpin;

M. Niculescu-Gorpin.

5. Curtea a ascultat declaratiile domnului C.-L. Popescu si ale doamnelor R.-A. Niculescu-Gorpin si M. Niculescu-Gorpin, pentru reclamante, si ale domnului R.-H. Radu, pentru Guvern. Reclamanta Ileana Iuliana Poenaru a fost, de asemenea, prezenta la audiere.

ÎN FAPT

I. Circumstantele cauzei

6. Primele doua reclamante, doamnele Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru, s-au nascut în anul 1912 si, respectiv, 1937 si locuiesc în Bucuresti. A treia reclamanta, doamna Ileana Florica Solon, s-a nascut în anul 1935 si locuieste în Bucuresti.

A. Contextul general

7. Dupa instaurarea regimului comunist în România în anul 1947, statul a procedat la nationalizarea pe scara larga a imobilelor si a terenurilor agricole.

8. Unul dintre decretele de nationalizare aplicate în materie de imobile a fost Decretul nr. 92/1950 pentru nationalizarea unor imobile, în baza caruia au fost nationalizate imobilele care apartineau unor fosti industriasi, mari proprietari de terenuri, bancheri si mari comercianti. Desi acest decret nu se referea la imobilele muncitorilor, functionarilor, intelectualilor si pensionarilor, numeroase imobile ce apartineau acestor categorii sociale au fost, de asemenea, nationalizate. In perioada 1949-1962, aproape toate terenurile agricole au fost transferate în patrimoniul cooperativelor agricole.

9. Dupa caderea regimului comunist, statul a adoptat o serie de legi în scopul repararii atingerilor aduse drepturilor de proprietate de catre acest regim.

10. Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului si Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au consacrat principiul restituirii imobilelor nationalizate si al despagubirii în cazurile în care restituirea nu mai era posibila. Legea nr. 112/1995 a instaurat plafonarea despagubirii, însa Legea nr. 10/2001 a eliminat-o.

II. In ceea ce priveste terenurile agricole, Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 si Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole si celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 si ale Legii nr. 169/1997 au majorat succesiv suprafata terenurilor susceptibile de a fi restituite. Ultima lege enumerata a dat dreptul la despagubire pentru terenurile a caror restituire nu mai era posibila.

12. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente a unificat procedurile administrative pentru restituirea bunurilor vizate de legile mentionate mai sus.

13. Conform unei estimari partiale întocmite de Guvern, au fost înregistrate mai mult de doua milioane de cereri formulate în temeiul legilor de reparatie, valoarea estimata pentru finantarea despagubirilor prevazute de aceste legi ridicându-se la 21 miliarde euro.

B. Circumstantele particulare ale cererilor de fata

1. Faptele referitoare la Cererea nr. 30.767/05 introdusa de doamnele Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru

14. In anul 1950, în baza Decretului nr. 92/1950, statul a nationalizat mai multe imobile ce îi apartineau domnului Atanasiu, sotul primei reclamante si tatal celei de-a doua reclamante. Printre aceste imobile figura unul situat la nr. 189 din Calea Dorobantilor din Bucuresti.

a) Demersurile în vederea obtinerii restituirii imobilului situat în Calea Dorobantilor

15. La data de 15 mai 1996, invocând prevederile Legii nr. 112/1995, domnul Atanasiu a solicitat comisiei locale însarcinate cu aplicarea acestei legi sa îi restituie imobilul. Solicitarea sa a ramas fara raspuns. La data de 25 octombrie 1996, domnul Atanasiu a decedat, iar reclamantele au fost recunoscute ca singurele sale mostenitoare.

16. Prin contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, societatea care administra imobilul Ie-a vândut chiriasilor cele noua apartamente situate în imobil.

17. Printr-o actiune introdusa la data de 15 noiembrie 1999, reclamantele au cerut în fata instantelor interne restituirea imobilului. Ele invocau prevederile de drept comun privitoare la respectarea dreptului de proprietate si sustineau ca nationalizarea fusese ilegala în ceea ce îl priveste pe domnul Atanasiu. Ulterior, bazându-se pe o adresa a Primariei Bucuresti, prin care se sustinea ca 3 dintre apartamente nu fusesera vândute, reclamantele si-au limitat cererea la aceasta parte a imobilului.

18. Printr-o sentinta din data de 24 martie 2000, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis actiunea si a dispus restituirea partii mentionate mai sus a imobilului. Instanta a apreciat ca imobilul fusese nationalizat ilegal din moment ce domnul Atanasiu nu facea parte din categoriile sociale vizate de decretul de nationalizare si ca, prin urmare, statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate valabil. In urma apelului si apoi a recursului primariei, aceasta sentinta a fost confirmata si a ramas definitiva.

19. Prin actiuni în justitie separate, reclamantele au solicitat restituirea celorlalte apartamente. In total, ele au obtinut 5 hotarâri definitive, si anume deciziile Curtii de Apel Bucuresti din data de 1 iunie 2001, 19 mai 2004, 1 mai 2005, 5 mai 2005 si 30 octombrie 2007, care obligau cumparatorii si autoritatile locale sa le restituie 7 apartamente. Pentru un alt apartament, ele beneficiaza de o hotarâre, înca susceptibila de apel, pronuntata la data de 30 noiembrie 2009 de catre Tribunalul Bucuresti, prin care autoritatile locale au fost obligate sa le plateasca o despagubire. Ultimul apartament din imobil face obiectul prezentei cereri. Fiecare dintre hotarârile mentionate mai sus era întemeiata pe constatarea ilegalitatii nationalizarii imobilului.

b) Demersurile efectuate în temeiul dreptului comun în vederea restituirii apartamentului nr. 1

20. La data de 6 aprilie 2001, reclamantele au sesizat Tribunalul Bucuresti cu o actiune în revendicare a apartamentului nr. 1 îndreptata împotriva municipiului Bucuresti, a societatii care administra imobilul si a sotilor G., care cumparasera apartamentul. Ele au cerut si anularea contractului de vânzare-cumparare încheiat la data de 19 decembrie 1996.

21. Printr-o sentinta din data de 4 iunie 2002, instanta a admis actiunea, a constatat nulitatea vânzarii si a obligat pârâtii sa le restituie reclamantelor apartamentul. Instanta a constatat ca nationalizarea imobilului fusese ilegala si ca contractul de vânzare-cumparare nu era valabil.

22. Printr-o decizie din data de 14 noiembrie 2002, Curtea de Apel Bucuresti a admis apelurile introduse de municipalitate si de sotii G. Astfel, aceasta a respins actiunea reclamantelor, apreciind ca nationalizarea fusese legala si ca contractul de vânzare-cumparare era valabil în masura în care respectase conditiile impuse de Legea nr. 112/1995. Reclamantele au formulat recurs.

23. Printr-o decizie irevocabila din data de 11 martie 2005, Inalta Curte de Casatie si Justitie a retinut recursul pentru analiza, însa a respins argumentele reclamantelor si a declarat actiunea lor inadmisibila. Aceasta a considerat ca reclamantele introdusesera actiunea dupa data intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 (paragrafele 25-27 de mai jos) si ca, începând cu aceasta data, ele nu mai puteau solicita restituirea apartamentului în litigiu decât în conditiile si conform procedurii stabilite prin Legea nr. 10/2001.

24. In ceea ce priveste cererea de anulare a contractului de vânzare-cumparare, Inalta Curte a confirmat motivarea curtii de apel, însa a statuat ca, din cauza respingerii capatului de cerere principal referitor la restituirea apartamentului, acest capat de cerere era si el inadmisibil.

c) Demersurile efectuate în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii apartamentului nr. 1

25. La data de 9 august 2001, invocând prevederile Legii nr. 10/2001, reclamantele au solicitat Primariei Bucuresti restituirea întregului imobil situat în Calea Dorobantilor.

26. In lipsa unui raspuns în termenul legal de 60 de zile, ele au introdus, la data de 26 iulie 2002, o actiune împotriva primariei. Printr-o decizie din data de 10 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a admis actiunea si a obligat primaria sa emita o decizie privind cererea reclamantelor. In urma recursului introdus de primarie, Inalta Curte de Casatie si Justitie a înlaturat argumentul acesteia conform caruia întârzierea se datora atitudinii reclamantelor, care omisesera sa îsi completeze dosarul. Prin Decizia definitiva din data de 18 aprilie 2005, aceasta a confirmat obligarea primariei si a statuat ca împotriva reclamantelor nu putea fi retinuta nicio culpa de natura sa justifice aceasta întârziere.

27. Intr-o adresa din data de 23 martie 2010 trimisa agentului guvernamental, primaria a mentionat ca analiza cererii era suspendata în asteptarea probelor lipsa.

2. Fapte referitoare la Cererea nr. 33.800/06 introdusa de doamna Ileana Florica Solon

28. In anul 1950, a fost nationalizat un teren ce le apartinea parintilor reclamantei, situat în Craiova. Ulterior, o parte a terenului a fost amenajata ca gradina botanica si alocata Universitatii din Craiova, institutie publica de învatamânt superior.

29. La data de 28 iunie 2001, întemeindu-se pe Legea nr. 10/2001, reclamanta a solicitat Universitatii din Craiova sa fie despagubita pentru terenul nationalizat. Ea a aratat ca gradina botanica a Universitatii din Craiova acoperea o suprafata de 1.950 m2 din suprafata totala de 2.140 m2 din terenul în discutie.

30. Prin Decizia nr. 600/A/2001 din 10 iulie 2001, Universitatea din Craiova a respins cererea reclamantei pe motivul ca bugetul sau nu dispunea de fonduri care sa poata fi alocate acestui tip de despagubiri. Aceasta a trimis cererea reclamantei catre Prefectura Judetului Dolj.

a) Actiunea în justitie introdusa de reclamanta

31. La data de 18 iulie 2001, reclamanta a chemat în judecata Universitatea din Craiova si a cerut sa fie despagubita pentru terenul în suprafata de 2.140 m2, pe care îl evalua la 70 dolari americani (USD) pe metru patrat.

32. La cererea Universitatii din Craiova, Tribunalul Dolj a dispus, prin Incheierea de sedinta din data de 5 decembrie 2002, ca statul, reprezentat de Ministerul Finantelor, sa fie, de asemenea, introdus în cauza, în calitate de pârât.

33. Printr-o sentinta din data de 13 februarie 2003, Tribunalul Dolj i-a respins pretentiile reclamantei, ca premature în opinia sa, pe motivul ca partea interesata ar fi trebuit sa astepte ca prefectura sa statueze cu privire la cererea sa de despagubire. Cu toate acestea, instanta a apreciat ca reclamanta dovedise dreptul de proprietate al parintilor sai, precum si nationalizarea abuziva.

34. Reclamanta a introdus apel împotriva acestei sentinte.

35. La data de 21 noiembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a admis apelul reclamantei, a infirmat sentinta pronuntata în prima instanta si a anulat Decizia nr. 600/A/2001. Aceasta s-a bazat pe o adresa din data de 13 noiembrie 2003 trimisa de Universitatea din Craiova catre Prefectura Judetului Dolj, prin care prima se arata de acord cu acordarea unei despagubiri reclamantei. In dispozitivul hotarârii sale, aceasta a evaluat despagubirea datorata reclamantei la 70 USD pe metru patrat, conform conventiei încheiate de parti în timpul procedurii. De asemenea, instanta a mentionat în considerentele deciziei sale ca reclamanta urma sa beneficieze de aceasta reparatie odata ce va fi adoptata legea speciala care va reglementa modalitatile, cuantumul si procedura de despagubire.

36. Atât reclamanta, cât si Universitatea din Craiova si Ministerul Finantelor au formulat recurs împotriva acestei hotarâri pe motivul ca între parti nu fusese încheiata nicio conventie. Reclamanta mai sustinea si ca hotarârea atacata nu mentiona care dintre cele doua parti pârâte - Universitatea din Craiova sau statul român - era debitoarea obligatiei de plata.

37. Printr-o decizie irevocabila din data de 30 martie 2006, Inalta Curte de Casatie si Justitie a respins recursurile si a confirmat hotarârea Curtii de Apel Craiova din 21 noiembrie 2003. Aceasta a considerat ca, în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001, Universitatea din Craiova, care folosea terenul revendicat de reclamanta, avea obligatia, în cazul în care restituirea terenului nu putea fi facuta, sa prezinte o oferta de despagubire care sa corespunda valorii imobilului si sa îi comunice decizia sa Prefecturii Judetului Dolj.

38. Inalta Curte de Casatie si Justitie a mai observat ca, în timpul procedurii, Universitatea din Craiova trimisese Adresa din data de 13 noiembrie 2003, prin care informase Prefectura Judetului Dolj despre faptul ca era de acord cu acordarea unei despagubiri în favoarea reclamantei, în cuantumul solicitat de aceasta din urma. Instanta a apreciat ca, prin continutul sau, aceasta comunicare reprezenta o oferta facuta conform art. 24 si 36 din Legea nr. 10/2001, oferta pe care, de altfel, reclamanta o acceptase. Conform Inaltei Curti de Casatie si Justitie, o astfel de oferta din partea Universitatii din Craiova însemna recunoasterea de catre pârâta a pretentiilor reclamantei. Prin urmare, curtea de apel s-a limitat sa constate faptul ca Universitatea din Craiova luase, în cadrul procedurii, masuri pentru respectarea obligatiilor sale decurgând din lege.

39. De asemenea, Inalta Curte de Casatie si Justitie a precizat ca nu fusese stabilita nicio obligatie concreta în sarcina statului român, parte la procedura, acordarea efectiva a unei reparatii în cuantumul stabilit urmând sa se faca potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 247/2005.

b) Urmarile administrative ale procedurii judiciare

40. Printr-o decizie din data de 27 ianuarie 2006, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Judetului Dolj sa îi acorde reclamantei, pentru terenul în suprafata de 2.140 m2, despagubirea stabilita prin Decizia din data de 21 noiembrie 2003 a Curtii de Apel Craiova. Decizia era întemeiata pe Legea nr. 10/2001.

41. Fiind invitata de catre Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor (ANRP), printr-o adresa din data de 24 decembrie 2008, sa adopte o decizie întemeiata pe Legea nr. 247/2005, Universitatea din Craiova a propus Prefecturii Judetului Dolj, la data de 24 martie 2009, sa îi acorde reclamantei despagubirea în discutie. Ea a precizat ca dosarul urma sa fie transmis Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despagubirilor (Comisia Centrala).

42. Comisia Centrala nu a informat reclamanta despre urmarile acestei decizii. Pâna în prezent, partii interesate nu i-a fost platita nicio despagubire.

43. La audierea din data de 8 iunie 2010, Guvernul a precizat ca cererea reclamantei urmeaza sa fie tratata cu prioritate.

II. Dreptul si practica pertinente

A. Rezumatul principalelor prevederi legislative referitoare la restituirea imobilelor nationalizate înainte de 1989 sau, în lipsa restituirii, despagubirea aferenta

44. Principalele prevederi legislative în materie au fost descrise în hotarârile Brumarescu împotriva României [MC], nr. 28.342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII; Strain si altii împotriva României, nr. 57.001/00, § 19, CEDO 2005-VII; Paduraru împotriva României, nr. 63.252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII (extrase); Viasu împotriva României, nr. 75.951/01, §§ 30-49, 9 decembrie 2008; Faimblat împotriva României, nr. 23.066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009; Katz împotriva României, nr. 29.739/03, § 11, 20 ianuarie 2009; Tudor Tudor împotriva României, nr. 21.911/03, § 21, 24 martie 2009, si Maties împotriva României, nr. 13.202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010. Ele pot fi rezumate dupa cum urmeaza.

1. Cadrul general

45. Legea nr. 18/1991 Ie-a recunoscut fostilor proprietari si mostenitorilor acestora dreptul la restituirea partiala a terenurilor agricole. Cea mai importanta modificare a acestei legi a fost introdusa prin Legea nr. 1/2000 care a crescut suprafata de teren ce putea fi restituita pâna la 50 de hectare de persoana pentru terenurile arabile si pâna la 100 de hectare de persoana pentru pasuni. In lipsa restituirii, beneficiarii aveau dreptul la despagubire.

46. In ceea ce priveste imobilele nationalizate, în lipsa unei legislatii speciale care sa defineasca regimul juridic al acestor bunuri, instantele s-au considerat, într-o prima faza, competente sa analizeze problema legalitatii actelor de nationalizare si sa dispuna, în cazul în care constata ilegalitatea lor, restituirea bunurilor în discutie.

47. Intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului, a permis vânzarea acestor imobile catre chiriasi. Restituirea lor catre fostii proprietari sau catre mostenitorii acestora nu era posibila decât daca locuiau acolo în calitate de chiriasi sau daca aceste locuinte erau libere. In lipsa restituirii, fostii proprietari puteau solicita o despagubire care era plafonata.

48. In ceea ce priveste imobilele care apartinusera organizatiilor minoritatilor nationale si cultelor religioase, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au apartinut comunitatilor cetatenilor apartinând minoritatilor nationale din România si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au apartinut cultelor religioase din România prevedeau restituirea lor sau, în caz contrar, acordarea unei reparatii.

49. Legea nr. 10/2001 a consfintit principiul restituirii imobilelor în discutie. In cazul în care restituirea nu mai era posibila, fostii proprietari sau mostenitorii lor puteau solicita o reparatie neplafonata.

50. Legea nr. 1/2009 pentru modificarea si completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede ca imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu mai pot face obiectul unei restituiri, ci numai al altor masuri de reparatie. Posibilitatea de a alege între actiunea în revendicare si procedura speciala de restituire prevazuta de Legea nr. 10/2001 a fost eliminata în favoarea acestei din urma proceduri.

51. Pe lânga bunurile vizate de prevederile legislative mentionate mai sus, statul se obliga sa îi despagubeasca pe fostii proprietari sau pe mostenitorii lor care au pierdut imobile, terenuri ori recolte abandonate pe anumite teritorii în urma modificarilor granitelor survenite înainte si în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Prevazuta de legile nr. 9/1998 privind acordarea de compensatii cetatenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicarii Tratatului dintre România si Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, nr. 290/2003 privind acordarea de despagubiri sau compensatii cetatenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, retinute sau ramase în Basarabia, Bucovina de Nord si Tinutul Herta, ca urmare a starii de razboi si a aplicarii Tratatului de Pace între România si Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 si nr. 393/2006 privind acordarea de compensatii cetatenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croatilor si Slovenilor, în urma aplicarii Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunare si la un schimb de comune între România si Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, si a Conventiei dintre România si Regatul Sârbilor, Croatilor si Slovenilor, relativa la regimul proprietatilor situate în zona de frontiera, semnat la Belgrad la 5 iulie 1924 si coordonata de ANRP, procedura administrativa de despagubire pentru aceste bunuri este diferita de cea prevazuta pentru bunurile imobile nationalizate, iar fondurile necesare provin de la bugetul de stat.

2. Procedura prevazuta de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea cuantumului despagubirilor

52. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile justitiei si proprietatii, aflata în prezent în vigoare, a modificat substantial legile anterioare referitoare la despagubiri, stabilind în mod special o procedura administrativa unificata pentru cererile referitoare la bunuri ce intra sub incidenta legilor nr. 1/2000 si nr. 10/2000 si a ordonantelor de urgenta ale Guvernului nr. 83/1999 si nr. 94/2000.

53. Aceasta prevede ca, în lipsa restituirii, beneficiarii masurilor de reparatie pot alege între compensarea creantei lor prin bunuri si servicii si plata unei despagubiri calculate conform „practicii si standardelor interne si internationale în materie de despagubire pentru imobile si case preluate abuziv de catre stat".

54. Rolul principal în punerea în aplicare a acestei legi a fost încredintat celor doua structuri nou-înfiintate: Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor (Comisia Centrala) si Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor (ANRP).

55. Au fost acordate noi termene pentru introducerea cererilor de restituire sau de despagubire, si anume 60 de zile pentru terenurile agricole si 6 luni pentru bunurile imobile care au apartinut cultelor religioase si organizatiilor minoritatilor nationale.

56. Deciziile autoritatilor locale prin care se acorda sau se propune acordarea de despagubiri trebuie sa faca obiectul unui control al legalitatii din partea prefectului, care este însarcinat apoi cu transmiterea lor catre Comisia Centrala.

57. Prevederile ce reglementeaza controlul legalitatii au fost precizate prin Hotarârea Guvernului nr. 128/2008. Potrivit acestor prevederi, daca prefectul considera ca decizia primarului sau a celorlalte autoritati administrative locale este ilegala, o poate contesta pe calea contenciosului administrativ în termen de un an de la data deciziei.

58. La primirea dosarului, Comisia Centrala trebuie sa verifice legalitatea refuzului de restituire a bunului imobil, apoi sa transmita dosarul la „evaluatori agreati" pentru ca acestia sa stabileasca cuantumul despagubirii. Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrala elibereaza un „titlu de despagubire" sau trimite dosarul la autoritatile locale pentru reexaminare.

59. Legea nr. 247/2005 nu stabileste nici termenele, nici ordinea în care Comisia Centrala trebuie sa examineze dosarele. La data de 28 februarie 2006, Comisia Centrala a hotarât ca ordinea de analizare a dosarelor sa fie aleatorie. La data de 16 septembrie 2008, aceasta a revenit asupra hotarârii sale si a stabilit ca dosarele trebuie examinate în ordinea înregistrarii lor.

3. Mecanismul introdus prin Legea nr. 247/2005 pentru plata despagubirilor

60. In vederea platii despagubirilor stabilite de Comisia Centrala, a fost înfiintat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul „Proprietatea". Majoritatea capitalului sau este constituit din active ale statului în diferite întreprinderi.

61. Legea nr. 247/2005 stabilea ca, în termen de 30 de zile de la crearea sa, Fondul „Proprietatea" trebuie sa ia masurile necesare, în vederea cotarii actiunilor sale la bursa, pentru ca beneficiarii deciziilor de despagubire emise în baza legilor de restituire sa îsi poata vinde actiunile si sa încaseze pretul în orice moment.

62. Incepând din luna iulie 2005, Legea nr. 247/2005 a fost modificata de mai multe ori, atât în ceea ce priveste functionarea si finantarea Fondului „Proprietatea", cât si în ceea ce priveste modalitatile de calcul si procedurile de acordare a despagubirilor.

63. La data de 28 iunie 2007, Guvernul a adoptat Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care a modificat organizarea si functionarea Fondului „Proprietatea". Printre alte masuri, aceasta ordonanta, confirmata ulterior de Legea nr. 142/2010 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, le acorda beneficiarilor de titluri la Fondul „Proprietatea" posibilitatea sa încaseze o parte din suma în numerar.

64. Conform Hotarârii Guvernului nr. 128/2008 privind modificarea si completarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII „Regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, aprobate prin Hotarârea Guvernului nr. 1.095/2005 referitoare la punerea în aplicare a Ordonantei Guvernului nr. 81/2007, dupa emiterea „titlului de despagubire" de catre Comisia Centrala, partea interesata are posibilitatea sa aleaga între a primi o parte din suma în numerar [în limita a 500.000 lei românesti (RON)] si restul în actiuni si a primi întreaga suma în actiuni. Aceasta alegere trebuie facuta la ANRP, care trebuie sa înlocuiasca „titlul de despagubire" cu un „titlu de plata" corespunzator cuantumului sumei de plata în numerar si un „titlu de conversie" corespunzator restului sumei ce va fi convertita în actiuni la Fondul „Proprietatea".

65. Aceasta alegere se poate face într-un termen de 3 ani de la data emiterii de catre Comisia Centrala a „titlului de despagubire". Cererile de optiune trebuie analizate în ordine cronologica, însa nu s-a stabilit în mod expres niciun termen în acest sens.

66. Plata sumelor în numerar mai mici sau egale cu 250.000 RON trebuie efectuata într-un termen de un an de la data emiterii titlului de plata si într-un termen de 2 ani pentru sumele cuprinse între 250.000 si 500.000 RON.

67. Prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, si pentru suspendarea aplicarii unor dispozitii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, plata sumelor în numerar a fost suspendata pentru o perioada de 2 ani, pentru ca echilibrul bugetar sa poata fi mentinut. In aceasta perioada, „titlurile de despagubire" nu pot fi convertite decât în actiuni la Fondul „Proprietatea".

B. Rezumatul practicii judiciare interne pertinente

1. Pozitia Curtii Constitutionale

68. La cererea parlamentarilor, Curtea Constitutionala a analizat, în cadrul controlului de constitutionalitate efectuat înaintea intrarii lor în vigoare, conformitatea cu Constitutia a legilor nr. 112/1995, 1/2000, 10/2001 si 247/2005. Prin deciziile pronuntate la datele de 19 iulie 1995, 27 decembrie 1999, 7 februarie 2001 si 6 iulie 2005, ea a statuat ca aceste legi sunt conforme cu Constitutia, cu exceptia prevederilor Legii nr. 112/1995, care confirmau dreptul de proprietate al statului asupra imobilelor transferate în patrimoniul sau fara titlu si care conditionau acordarea masurilor de reparatie de aducerea dovezii ca solicitantul avea resedinta permanenta în România.

69. In cadrul controlului de constitutionalitate efectuat dupa intrarea lor în vigoare, Curtea Constitutionala a fost chemata sa se pronunte din nou asupra constitutionalitatii unora dintre prevederile lor. Aceasta a respins majoritatea exceptiilor de neconstitutionalitate ridicate în fata instantelor interne si a confirmat conformitatea acestor legi cu Constitutia.

70. Prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, Curtea Constitutionala a statuat ca toate persoanele care au introdus în termenul legal o cerere în temeiul Legii nr. 10/2001 puteau pretinde masuri de reparatie si, în mod special, restituirea bunurilor lor în cazul în care nationalizarea a fost ilegala.

2. Jurisprudenta curtilor si a tribunalelor interne, inclusiv cea a Inaltei Curti de Casatie si Justitie

71. Dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, practica instantelor interne a suferit din cauza lipsei unui cadru legislativ stabil. Jurisprudenta a oferit mai multe interpretari cu privire la notiuni precum: „titlul de proprietate" al statului, „buna-credinta" a cumparatorului, „aparenta în drept", precum si la raporturile dintre actiunea în revendicare si procedurile de restituire prevazute de legile speciale (a se vedea Paduraru, mentionata mai sus, § 96).

72. In ceea ce priveste pozitia Inaltei Curti de Casatie si Justitie referitoare la competenta instantelor interne pentru a statua asupra cererilor de restituire a bunurilor nationalizate, în lipsa unui raspuns din partea autoritatilor administrative la notificarile adresate în temeiul Legii nr. 10/2001, Sectiile Unite, statuând asupra unui recurs în interesul legii, au hotarât, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, ca instantele interne sunt competente sa statueze asupra fondului cererilor si sa dispuna, daca este cazul, restituirea bunurilor sau acordarea despagubirilor prevazute de lege.

73. Prin doua decizii, nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 si 33 din 9 iunie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007, respectiv nr. 108 din 23 februarie 2009, Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, statuând tot cu privire la doua recursuri în interesul legii, au hotarât ca, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, actiunile în revendicare ale bunurilor expropriate sau nationalizate înainte de 1989, introduse în paralel cu procedura de restituire reglementata prin Legea nr. 10/2001, sunt inadmisibile. Cu toate acestea, în mod exceptional, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca persoana care detinea un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, putea introduce o actiune în revendicare, cu conditia ca aceasta sa nu aduca atingere drepturilor de proprietate dobândite de terti de buna-credinta.

74. Prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 22 februarie 2008, Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, statuând de asemenea asupra unui recurs în interesul legii, au apreciat ca procedura administrativa prevazuta de Legea nr. 247/2005 nu se aplica în cazul cererilor de restituire sau de despagubire deja solutionate de autoritatile administrative locale în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001.

75. In ceea ce priveste deciziile autoritatilor administrative locale de admitere a unei cereri de restituire sau de despagubire în temeiul Legii nr. 10/2001, Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca acestea au dat nastere la drepturi patrimoniale pentru persoana îndreptatita si ca, prin urmare, ele nu puteau fi revocate sau anulate de autoritatea administrativa locala ori de Comisia Centrala (deciziile nr. 6.723 din 17 octombrie 2007 si nr. 6.812 din 10 noiembrie 2008 ale Sectiei civile a Inaltei Curti de Casatie si Justitie).

76. In ceea ce priveste cererile transmise Comisiei Centrale în temeiul Legii nr. 247/2005 si care nu au facut obiectul unei hotarâri, Inalta Curte de Casatie si Justitie a declarat ca instantele nu se puteau substitui Comisiei Centrale pentru stabilirea despagubirilor (deciziile nr. 4.894 din 27 aprilie 2009 si nr. 5.392 din 11 mai 2009 ale Sectiei civile a Inaltei Curti de Casatie si Justitie). In schimb, aceasta a considerat ca, în ciuda lipsei unui termen legal impus Comisiei Centrale pentru adoptarea deciziei sale, aceasta din urma are obligatia de a se pronunta asupra cererilor de restituire sau de despagubire într-un „termen rezonabil", asa cum este interpretat de jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (deciziile nr. 3.857 si 3.870 din 4 noiembrie 2008 ale Sectiei de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti de Casatie si Justitie).

C. Date statistice privind Fondul „Proprietatea" si plata despagubirilor

77. Statisticile comunicate de ANRP în luna mai 2010 si furnizate de Guvern sunt urmatoarele:

- în ceea ce priveste Legea nr. 10/2001, la autoritatile locale au fost înregistrate 202.782 de cereri. 119.022 de dosare au fost analizate si în 56.000 din cazuri s-a propus acordarea unei despagubiri;

- 46.701 de dosare constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 si 375 de dosare constituite în temeiul Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 83/1999 si al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 94/2000 au fost transmise Comisiei Centrale, care a eliberat 10.345 de „titluri de despagubire". Celelalte dosare sunt în curs de solutionare;

- în ceea ce priveste legile nr. 18/1991 si nr. 1/2000 referitoare la terenurile agricole, conform unei estimari partiale referitoare la 8 din cele 41 de judete, autoritatilor locale le-au fost adresate aproape un milion si jumatate de cereri de restituire sau de despagubire. 55.271 de dosare constituite în temeiul acestor legi au fost transmise Comisiei Centrale, care a retinut 21.279 dintre ele si a eliberat 10.915 „titluri de despagubire". Celelalte dosare sunt în curs de examinare;

- în ceea ce priveste cererile de restituire a terenurilor sau de despagubire în temeiul Legii nr. 247/2005, peste 800.000 de cereri au fost înregistrate la autoritatile locale, din care circa 172.000 au fost admise cu propunere de despagubire;

- din totalul beneficiarilor de „titluri de despagubire", 15.059 au ales sa primeasca o parte din suma în numerar, pentru un cuantum total de circa 2 miliarde RON, adica circa 400 milioane euro. 3.850 de persoane au primit plati pentru un total de circa 350 milioane RON, adica circa 80 milioane euro.

78. Instituite în decembrie 2005, actiunile la Fondul „Proprietatea" înca nu sunt cotate la bursa. Cu toate acestea, din anul 2007, Fondul „Proprietatea" plateste dividende actionarilor sai si, din martie 2008, vânzarea actiunilor fondului este permisa pe calea unor tranzactii directe, controlate de autoritatea de reglementare bursiera. De exemplu, în luna mai 2010 au fost înregistrate 206 cesiuni.

79. Potrivit informatiilor publicate la data de 4 iunie 2010 de Fondul „Proprietatea", Ministerul Finantelor Publice este actionarul majoritar, detinând 56% din actiunile fondului. In plus, 103 actionari sunt persoane juridice care detin, în total, 12% din actiunile fondului, iar 3.622 de actionari sunt persoane fizice care detin, în total, 31,4% din actiunile fondului.

80. Conform unei estimari avansate de Guvern, suma necesara pentru plata despagubirilor prevazute de legile referitoare la despagubiri se ridica la 21 miliarde euro.

D. Textele Consiliului Europei

81. In Rezolutia sa Res(2004)3 privind hotarârile care ridica o problema structurala subsecventa, adoptata la 12 mai 2004, Comitetul Ministrilor a aratat urmatoarele:

„Comitetul Ministrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei (...) invita Curtea:

I. în masura posibilitatilor, sa identifice în hotarârile în care constata o încalcare a Conventiei ceea ce, în opinia sa, ridica o problema structurala subsecventa si originea acestei probleme, în special atunci când ea este susceptibila a da nastere unor numeroase cereri, astfel încât sa ajute statele sa gaseasca solutia potrivita si Comitetul Ministrilor sa supravegheze executarea hotarârilor;

II. sa semnaleze în special orice hotarâre care cuprinde indicatii cu privire la existenta unei probleme structurale si la originea acestei probleme nu numai statului în cauza si Comitetului Ministrilor, ci si Adunarii Parlamentare, secretarului general al Consiliului Europei si comisarului pentru drepturile omului din cadrul Consiliului Europei, si sa semnaleze într-un mod adecvat aceste hotarâri în baza de date a Curtii."

82. Recomandarea Comitetului Ministrilor Rec(2004)6 privind îmbunatatirea cailor de recurs interne, adoptata la data de 12 mai 2004, are urmatorul continut:

„Comitetul Ministrilor, în temeiul articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei (...) recomanda statelor membre, luând în considerare exemplele de bune practici mentionate în anexa:

I. sa se asigure, printr-o observare constanta, în lumina jurisprudentei Curtii, ca exista recursuri interne pentru orice persoana care invoca într-un mod justificabil o încalcare a Conventiei si ca aceste recursuri sunt efective, în masura în care ele pot conduce la o decizie pe fondul plângerii si la un remediu adecvat al oricarei încalcari constatate;

II. sa reanalizeze, în urma hotarârilor Curtii care constata deficiente structurale sau generale în dreptul sau practica statului, caracterul efectiv al recursurilor interne existente si, daca este cazul, sa creeze recursuri efective, pentru a evita aducerea în fata Curtii a cauzelor repetitive;

III. sa acorde o atentie deosebita, în cadrul punctelor I si II de mai sus, existentei recursurilor efective în cazul unei afirmatii justificabile privind durata excesiva a procedurilor jurisdictionale (...)."

83. Partea relevanta din anexa la Recomandarea Comitetului Ministrilor Rec(2004)6 prevede urmatoarele:

„(...) 13. Dupa ce o hotarâre a Curtii care releva deficiente structurale sau generale în dreptul sau în practica statului («hotarâre-pilot») a fost adoptata, iar un numar mare de cereri privitoare la aceeasi problema («cauze repetitive») sunt pe rol sau susceptibile de a fi introduse la Curte, statul pârât trebuie sa se asigure ca potentialii reclamanti dispun de un recurs efectiv care sa le permita sa se adreseze unei autoritati nationale competente, recurs care ar putea fi, în egala masura, utilizat de reclamantii actuali. Un astfel de recurs rapid si eficient le-ar permite sa obtina deja o reparatie la nivel intern, în conformitate cu principiul subsidiaritatii sistemului Conventiei.

14. Introducerea unui astfel de recurs intern ar putea contribui, de asemenea, în mod semnificativ, la reducerea volumului de munca al Curtii. Desi executarea rapida a hotarârii-pilot ramâne esentiala pentru solutionarea problemei structurale si prevenirea în acest fel a cererilor viitoare privind aceeasi problema, poate exista o categorie de persoane care au fost deja afectate de aceasta problema înainte de rezolvarea sa. Pentru aceste persoane, existenta unui recurs menit sa garanteze o reparatie la nivel intern ar permite Curtii sa le invite sa utilizeze noul recurs si, daca este cazul, sa declare inadmisibile cererile lor.

15. Pot exista mai multe optiuni pentru a atinge acest obiectiv, în functie, printre altele, de natura problemei structurale în discutie si dupa cum persoana afectata de aceasta problema a introdus sau nu o cerere la Curte.

16. In special, în urma unei hotarâri-pilot care a relevat o problema structurala specifica, ar putea fi, de exemplu, adoptata o abordare ad hoc, prin care statul vizat sa examineze oportunitatea introducerii unui recurs specific sau a extinderii unui recurs existent pe cale legislativa sau jurisprudentiala.

17. In cadrul acestei examinari de la caz la caz, statele ar putea prevedea, daca acest lucru se dovedeste oportun, posibilitatea redeschiderii procedurilor similare celor dintr-o cauza-«pilot» care a stabilit o încalcare a Conventiei, pentru a degreva Curtea de aceste cauze si, daca este cazul, pentru a pune la dispozitia persoanei vizate un remediu mai rapid. Criteriile enumerate în Recomandarea Rec(2000)2 a Comitetului Ministrilor pot servi drept sursa de inspiratie în acest sens.

18. In cazul în care astfel de recursuri specifice au fost create ca urmare a unei hotarâri-pilot, guvernele ar trebui sa informeze rapid Curtea, pentru ca aceasta sa le poata lua în considerare în examinarea cauzelor repetitive.

19. Cu toate acestea, nu va fi necesar sau adecvat sa se creeze recursuri noi pentru orice cauza în care o hotarâre a Curtii a identificat o problema structurala sau sa se acorde acestora un anumit efect retroactiv. In anumite cazuri, poate fi preferabil sa se lase Curtii sarcina de a examina aceste cauze, în special pentru a evita obligarea reclamantului sa suporte sarcina suplimentara a epuizarii din nou a recursurilor interne care, în plus, nu ar fi înfiintate decât dupa adoptarea modificarilor legislative (...)."

84. La data de 2 martie 2010, cu ocazia celei de-a 1.078-a reuniune, delegatii ministrilor care supravegheaza executarea hotarârilor Curtii au reamintit cu privire la cauzele Strain, Viasu si cu privire la peste o suta de alte cauze românesti de acest tip ca aspectele pe care acestea le ridica se refera la o problema sistemica importanta, legata în special de lipsa restituirii sau a despagubirii pentru bunurile nationalizate, apoi revândute de stat unor terti. Acestia au luat act de un plan de actiune prezentat la data de 25 februarie 2010 de catre autoritatile române, pe care le-au invitat sa prezinte un calendar estimativ pentru adoptarea masurilor luate în considerare.

E. Drept comparat în materie de restituire sau de despagubire pentru bunurile nationalizate înainte de 1989 în Europa Centrala si de Est

85. In anii de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, regimurile comuniste din numeroase tari din Europa Centrala si de Est au nationalizat si expropriat masiv imobilele, precum si structurile industriale, bancare, comerciale si, cu exceptia Poloniei, pe cele agricole.

86. La începutul anilor 1990, au fost adoptate masuri de restituire în multe dintre aceste tari, ale caror situatii politice si juridice erau diferite. Modalitatile si întinderea restituirilor difereau de la o tara la alta si s-a observat o mare diversitate în formele de despagubire stabilite de state.

87. Anumite state nu au adoptat masuri legislative cu privire la restituirea sau despagubirea pentru bunurile nationalizate ori confiscate (Azerbaidjan, Bosnia-Hertegovina si Georgia).

88. Legislatia poloneza nu prevede restituirea sau despagubirea generala pentru bunurile confiscate ori nationalizate. Singura exceptie se refera la regiunea Bugului si se limiteaza la a prevedea un drept la despagubire. Acest drept se poate concretiza, la alegerea creditorului: prin deducerea valorii indexate a bunurilor abandonate din pretul bunurilor publice achizitionate prin intermediul unei proceduri de licitatie sau prin plata unei despagubiri pecuniare ce provine din fondul de despagubire. Cuantumul indemnizatiei ce i se poate plati creditorului este plafonat prin lege la 20% din valoarea actuala a bunurilor pierdute în regiunea Bug.

89. Legislatia ungara privitoare la despagubirea partiala a daunelor cauzate de stat bunurilor cetatenilor prevede o despagubire sub forma unei sume de bani sau a unor cupoane de despagubire. Legea stabileste si un plafon.

90. Majoritatea tarilor în cauza limiteaza dreptul la restituire sau la despagubire la anumite categorii de bunuri ori de persoane. Anumite state fixeaza în legislatia lor termene, uneori foarte scurte, pentru prezentarea cererilor.

91. Anumite tari (Albania, Bulgaria, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei si Lituania) prevad diverse forme de restituire si/sau de despagubire prin legile numite „de restituire". Altele au inclus problema restituirii bunurilor în legi de reabilitare (Germania, Moldova, Republica Ceha, Rusia, Slovacia si Ucraina). In fine, problema este tratata si în legile proprietatii (Germania, Bulgaria, Estonia, Republica Ceha si Slovenia).

92. In toate cazurile, restituirea nu este un drept absolut si poate fi supusa unor conditii sau limitari numeroase. Acelasi lucru este valabil si pentru dreptul la o despagubire.

1. Conditiile ratione personae

93. Restituirea bunurilor confiscate ori nationalizate sau despagubirea poate sa îi priveasca fie pe fostii proprietari, fie pe succesorii acestora (mostenitori legali în Albania). Anumite legislatii, precum cele din Estonia, Lituania, Moldova, Republica Ceha, Slovacia si Slovenia, le impun solicitantilor conditia sa fi avut calitatea de cetatean în momentul confiscarii sau sa aiba calitatea de cetatean în momentul formularii cererii de restituire, iar uneori chiar ambele conditii. In plus, dreptul Slovaciei si al Estoniei impunea conditia ca solicitantul sa fi avut resedinta permanenta în tara respectiva în momentul intrarii în vigoare a legii si în momentul formularii cererii de restituire sau de despagubire. Pentru sistemele care prevad procedura de reabilitare, numai persoanele reabilitate conform legii pot solicita restituirea bunurilor lor. Asa se întâmpla în Germania, Moldova, Republica Ceha, Rusia, Slovacia si Ucraina, tari în care dreptul la restituire sau la despagubire decurge, integral ori partial, din reabilitarea victimelor represiunii politice.

2. Categoriile de bunuri excluse de la restituire

94. Anumite legislatii exclud de la restituire sau de la despagubire mai multe categorii de bunuri.

95. In anumite state sunt excluse terenurile si cladirile al caror aspect a fost modificat (Germania), în altele, bunurile care si-au pierdut aspectul initial (Estonia) sau bunurile care au disparut ori care au fost distruse, precum si bunurile care au fost privatizate (Moldova, Rusia si Ucraina).

96. De altfel, în Estonia, bunurile militare, bunurile culturale sau sociale ori obiectele aflate sub protectia statului, precum si cladirile administrative ale autoritatilor de stat sau locale nu pot fi restituite. Conform legislatiei din Moldova, terenurile, padurile, plantatiile plurianuale sau bunurile care au fost confiscate din motive fara nicio legatura cu represiunea politica sunt, de asemenea, excluse de la restituire.

97. In Rusia si în Ucraina, bunurile care au fost nationalizate conform legislatiei în vigoare la data respectiva sunt excluse de la restituire sau de la despagubire.

98. In Lituania, restituirea este posibila numai pentru imobilele cu destinatia de locuinta. In Serbia, legea nu prevede decât restituirea partiala a terenurilor agricole. In fine, în Republica Ceha si în Bulgaria, legile de restituire specifica bunurile carora li se aplica.

3. Limitarile temporale

99. Anumite legislatii impun limitari temporale pentru introducerea unei cereri de restituire sau de despagubire. Este cazul Albaniei si al Estoniei (în care fostii proprietari au beneficiat de mai putin de un an pentru a-si depune cererea), al Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, al Republicii Cehe si al Slovaciei (un an de la data intrarii în vigoare a legii privind reabilitarea).

100. Alte legislatii limiteaza restituirea sau despagubirea la bunurile nationalizate sau confiscate într-o anumita perioada. De exemplu, legislatia germana limiteaza despagubirea la bunurile nationalizate dupa anul 1949, însa prevede o despagubire pentru bunurile nationalizate în perioada 1945-1949 în zona de ocupatie sovietica.

4. Formele de despagubire si limitarile lor

101. Mai multe tari au ales o despagubire sub forma unui bun echivalent, de aceeasi natura cu bunul nationalizat sau confiscat (Albania, Germania, Bulgaria, Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei si Muntenegru).

102. Atunci când schimbul este imposibil, legislatiile prevad posibilitatea de a oferi un bun de alta natura, o suma de bani, bonuri de compensare (Bulgaria si Ungaria), titluri sau obligatiuni de stat (Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei, Slovenia) sau parti sociale într-o întreprindere publica (Albania si Bulgaria).

103. Calcularea cuantumului despagubirii platite se bazeaza în principal pe valoarea de piata a bunului la momentul deciziei de restituire sau de despagubire (Albania, Lituania, Moldova, Muntenegru, Polonia si Serbia) ori la momentul confiscarii (Fosta Republica Iugoslava a Macedoniei) sau pe suma stabilita printr-o lege.

104. Anumite tari adauga alte considerente la cel al pretului pietei. Daca despagubirea consta în parti sociale, cuantumul este egal cu valoarea bunului la momentul deciziei sau cu valoarea bunului public privatizat (Albania).

105. In stabilirea cuantumului despagubirii pot interveni si alti factori. De exemplu, în Germania se tine cont de valoarea bunului înainte de expropriere, ce va fi înmultita cu un coeficient prevazut de lege.

106. Anumite legislatii stabilesc plafoane pentru despagubire (Germania, Rusia, Ucraina) sau plati esalonate (Moldova).

5. Autoritatile competente sa decida cu privire la restituire sau la despagubire

107. Autoritatile însarcinate sa statueze cu privire la restituire sau la despagubire pot fi de natura judiciara sau de natura administrativa. Printre cele mai frecvente se numara comisii speciale de restituire si de despagubire (Albania, Bulgaria, Moldova, Muntenegru), organe administrative (Lituania), ministerul de finante sau ministerul justitiei si chiar instante (Republica Ceha). In toate statele, deciziile organelor administrative pot fi contestate în fata instantelor administrative sau civile.

ÎN DREPT

I. Asupra conexarii cererilor

108. Curtea considera în primul rând ca, în interesul unei bune administrari a justitiei, aplicând art. 42 § 1 din regulamentul sau, se impune conexarea cererilor înregistrate sub nr. 30.767/05 si 33.800/06, deoarece faptele ce stau la originea celor doua cauze prezinta similitudini. Cadrul legislativ si practicile administrative fiind similare, Curtea apreciaza ca prin conexarea celor doua cereri s-ar permite o mai buna analiza a lor.

II. Asupra pretinsei încalcari a art. 6 § 1 din Conventie

109. Primele doua reclamante, doamnele Atanasiu si Poenaru, pretind ca respingerea actiunii lor în revendicarea apartamentului nr. 1 si în anularea contractului de vânzare-cumparare a acestuia le-a încalcat dreptul de acces la o instanta. Cea de-a treia reclamanta, doamna Solon, sustine ca durata procedurii de restituire a fost excesiva. Toate trei invoca art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele:

„Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta (...) care va hotarî (...) asupra contestatiilor cu privire la drepturile si obligatiile sale cu caracter civil (...)."

110. Curtea observa înca de la început ca principalul capat de cerere al doamnei Solon se refera la lipsa de eficienta a mecanismului de despagubire, care arfi contribuit si mai mult la prelungirea procedurii de despagubire. Problema duratei procedurii fiind subsecventa celei a eficientei mecanismului de despagubire, Curtea se va apleca asupra acestui capat de cerere din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (paragrafele 150-194 de mai jos).

A. Asupra admisibilitatii

III. Curtea constata ca acest capat de cerere, pe care doamnele Atanasiu si Poenaru îl întemeiaza pe art. 6 § 1 din Conventie si care se refera la pretinsa lipsa de acces la o instanta, nu este vadit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Conventie. Curtea constata ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

a) Reclamantele

112. Doamnele Atanasiu si Poenaru considera ca prin refuzul de a le analiza actiunea în revendicare a apartamentului în litigiu pe motivul ca ar fi trebuit sa urmeze în prealabil procedura administrativa prevazuta în acest scop de Legea nr. 10/2001, instantele interne le-au încalcat dreptul de acces la o instanta. Ele adauga ca, pentru a obtine restituirea apartamentului, au utilizat toate caile de recurs oferite de dreptul intern, si anume actiunea în revendicare si procedurile administrative reglementate prin legile nr. 112/1995 si nr. 10/2001, fara a obtine vreodata o hotarâre pe fond.

b) Guvernul

113. Guvernul sustine ca respingerea actiunii doamnelor Atanasiu si Poenaru nu a adus atingere dreptului de acces al partilor interesate la o instanta, ci ca a fost motivata de preocuparea instantelor interne pentru pastrarea coerentei procedurilor de restituire reglementate prin Legea nr. 10/2001. Acesta considera ca, în orice caz, reclamantele puteau sa se bucure pe deplin de dreptul de acces la o instanta în cadrul cailor de atac puse la dispozitia lor prin Legea nr. 10/2001.

2. Aprecierea Curtii

114. Curtea reaminteste ca art. 6 § 1 din Conventie garanteaza oricarei persoane dreptul ca o instanta sa se pronunte asupra oricarei contestatii referitoare la drepturile si obligatiile sale cu caracter civil. Articolul consfinteste astfel „dreptul la o instanta", cu privire la care dreptul de acces, si anume dreptul de a sesiza instanta în materie civila, nu constituie decât unul dintre aspecte.

115. Dreptul de acces la instante, recunoscut de art. 6 § 1 din Conventie, nu este absolut: el se preteaza la limitari admise implicit deoarece, prin însasi natura sa, impune o reglementare de catre stat. Statele contractante se bucura, în materie, de o anumita marja de apreciere. Cu toate acestea, Curtii îi revine obligatia de a statua în ultima instanta cu privire la respectarea cerintelor Conventiei; ea trebuie sa se convinga ca limitarile implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea masura încât dreptul sa fie încalcat în însasi substanta lui. In plus, o astfel de limitare nu este conforma cu art. 6 § 1 decât daca urmareste un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele utilizate si scopul urmarit.

116. In aceasta privinta, trebuie reamintit faptul ca scopul Conventiei este sa protejeze nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective. Remarca este valabila în special pentru dreptul de acces la instante, avându-se în vedere locul eminent pe care îl ocupa dreptul la un proces echitabil într-o societate democratica (Printul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germanei [MC], nr. 42.527/98, §§ 43-45, CEDO 2001-VIII).

117. In ceea ce le priveste pe doamnele Atanasiu si Poenaru, Curtea constata ca ele au formulat un recurs întemeiat pe prevederile Legii nr. 10/2001, însa decizia ramasa definitiva din data de 18 aprilie 2005 prin care primaria era obligata sa le raspunda nu a fost niciodata executata, desi cererea lor data din 2001. Prin urmare, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului constând în afirmatia ca reclamantele au putut sa beneficieze pe deplin de dreptul de acces la o instanta în cadrul cailor de recurs prevazute de legile speciale de reparatie.

118. In ceea ce priveste actiunea în revendicare întemeiata pe prevederile civile de drept comun, Curtea apreciaza ca respingerea sa motivata de necesitatea de a asigura aplicarea coerenta a legilor de reparatie nu releva, în sine, o problema din perspectiva dreptului de acces la o instanta garantat de art. 6 § 1 din Conventie, cu conditia ca procedura prevazuta de Legea nr. 10/2001 sa fie privita ca o cale de drept efectiva (Faimblat, mentionata mai sus, § 33).

119. Or, din practica nationala reiese ca, la data evenimentelor, autoritatile competente îsi încalcau în mod repetat obligatia ce le revenea de a raspunde la cererile de restituire sau de despagubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemica ce a împiedicat functionarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 Ie-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdictional prevazut de lege.

120. In ceea ce priveste posibilitatea de a sanctiona întârzierea autoritatilor administrative în analizarea cererilor, Curtea observa ca, prin decizia din data de 19 martie 2007, Sectiile Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie au hotarât ca, în lipsa unui raspuns din partea autoritatilor administrative în termenul legal, instantele sa fie abilitate sa statueze în locul lor asupra fondului cererilor si sa dispuna, daca este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicarii sale în Monitorul Oficial (Faimblat, mentionata mai sus, § 42).

121. In lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzioneaza ca, înainte ca recursul introdus prin decizia din 19 martie 2007 a Sectiilor Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie sa devina efectiv, doamnele Atanasiu si Poenaru s-au aflat în imposibilitatea de a solicita în fata instantelor interne restituirea apartamentului în litigiu.

122. Curtea admite ca, în contextul complex si sensibil din punct de vedere social, însotit de consecintele economice serioase ale tranzitiei României catre un regim democratic si ale reparatiei nedreptatilor trecutului, este posibil ca implementarea cadrului legislativ sa fi întâmpinat dificultati si sa fi înregistrat întârzieri (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 162, CEDO 2004-V).

123. Cu toate acestea, lipsa de raspuns al autoritatilor administrative la cererile de restituire introduse în temeiul legilor nr. 112/1995 si nr. 10/2001, la care se adauga lipsa, în perioada mentionata mai sus, a unei cai de atac, Ie-a facut pe doamnele Atanasiu si Poenaru sa sufere o sarcina disproportionata, aducând astfel atingere substantei însesi a dreptului lor de acces la o instanta.

124. Rezulta ca a avut loc încalcarea art. 6 § 1 din Conventie în ceea ce le priveste pe doamnele Atanasiu si Poenaru.

III. Asupra pretinsei încalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie

125. Reclamantele considera ca imposibilitatea în care se afla de a obtine restituirea bunurilor lor imobile nationalizate sau de a fi despagubite constituie o încalcare a dreptului la respectarea bunurilor, astfel cum este acesta recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."

A. Asupra exceptiei preliminare întemeiate pe incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Conventiei a capatului de cerere formulat de doamnele Atanasiu si Poenaru

1. Argumentele partilor

a) Guvernul

126. Guvernul sustine ca doamnele Atanasiu si Poenaru nu detin un „bun" în sensul definit de jurisprudenta Curtii.

127. In ceea ce priveste dreptul de a obtine restituirea imobilelor nationalizate sau de a fi despagubite în temeiul legislatiei interne, Guvernul subliniaza ca legile de reparatie nu au restabilit în mod automat dreptul de proprietate al fostilor proprietari asupra imobilelor nationalizate.

128. Acesta sustine ca nici constatarea ilegalitatii nationalizarii unui imobil, nici depunerea unei cereri de restituire sau de despagubire nu sunt suficiente pentru a constata existenta unei creante care sa atraga dupa sine protectia oferita prin art. 1 din Protocolul nr. 1. In acest sens, Guvernul arata ca dreptul de a fi despagubit este conditionat de respectarea cerintelor procedurale si materiale enuntate de legile de reparatie si, în mod special, de Legea nr. 10/2001.

129. Or, în opinia Guvernului, analiza conformitatii cererilor cu exigentele mentionate mai sus este atributul exclusiv al autoritatilor administrative si jurisdictionale competente. Mai exact, Guvernul considera ca recunoasterea unei creante irevocabile si suficient de bine stabilite în dreptul intern nu are loc decât în urma controlului de legalitate exercitat de prefect asupra deciziilor autoritatilor locale care au analizat în prima instanta cererile de reparatie introduse în baza Legii nr. 10/2001.

130. Aratând ca autoritatile administrative sau instantele interne nu le-au recunoscut doamnelor Atanasiu si Poenaru în niciun moment un drept la restituirea apartamentului în litigiu sau la o despagubire, Guvernul concluzioneaza ca aceste reclamante nu erau nici titularele unui bun, nici ale unei creante fata de stat în baza careia sa poata pretinde ca au cel putin o „speranta legitima" de a obtine beneficiul efectiv al unui bun.

b) Reclamantele

131. Doamnele Atanasiu si Poenaru se opun argumentului Guvernului.

132. Ele considera ca, în circumstantele specifice ale legislatiei române referitoare la restituirea imobilelor nationalizate, existenta unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, rezulta din întrunirea a trei conditii: intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, vointa persoanei interesate de a beneficia de ea, exprimata prin depunerea unei cereri administrative, si lipsa unui raspuns din partea autoritatii administrative în termenul legal.

133. In ceea ce priveste situatia lor speciala, doamnele Atanasiu si Poenaru reamintesc faptul ca numeroase hotarâri definitive au constatat ilegalitatea nationalizarii întregului imobil si au dispus restituirea celorlalte apartamente. Prin urmare, ele considera ca recunoasterea ilegalitatii nationalizarii este valabila si pentru apartamentul nr. 1. Ele sustin ca în prezent dispun de un bun actual sau, cel putin, de o „speranta legitima" de a obtine restituirea lui sau o despagubire.

2. Aprecierea Curtii

a) Principii ce decurg din jurisprudenta Curtii

134. Curtea reaminteste ca un reclamant nu poate pretinde o încalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în masura în care hotarârile pe care le critica se refera la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Notiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât si valori patrimoniale, inclusiv creante, în baza carora un reclamant poate pretinde ca are cel putin o „speranta legitima" de a obtine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger si Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

135. Curtea reaminteste, de asemenea, ca art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul ca ar impune statelor contractante o obligatie generala de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte sa ratifice Conventia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003).

136. In schimb, atunci când un stat contractant, dupa ce a ratificat Conventia, inclusiv Protocolul nr. 1, adopta o legislatie care prevede restituirea totala sau partiala a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera ca acea legislatie genereaza un nou drept de proprietate aparat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc conditiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

137. Daca interesul patrimonial în cauza este de ordinul creantei, el nu poate fi considerat o „valoare patrimoniala" decât daca are o baza suficienta în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenta bine stabilita a instantelor (Kopecky, mentionata mai sus, § 52).

b) Aplicarea principiilor mentionate mai sus

138. Curtea constata ca partile au puncte de vedere divergente în ceea ce priveste interpretarea prevederilor legilor de reparatie si, în mod special, în ceea ce priveste momentul de la care persoana care s-a prevalat de aceste legi devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despagubire.

139. Curtea nu considera necesar sa solutioneze aceasta controversa, care tine de teoria si de practica interna.

140. Astfel, Curtii îi este suficient sa constate, tinând cont de sensul autonom al notiunii „bunuri" si de criteriile retinute în jurisprudenta Curtii, ca existenta unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricarui dubiu daca, printr-o hotarâre definitiva si executorie, instantele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si daca în dispozitivul hotarârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. In acest context, refuzul administratiei de a se conforma acestei hotarâri constituie o ingerinta în dreptul la respectarea bunurilor, care tine de prima fraza a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (a se vedea, mutatis mutandis, Paduraru, mentionata mai sus, §§ 65 si 75).

141. Curtea constata ca, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 si nr. 10/2001 si mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie sa conduca fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despagubiri.

142. Prin urmare, Curtea apreciaza ca transformarea într-o „valoare patrimoniala", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalitatii nationalizarii este conditionata de întrunirea de catre partea interesata a cerintelor legale în cadrul procedurilor prevazute de legile de reparatie si de epuizarea cailor de atac prevazute de aceste legi.

143. In speta, Curtea observa ca nicio instanta sau autoritate administrativa interna nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu si Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotarârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), desi toate constata ca nationalizarea întregului imobil a fost ilegala, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

144. Rezulta ca acest apartament nu reprezinta un „bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totusi, daca constatarea judiciara a nationalizarii abuzive a imobilului nu atrage dupa sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observa ca ea da dreptul la o despagubire din moment ce din hotarârile instantelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese ca conditiile legale impuse pentru a beneficia de masurile de reparatie, si anume nationalizarea ilegala a bunului si dovada calitatii de mostenitor a fostului proprietar, erau întrunite. Curtea acorda importanta si faptului ca Primaria Bucuresti refuza înca sa se conformeze deciziei irevocabile a Inaltei Curti de Casatie si Justitie din data de 18 aprilie 2005, fara a oferi o justificare valabila.

146. Prin urmare, trebuie concluzionat ca, în ciuda faptului ca primaria nu a emis pâna în prezent o decizie, reclamantele sunt cel putin beneficiarele unui drept de a fi despagubite. Având în vedere hotarârile judecatoresti interne, care reprezinta, în sensul hotarârilor anterioare ale Curtii, „o jurisprudenta bine stabilita a instantelor", aceasta creanta constituie un „interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern si care tine de notiunea „bun" la care se refera art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky, mentionata mai sus, § 52).

147. Rezulta ca exceptia Guvernului nu poate fi retinuta.

148. In fine, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Conventie. De altfel, aceasta constata ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra admisibilitatii capatului de cerere formulat de doamna Solon

149. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, aceasta constata ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

C. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

a) Guvernul

150. Guvernul arata ca reclamantele au utilizat posibilitatea de a se adresa autoritatilor administrative pentru a li se acorda o despagubire în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005.

151. In opinia Guvernului, mecanismul implementat de aceasta din urma lege si care se refera la înfiintarea Fondului „Proprietatea" este de natura sa le ofere persoanelor îndreptatite despagubiri în cuantum egal cu valoarea de piata a bunurilor. Conform ultimelor modificari ale Legii nr. 247/2005, o parte a despagubirii ar putea fi platita în numerar daca creanta nu depaseste 500.000 RON. Guvernul argumenteaza ca o anumita întârziere la plata este inevitabila, data fiind complexitatea procesului de despagubire.

152. In ceea ce priveste progresele facute pentru ca Fondul „Proprietatea" sa devina functional, Guvernul arata, în observatiile sale scrise din data de 24 aprilie 2009, ca procedura de evaluare a activelor fondului aproape ca a ajuns la final, la fel ca si procedura de selectie a administratorului fondului.

153. In observatiile sale prezentate în cadrul audierii, Guvernul arata ca, din anul 2007, Fondul „Proprietatea" plateste dividende actionarilor sai. De altfel, la data de 9 septembrie 2010, Guvernul a precizat ca actionarii Fondului „Proprietatea" au hotarât repartizarea dividendelor pentru perioada 2008/2009 si ca administratorul fondului a fost mandatat sa faca demersurile necesare în vederea cotarii actiunilor la bursa înainte de 22 decembrie 2010.

154. Guvernul face trimitere la planul de actiune trimis Comitetului Ministrilor la data de 25 februarie 2010 si care trebuie sa permita identificarea celor mai bune solutii pentru a eficientiza procesul de restituire. Printre solutiile luate în considerare se numara înfiintarea unei comisii interministeriale, modificarea legislatiei în materie si organizarea de discutii cu asociatii si cu societatea civila.

155. Invocând statisticile furnizate, Guvernul arata ca cererile de despagubire sunt numeroase (paragraful 77 de mai sus) si ca valoarea totala a despagubirilor aprobate reprezinta o sarcina bugetara importanta.

156. In ceea ce priveste Cauza Solon, Guvernul considera ca, pe calea contestatiei îndreptate împotriva deciziei administrative, dreptul reclamantei de a fi despagubita nu a putut fi confirmat decât la data de 30 martie 2006 (paragraful 37 de mai sus); de altfel, acesta sustine ca perioada care s-a scurs pâna la decizia administrativa data de Universitatea din Craiova ia data de 24 martie 2009 nu a fost excesiva.

157. In plus, Guvernul sustine ca eficienta mecanismului de despagubire prin intermediul Fondului „Proprietatea" nu intra în discutie în Cauza Solon, având în vedere valoarea despagubirii, care nu ar depasi plafonul de 500.000 RON.

b) Reclamantele

158. Reclamantele sustin ca lipsa restituirii sau a despagubirii, pâna în prezent, este de natura sa încalce dreptul la respectarea bunurilor lor. Ele considera ca mecanismul de despagubire stabilit de legislatia interna nu este eficient.

(i) Argumentele doamnelor Atanasiu si Poenaru

159. Reclamantele insista asupra complexitatii legilor de restituire si asupra incoerentelor legislative si jurisprudentiale care ar fi consecinta nenumaratelor modificari ce au avut loc într-o perioada de aproape 20 de ani.

160. Ele sustin o dubla încalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Pe de o parte, ele considera ca a avut loc o încalcare a acestei prevederi din punct de vedere substantial din cauza vânzarii ilegale si cu rea-credinta a apartamentului nr. 1, desi statul era la curent cu cererea de restituire introdusa de proprietarul legitim. Pe de alta parte, ele sustin ca a avut loc o încalcare procedurala a dreptului la respectarea bunurilor din moment ce toate procedurile administrative si judiciare utilizate pentru a recupera bunul s-au dovedit ineficiente din cauza deficientelor mecanismului de restituire si de despagubire implementat de stat.

(ii) Argumentele doamnei Solon

161. Reclamanta insista pe lipsa totala de despagubire. Dupa parerea ei, Guvernul nu a demonstrat existenta niciunei circumstante exceptionale capabile sa justifice întârzierea în punerea în aplicare a legilor de reparatie. Ea declara ca Fondul „Proprietatea" nu functioneaza înca în asa fel încât sa conduca la acordarea efectiva a unei despagubiri. Ea considera ca aceasta situatie îi este imputabila exclusiv statului, care întârzie în mod nejustificat sa ia masurile legale si administrative necesare pentru a face ca exercitarea dreptului la restituire sau la despagubire sa fie efectiva si rapida.

2. Aprecierea Curtii

a) Principiile generale ce decurg din jurisprudenta Curtii

162. Curtea considera necesar sa reaminteasca în primul rând principiile care se desprind din jurisprudenta sa în materie.

163. Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu si nu creeaza o situatie continua de „privare de drept" [Malhous împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII].

164. Asa cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza un drept de a dobândi bunuri, el nu le impune statelor contractante nicio restrictie cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor si de a alege conditiile în care accepta sa restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate [Van der Mussele împotriva Belgiei, 23 noiembrie 1983, § 48, seria A nr. 70; Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [MC], nr. 48.321/99, § 121, CEDO 2002-II, si Jantner, mentionata mai sus, § 34].

165. In schimb, art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerinta autoritatii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sa fie legala (Fostul rege al Greciei si altii împotriva Greciei [MC], nr. 25.701/94, § 79, CEDO 2000-XII, si latridis împotriva Greciei [MC], nr. 31.107/96, § 58, CEDO l999-II). Principiul legalitatii presupune si existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile în aplicarea lor (Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, §§ 109-110, CEDO 2000-I).

166. In plus, orice ingerinta în exercitarea unui drept sau a unei libertati recunoscute de Conventie trebuie sa urmareasca un scop legitim. De asemenea, în cauzele care presupun o obligatie pozitiva, trebuie sa existe o justificare legitima pentru inactiunea statului. Principiul „justului echilibru", inerent însusi art. 1 din Protocolul nr. 1, presupune existenta unui interes general al comunitatii. Datorita unei cunoasteri directe a societatii lor si a nevoilor acesteia, autoritatile nationale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecatorul international pentru a determina ceea ce este de „utilitate publica". In mecanismul de protectie instituit de Conventie, acestora le revine, asadar, obligatia de a se pronunta primele asupra existentei unei probleme de interes general ce justifica masuri aplicabile în domeniul exercitarii dreptului de proprietate, inclusiv masuri ce presupun privari si restituiri de bunuri. Prin urmare, ele se bucura aici de o anumita marja de apreciere, ca în alte domenii asupra carora se extind garantiile Conventiei.

In plus, notiunea „utilitate publica" este ampla prin natura sa. In mod special, decizia de a adopta legi referitoare la privarea de proprietate sau care prevad o despagubire din fonduri publice pentru bunuri expropriate presupune, de obicei, analiza unor chestiuni politice, economice si sociale. Considerând ca este normal ca legislatorul sa dispuna de o larga marja în politica sa economica si sociala, Curtea a declarat ca respecta modul în care acesta concepe imperativele „utilitatii publice", cu exceptia cazului în care judecata sa se dovedeste a fi vadit lipsita de temei rezonabil (James si altii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, § 46, seria A nr. 98, Fostul rege al Greciei si altii, mentionata mai sus, § 87, si Broniowski, mentionata mai sus, § 149).

167. Atât atingerea adusa respectarii bunurilor, cât si abtinerea de la actiune trebuie sa pastreze un just echilibru între cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului. In mod special, trebuie sa existe un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele utilizate si scopul urmarit prin orice masura aplicata de stat, inclusiv masurile care priveaza o persoana de proprietatea sa. I.n fiecare cauza ce presupune pretinsa încalcare a acestei prevederi, Curtea trebuie sa verifice daca, din cauza actiunii sau inactiunii statului, persoana în cauza a fost nevoita sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva (Sporrong si Lonnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, § 73, seria A nr. 52).

168. Pentru a aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea trebuie sa se dedice unei analize globale a diferitelor interese în cauza, tinând cont ca scopul Conventiei este sa protejeze drepturi „concrete si efective". Ea trebuie sa mearga dincolo de aparente si sa cerceteze realitatea situatiei litigioase. Aceasta apreciere poate sa se refere nu numai la modalitatile de despagubire aplicabile - daca situatia este similara cu o privare de libertate - ci si la conduita partilor, inclusiv la mijloacele utilizate de stat si la punerea lor în aplicare. In acest sens, trebuie subliniat ca incertitudinea -fie ea legislativa, administrativa sau legata de practicile aplicate de autoritati - este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Intr-adevar, atunci când în cauza este o chestiune de interes general, puterile publice sunt obligate sa reactioneze în timp util, în mod corect si cu cea mai mare coerenta (Vasilescu împotriva României, 22 mai 1998, § 51, Culegere de hotarâri si decizii 1998-III).

b) Aplicarea principiilor mentionate mai sus în cauzele referitoare la masuri de reparatie într-un context de reforma politica si economica

169. Curtea a stabilit ca principiile mentionate mai sus sunt valabile, de asemenea, în situatia unor modificari fundamentale ale sistemului unei tari, precum cele pe care le reprezinta tranzitia de la un regim totalitar la o forma democratica de guvernare si reforma structurii politice, juridice si economice a statului, fenomene ce conduc inevitabil la adoptarea unor legi economice si sociale pe scara larga (Broniowski, mentionata mai sus, § 149).

170. In materie de restituire de proprietati, o legislatie de mare anvergura, mai ales daca executa un program de reforma economica si sociala, nu poate asigura o dreptate completa în fata varietatii de situatii în care se afla numeroasele persoane în cauza. Este în primul rând obligatia autoritatilor interne, în special a Parlamentului, de a cântari avantajele si dezavantajele inerente diferitelor solutii dintre care sa se poata alege, stiut fiind faptul ca este vorba de o alegere politica (a se vedea James si altii, mentionata mai sus, §§ 68-69, si, mutatis mutandis, Olaru si altii împotriva Moldovei, nr. 476/07, 22.539/05, 17.911/08 si 13.136/07, §55, 28 iulie 2009).

171. Curtea a recunoscut deja ca punerea în balanta a drepturilor în cauza si a câstigurilor si pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei si a sistemului juridic al statului constituie un exercitiu de o dificultate deosebita.

172. In aceste circumstante, autoritatile nationale trebuie sa beneficieze de o larga marja de apreciere, nu numai pentru a alege masurile care sa reglementeze raporturile de proprietate din tara, ci si pentru a avea la dispozitie timpul necesar pentru punerea lor în aplicare.

173. Totusi, aceasta marja, oricât de mare ar fi ea, nu este nelimitata, iar exercitarea puterii discretionare a statului, chiar si în cadrul celei mai complexe reforme a statului, nu poate determina consecinte incompatibile cu normele stabilite prin Conventie (Broniowski, mentionata mai sus, § 182).

174. Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despagubire consfintite de lege - si de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despagubirilor prin mijloace legislative. Ceea ce prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca valoarea despagubirii acordate pentru o privare de proprietate operata de stat sa fie „în mod rezonabil în raport" cu valoarea bunului. O lipsa totala de despagubire nu poate fi considerata ca fiind compatibila cu art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în cazuri exceptionale (Broniowski, mentionata mai sus, § 186).

175. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garanteaza un drept la o compensatie integrala în orice circumstante, o compensatie numai partiala nefacând privarea de proprietate nelegitima eo ipso în toate cazurile. In mod special, niste obiective legitime „de utilitate publica", precum cele care urmaresc masuri de reforma economica sau de dreptate sociala pot milita pentru o rambursare mai mica decât valoarea de piata integrala [James si altii, mentionata mai sus, § 54; Lithgow si altii împotriva Marii Britanii, 8 iulie 1986, § 120, seria A nr. 102, si Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, §§ 95 si urmatoarele, CEDO 2006-V].

176. Astfel, Curtea a admis în mod explicit în cauzele Broniowski si Wolkenberg ca reforma radicala a sistemului politic si economic din Polonia, precum si situatia finantelor sale puteau sa justifice limitari draconice la despagubirea repatriatilor de dincolo de Bug [Broniowski, mentionata mai sus, § 183, si Wolkenberg si altii împotriva Poloniei (dec), nr. 50.003/99, § 63, CEDO 2007-XIV (extrase)].

177. In plus, din jurisprudenta sa reiese clar ca, în situatia în care Curtea a putut sa considere ca legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecintele încalcarilor masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmareau un scop legitim, aceasta a considerat totusi necesar sa faca în asa fel încât atenuarea încalcarilor din trecut sa nu creeze noi nedreptati disproportionate (a se vedea, de exemplu, Pincova si Pine împotriva Republicii Cehe, nr. 36.548/97, § 58, CEDO 2002-VIII).

c) Aplicarea în speta a principiilor mentionate mai sus

178. Curtea observa în primul rând ca, punând în aplicare o legislatie speciala de restituire si de despagubire, statul român a optat - spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similara de regim politic în 1989 (paragrafele 85- 107 de mai sus) - pentru principiul despagubirii integrale pentru privarile de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Astfel, pentru privari de proprietate suferite acum circa 60 de ani, cum este cazul reclamantelor, legislatia româna prevede, în lipsa unei posibilitati de restituire, acordarea unei despagubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piata pe care bunul nationalizat ar avea-o astazi.

179. Curtea face trimitere la jurisprudenta referitoare la încalcarile dreptului la respectarea bunurilor persoanelor îndreptatite sa primeasca o reparatie pentru imobilele a caror restituire nu mai este posibila (a se vedea, în special, Strain, mentionata mai sus; Matache si altii împotriva României, nr. 38.113/02, 19 octombrie 2006; Viasu, mentionata mai sus, si Katz, mentionata mai sus).

180. Curtea reaminteste în mod special faptul ca, în cauza Viasu (hotarârea mentionata mai sus, §§ 59-60), a apreciat ca o decizie administrativa a autoritatii locale competente prin care i se recunoaste partii interesate un drept la reparatie este suficienta pentru a crea un „interes patrimonial" aparat de art. 1 din Protocolul nr. 1 si ca, prin urmare, neexecutarea unei astfel de decizii constituie o ingerinta în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea si Marin si Gheorghe Radulescu împotriva României, nr. 15.851/06,§§ 20-22, 27 mai 2010).

181. De asemenea, neexecutarea unei decizii administrative care recunoaste dreptul la o despagubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabileste reprezinta o ingerinta în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009).

182. Cu atât mai mult, neexecutarea unei hotarâri judecatoresti ce recunoaste un drept la despagubire, chiar daca suma nu a fost stabilita, constituie o ingerinta în dreptul de proprietate în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Denes si altii împotriva României, nr. 25.862/03, §§ 46-47, 3 martie 2009).

183. Curtea a ajuns la constatarea încalcarii dreptului de proprietate al reclamantului în Cauza Viasu, tinând cont de ineficienta sistemului de restituire si în special de întârzierea înregistrata în procedura de plata a despagubirii.

184. In mod special, Curtea a constatat ca partilor interesate nu le era oferita nicio garantie în ceea ce priveste durata sau rezultatul procedurii în fata Comisiei Centrale. Ea a observat în plus ca Fondul „Proprietatea" nu functioneaza într-o maniera care sa permita acordarea efectiva a unei despagubiri tuturor beneficiarilor legilor de reparatie care alesesera sa primeasca actiuni (a se vedea, printre altele, Viasu, §§ 71-72, si Matache si altii, § 42, mentionate mai sus). Astfel, aceasta inactiune a statului nu era justificata în mod legitim prin urmarirea unui scop de interes public, în conformitate cu principiile enuntate în paragrafele 162-168 de mai sus.

185. In speta, Curtea observa în ceea ce le priveste pe doamnele Atanasiu si Poenaru ca, în ciuda faptului ca ele au obtinut, prin mai multe hotarâri judecatoresti ramase definitive (paragraful 19 de mai sus), o constatare a ilegalitatii privarii lor de proprietate si ca, prin decizia ramasa definitiva din data de 18 aprilie 2005, autoritatea administrativa locala a fost obligata sa pronunte o decizie asupra cererii lor, aceste hotarâri nu au fost puse în executare nici pâna astazi.

186. Curtea mai observa, în ceea ce o priveste pe doamna Solon, ca în ciuda faptului ca a obtinut, la data de 30 martie 2006, o hotarâre judecatoreasca definitiva ce stabilea cuantumul despagubirii si ca, ulterior, la data de 24 martie 2009, o decizie administrativa a confirmat acest drept, aceste decizii nu au fost înca executate.

187. Guvernul invoca în principal numarul mare de cereri de despagubire similare celor introduse de reclamante, lucru care a condus la îngreunarea procedurilor administrative, la prelungirea termenelor de solutionare si de plata, precum si la o sarcina bugetara importanta.

188. Curtea se vede, asadar, confruntata cu cauze dificile, ce releva o complexitate politica, istorica si faptica tinând de o problema ce ar fi trebuit sa fie rezolvata de toate autoritatile care au raspunderea deplina de a gasi o solutie adecvata. Aceasta realitate trebuie sa ghideze Curtea în interpretarea si în aplicarea Conventiei, care nu trebuie sa fie nici rigide, nici opace fata de circumstantele faptice concrete.

189. Motivele de ordin faptic avansate de Guvern nu pot fi puse la îndoiala. Totusi, Curtea apreciaza ca aceste constatari nu au fost în mod suficient însotite de masuri legislative si administrative capabile sa ofere tuturor partilor interesate în procesul de restituire o solutie coerenta, previzibila si proportionala cu scopurile de interes public urmarite.

190. In ceea ce priveste planul de actiune prezentat de Guvern, Curtea observa ca nu a fost trimis Comitetului Ministrilor decât la începutul anului 2010. Desi acesta propune câteva solutii interesate, acestea nu sunt însotite înca de un calendar de adoptare (paragraful 154 de mai sus).

191. Referitor la recentele progrese înregistrate în ceea ce priveste Fondul „Proprietatea", invocate de Guvern, Curtea observa ca, la ora actuala, din cei peste 68.000 de creditori înregistrati la Comisia Centrala numai circa 3.500 au beneficiat de transformarea creantei în actiuni la acest fond, a caror tranzactionare nu este înca posibila pe piata bursiera.

192. Dupa ce a analizat în lumina principiilor enuntate în jurisprudenta sa toate elementele aflate în posesia sa, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata justifica inefectivitatea dreptului reclamantelor la despagubire.

193. Curtea apreciaza ca, în speta, faptul ca reclamantele nu au primit înca o despagubire si nu au nicio garantie cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

194. Prin urmare, în speta a avut loc încalcarea acestei prevederi.

IV. Asupra aplicarii art. 46 din Conventie

195. Conform acestor prevederi:

„1. Inaltele parti contractante se angajeaza sa se conformeze hotarârilor definitive ale Curtii în care ele sunt parti.

2. Hotarârea definitiva a Curtii este transmisa Comitetului Ministrilor care supravegheaza executarea ei."

A. Argumentele partilor si ale tertilor intervenienti

1. Argumentele partilor

196. Reclamantele sustin ca, desi procesul de adoptare a masurilor de reparatie pentru privarile de proprietate suferite înainte de anul 1989 a început acum douazeci de ani, înca nu s-a încheiat. In acest sens, ele observa ca legislatia relevanta a fost modificata de mai multe ori, ceea ce a avut drept consecinta complicarea tot mai mare a procesului.

197. Prin urmare, ele considera ca lipsa de reactie adecvata din partea autoritatilor nationale dupa constatarile facute de Curte în hotarârile Viasu, Katz si Faimblat, mentionate mai sus, este de natura sa aduca atingere caracterului subsidiar al mecanismului de control instaurat de Conventie.

198. Guvernul arata ca o serie de probleme dintre cele mai grave a condus la încetinirea procesului de restituire si de despagubire pentru bunurile nationalizate. Acesta subliniaza amploarea fenomenului nationalizarilor sub regimul comunist, precum si varietatea bunurilor ce fac obiectul legilor de restituire.

199. El mai precizeaza ca se confrunta cu un mare numar de cereri de restituire sau de despagubire provenite de la fosti proprietari sau de la mostenitorii acestora.

200. Apoi arata ca la numarul mare de cereri de despagubire se adauga cerinta unei despagubiri integrale impusa de legile în vigoare. Conform unei evaluari aproximative, suma necesara pentru a plati aceste despagubiri se ridica la 21 de miliarde de euro. Guvernul precizeaza în acest sens ca PIB-ul României pentru anul 2009 a fost de 120 de miliarde de euro. Suma despagubirilor platite efectiv pâna în prezent ar fi de circa 84 de milioane de euro.

201. In ceea ce priveste posibilitatea prevazuta de lege de a acorda bunuri sau servicii drept compensatie, Guvernul sustine ca ea nu poate avea decât o aplicare foarte restrânsa din cauza lipsei de bunuri si a caracterului limitat al rezervelor publice de terenuri ce apartin comunelor.

202. Guvernul mai semnaleaza ca sursa de dificultate pentru punerea în aplicare a mecanismului de restituire si de despagubire lipsa de informatii cadastrale si lipsa unui inventar al bunurilor statului.

203. In ceea ce priveste masurile ce trebuie luate din perspectiva art. 46 din Conventie, Guvernul admite ca sistemul de restituire trebuie sa devina mai eficient. In acest sens, acesta arata ca în anul 2009 a fost creat un grup de lucru ce reuneste reprezentanti ai Agentului guvernamental, ai Fondului „Proprietatea", ai ANRP, ai Ministerului de Finante si ai Ministerului de Justitie. In plus, la data de 25 februarie 2010, Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei i-a fost prezentat un plan de actiune. Acesta cuprinde urmatoarele puncte:

- înfiintarea unei comisii interministeriale având ca obiect identificarea celor mai bune solutii pentru finalizarea procesului de restituire a proprietatilor;

- modificarea legislatiei în materie de restituire a bunurilor nationalizate în sensul simplificarii acesteia si al asigurarii unei eficiente mai mari. Cele mai importante propuneri se refera la stabilirea de termene pentru toate etapele administrative ale procedurii si la prevederea de sanctiuni în caz de nerespectare a acestor termene, extinderea suprafetelor de teren ce ar putea fi restituite si cresterea personalului administrativ implicat în procedurile de restituire;

- aprobarea de catre Parlament a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despagubirilor;

- organizarea de discutii cu asociatiile fostilor proprietari si cu reprezentantii societatii civile.

204. In ceea ce priveste o eventuala reforma a nivelului despagubirilor, Guvernul se arata constient de faptul ca „solutia poloneza" adoptata dupa hotarârea Broniowski ar putea constitui o ipoteza de lucru, subliniind însa faptul ca o astfel de abordare ar putea provoca nemultumiri în rândul persoanelor interesate.

205. In fine, Guvernul considera ca, în situatii precum cea a României, caracterizata printr-un dispozitiv legislativ cu consecinte serioase si al carui impact economic asupra întregii tari este considerabil, autoritatile nationale trebuie sa beneficieze de o larga putere discretionara pentru a alege masurile ce vizeaza garantarea respectarii drepturilor patrimoniale si trebuie sa poata beneficia de timpul necesar punerii în aplicare a acestora. In cazul de fata, se pare ca statul a devenit victima propriilor sale bune intentii.

206. Prin urmare, Guvernul roaga Curtea sa îi ofere sprijin în rezolvarea acestei probleme, indicându-i cât mai clar posibil directiile de urmat si hotarând suspendarea tuturor cauzelor aflate pe rol, care au un obiect similar, pentru a-i permite sa puna în aplicare masuri potrivite.

2. Argumentele tertilor intervenienti

207. Asociatia pentru Proprietatea Privata considera ca sistemul de reparatie instaurat de statul român pentru bunurile imobile nationalizate înainte de 1989 prezinta deficiente majore atât la nivel legislativ, cât si la nivel judiciar, administrativ si bugetar. Aceasta considera ca legile de „reparatie" sunt inutile în masura în care dreptul comun, si anume actiunea în revendicare, a oferit întotdeauna solutii mai simple si mai previzibile.

208. Asociatia considera ca o reducere a nivelului despagubirilor nu poate fi justificata de pretinsa insuficienta a resurselor bugetare si ar fi de natura sa compromita speranta legitima pe care legislatia actuala Ie-o ofera partilor interesate. De asemenea, aceasta reducere ar aduce atingere principiului neretroactivitatii legii si principiului nediscriminarii, dat fiind faptul ca mii de persoane aflate într-o situatie similara cu cea a persoanelor care asteapta înca sa fie despagubite au fost deja despagubite la valoarea de piata a bunurilor ce le-au apartinut.

209. Asociatia ResRo Interessenvertretung Restitution in Rumanien, care prezinta argumente similare în cea mai mare parte, mai arata ca mecanismul de despagubire si de restituire actual este foarte lent, ceea ce îl face ineficient. In plus, ea sustine ca autoritatile administrative implicate în acest proces refuza sa publice rapoarte de activitate, astfel încât procesul este lipsit de transparenta.

B. Aprecierea Curtii

1. Principii generale

210. Curtea reaminteste ca, în conformitate cu art. 46, înaltele parti contractante se angajeaza sa se conformeze hotarârilor definitive pronuntate de Curte în litigiile în care ele sunt parte, Comitetul Ministrilor fiind însarcinat sa supravegheze executarea acestor hotarâri. De aici rezulta, în special, ca, atunci când Curtea constata o încalcare, statul pârât are obligatia juridica nu numai de a le plati partilor interesate sumele alocate ca reparatie echitabila prevazuta de art. 41, dar si sa aleaga, sub controlul Comitetului Ministrilor, masurile generale si/sau, daca este cazul, individuale, ce trebuie integrate în ordinea sa juridica interna pentru a pune capat încalcarii constatate de Curte si pentru a-i înlatura pe cât posibil consecintele.

211. Statul pârât ramâne liber, sub controlul Comitetului Ministrilor, sa aleaga mijloacele prin care sa îndeplineasca obligatia sa juridica în privinta art. 46 din Conventie, în masura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotarârea Curtii (Scozzari si Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 si 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit [MC], nr. 28.957/95, § 120, CEDO 2002-VI, Lukenda împotriva Sloveniei, nr. 23.032/02, § 94, CEDO 2005-X, si S. si Marper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 30.562/04 si 30.566/04, § 134, 4 decembrie 2008).

212. Hotarând ca o anumita cauza trebuie tratata conform „procedurii hotarârii-pilot", Curtea cauta sa faciliteze repararea cea mai rapida si cea mai efectiva posibila a unei disfunctionalitati ce afecteaza protectia dreptului conventional în cauza în ordinea juridica interna. Unul dintre factorii luati în considerare de Curte atunci când a conceput si a implementat aceasta procedura este amenintarea tot mai mare pe care o reprezinta pentru sistemul Conventiei numarul mare de cauze repetitive, dintre care unele rezulta din aceeasi problema structurala sau sistemica.

213. Procedura hotarârii-pilot are, înainte de toate, scopul de a ajuta statele contractante sa îsi îndeplineasca rolul ce le revine în sistemul Conventiei, rezolvând acest tip de probleme la nivel national, recunoscându-le astfel persoanelor în cauza drepturile si libertatile definite în Conventie, asa cum prevede art. 1, oferindu-le un remediu mai rapid, usurând în acelasi timp sarcina Curtii [Broniowski împotriva Poloniei (solutionare amiabila) [MC], nr. 31.443/96, § 35, CEDO 2005-IX, si Hutten-Czapska împotriva Poloniei [MC], nr. 35.014/97, §§ 231-234, CEDO2006-VIII].

214. Procedura hotarârii-pilot presupune ca aprecierea de catre Curte a situatiei denuntate într-o astfel de cauza sa se extinda în mod necesar dincolo de interesele reclamantului despre care este vorba. Ea îi impune Curtii sa identifice, pe cât posibil, cauzele problemei structurale si sa analizeze cauza din perspectiva masurilor generale ce trebuie luate în interesul celorlalte persoane eventual afectate (Wolkenberg si altii, mentionata mai sus, § 35, si, mutatis mutandis, Olaru si altii, mentionata mai sus, § 54).

2. Aplicarea principiilor mentionate mai sus în cauza de fata

a) Aplicarea procedurii hotarârii pilot în cauza

215. Curtea observa ca, spre deosebire de cauzele Broniowski si Hutten-Czapska, mentionate mai sus, în care deficientele din ordinea juridica interna au fost identificate pentru prima data, Curtea se pronunta în cauzele de fata dupa mai multe hotarâri în care a constatat deja încalcarea art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza deficientelor sistemului român de despagubire sau de restituire [a se vedea, în acelasi sens, Bourdov împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 33.509/04, §§ 129, CEDO 2009-..., Yuriy Nikolayevich Ivanov împotriva Ucrainei, nr. 40.450/04, § 83, CEDO 2009-... (extrase)].

216. Curtea constata ca din cauzele de fata rezulta ca ineficienta mecanismului de despagubire sau de restituire continua sa fie o problema recurenta si pe scara larga în România. Aceasta situatie persista în ciuda adoptarii hotarârilor Viasu, Faimblatsi Katz, mentionate mai sus, în care Curtea i-a indicat Guvernului ca se impun masuri generale pentru a permite realizarea efectiva si rapida a dreptului la restituire.

217. Dupa adoptarea acestor hotarâri, numarul constatarilor de încalcare a Conventiei din acest punct de vedere a crescut neîncetat si pe rolul Curtii se afla alte câteva sute de cereri similare. Ele ar putea da nastere pe viitor unor noi hotarâri care constata încalcarea Conventiei. Acesta nu este numai un factor agravant în ceea ce priveste raspunderea statului fata de Conventie din cauza unei situatii trecute sau actuale, ci si o amenintare pentru eficienta viitoare a dispozitivului de control implementat de Conventie [a se vedea, mutatis mutandis, Bourdov (nr. 2), mentionata mai sus, §§ 129-130, si Yuriy Nikolayevich Ivanov, mentionata mai sus, § 86].

218. Fata ce aceasta situatie, Curtea apreciaza ca prezentele cauze se preteaza la aplicarea procedurii hotarârii-pilot, asa cum este definita în hotarârile Broniowski, Hutten-Czapska, mentionate mai sus, precum si în hotarârile Bourdov (nr. 2), mentionata mai sus, §§ 129-130, Yuriy Nikolayevich Ivanov, mentionata mai sus, § 81, si Olaru si altii, mentionata mai sus, § 59.

b) Existenta unei practici incompatibile cu Conventia

219. Hotarârile deja pronuntate permit identificarea anumitor cauze ale disfunctionalitatilor din legislatia si din practica administrativa care, adaugate la dificultatile expuse de Guvern, au afectat si pot înca sa afecteze în viitor un numar mare de persoane (paragrafele 198-202 de mai sus).

220. Printre aceste cauze, cea mai importanta pare sa fie extinderea treptata a aplicarii legilor de reparatie aproape asupra tuturor bunurilor imobile nationalizate, la care se adauga lipsa unei plafonari a despagubirilor.

221. Complexitatea prevederilor legislative si schimbarile ce le-au fost aduse s-au tradus printr-o practica judiciara neconstanta si au generat o incertitudine juridica generala în ceea ce priveste interpretarea notiunilor esentiale referitoare la drepturile fostilor proprietari, ale statului si ale tertilor dobânditori ai bunurilor imobile nationalizate (Paduraru, mentionata mai sus, §§ 94 si urmatoarele).

222. Curtea observa ca, în fata multitudinii procedurilor de restituire, autoritatile interne au reactionat prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care a stabilit o procedura administrativa de despagubire comuna tuturor bunurilor imobile revendicate.

223. Aceasta unificare, care merge în directia buna prin faptul ca implementeaza proceduri simplificate, ar fi eficienta daca autoritatile competente, si în special Comisia Centrala, ar fi dotate cu mijloace umane si materiale corespunzatoare nivelului sarcinilor ce trebuie îndeplinite.

224. In acest sens, Curtea ia nota de faptul ca, fiind confruntata înca de la înfiintarea sa cu un volum important de lucru, Comisia Centrala a examinat dosarele în ordine aleatorie. Desi criteriul de examinare a fost modificat, în luna mai 2010, dintr-un total de 68.355 de dosare înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare a unui „titlu de despagubire" si mai putin de 4.000 de plati au fost efectuate (paragraful 77 de mai sus).

225. Lipsa unor termene pentru analizarea dosarelor de catre Comisia Centrala constituie un alt punct slab al mecanismului intern de despagubire, care a fost deja identificat de Curte în hotarârea Faimblat mentionata mai sus si a fost recunoscut de Inalta Curte de Casatie si Justitie. Aceasta din urma a criticat lipsa de diligenta a Comisiei Centrale si a obligat-o pe aceasta sa analizeze dosarele într-un „termen rezonabil" (paragraful 76 de mai sus).

226. Totusi, în lipsa unui termen legal constrângator, Curtea apreciaza ca obligatia mentionata mai sus risca sa fie teoretica si iluzorie si ca dreptul de acces la o instanta pentru a denunta întârzierea acumulata în fata Comisiei Centrale ameninta sa fie golit de continutul sau.

227. In fine, Curtea ia nota de sarcina foarte importanta pe care legislatia în materie de bunuri imobile nationalizate o impune bugetului de stat si referitor la care Guvernul recunoaste ca este dificil de suportat. Cu toate acestea, Curtea este surprinsa de lentoarea cu care înainteaza procedura de cotare la bursa a Fondului „Proprietatea", desi aceasta cotare a fost prevazuta înca din anul 2005, iar lansarea tranzactiilor ar fi de natura sa orienteze o parte din beneficiarii „titlurilor de despagubire" spre piata bursiera, ceea ce ar scadea presiunea bugetara.

228. Având în vedere acumularea de disfunctionalitati ale mecanismului de restituire sau de despagubire, ce persista dupa adoptarea hotarârilor Viasu, Faimblatsi Katz, Curtea apreciaza ca este imperativ ca statul sa ia de urgenta masuri cu caracter general, care sa poata conduce la realizarea efectiva a dreptului la restituire sau la despagubire, pastrând un just echilibru între diferitele interese în cauza.

c) Masuri cu caracter general

229. In ceea ce priveste masurile destinate garantarii eficientei mecanismului stabilit prin Conventie, Curtea atrage atentia asupra Rezolutiei Res(2004)3 si a Recomandarii Rec(2004)6 ale Comitetului Ministrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004 (paragrafele 81-83 de mai sus).

230. Desi, în principiu, nu îi revine Curtii sa defineasca remediile adecvate pentru ca statul pârât sa se poata achita de obligatiile sale decurgând din art. 46 din Conventie, pentru a acorda sprijinul pe care îl solicita statul pârât, ea trebuie sa sugereze, cu titlu pur orientativ, tipul de masuri pe care statul român le-ar putea lua pentru a pune capat situatiei structurale constatate.

231. Asa cum a aratat deja Curtea în Hotarârea Viasu mentionata mai sus, statul pârât trebuie, înainte de toate, sa înlature orice obstacol din calea exercitarii efective a dreptului numeroaselor persoane afectate de situatia considerata de Curte a fi contrara Conventiei, asa cum este cazul reclamantelor, sau, în caz contrar, sa ofere un remediu adecvat (a se vedea, mutatis mutandis, Yuriy Nikolayevich Ivanov, mentionata mai sus, § 94).

232. Statul pârât trebuie, asadar, sa garanteze prin masuri legale si administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situatie similara celei a reclamantelor, tinând cont de principiile enuntate în jurisprudenta Curtii cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 162-177 de mai sus). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, si prin implementarea urgenta a unor proceduri simplificate si eficiente, întemeiate pe masuri legislative si pe o practica judiciara si administrativa coerenta, care sa poata mentine un just echilibru între diferitele interese în cauza (Viasu, mentionata mai sus, § 83).

233. Punerea în balanta a drepturilor în cauza si a câstigurilor si pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei si a sistemului juridic al statului constituie un exercitiu de o dificultate deosebita, presupunând interventia diverselor autoritati interne. Prin urmare, Curtea apreciaza ca statului pârât trebuie sa i se lase o marja larga de apreciere pentru a alege masurile destinate sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sa reglementeze raporturile de proprietate din tara si pentru punerea lor în aplicare (paragrafele 169-177 de mai sus).

234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansata de Guvern în planul sau de actiune ce vizeaza stabilirea unor termene constrângatoare pentru toate etapele administrative. O astfel de masura, cu conditia sa fie realista si dublata de un control jurisdictional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficientei mecanismului de despagubire.

235. In acelasi timp, Curtea apreciaza ca alte exemple de bune practici si de masuri de modificare legislativa, ce respecta principiile impuse de Conventie si de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Conventiei, ar putea constitui o sursa de inspiratie pentru guvernul pârât (a se vedea în special cauzele Broniowski s\ Wolkenberg, mentionate mai sus). Astfel, refacerea totala a legislatiei, care sa conduca la reguli de procedura clare si simplificate, ar face sistemul de despagubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale carui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonante si hotarâri. Plafonarea despagubirilor si esalonarea lor pe o perioada mai lunga ar putea sa reprezinte, de asemenea, masuri capabile sa pastreze un just echilibru între interesele fostilor proprietari si interesul general al colectivitatii.

236. Tinând cont de numarul mare de persoane vizate si de consecintele importante ale unui astfel de dispozitiv, al carui impact asupra întregii tari este considerabil, autoritatile nationale ramân suverane pentru a alege, sub controlul Comitetului Ministrilor, masurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridica interna pentru a pune capat încalcarilor constatate de Curte.

d) Procedura de urmat în cauzele similare

237. Curtea reaminteste ca procedura hotarârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil sa fie oferit la nivel national tuturor persoanelor afectate de problema structurala identificata prin hotarârea-pilot. Astfel, în hotarârea-pilot se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esenta pentru perioada de timp necesara punerii în aplicare a masurilor cu caracter general menite sa rezolve respectiva problema structurala (Yuriy Nikolayevich Ivanov, mentionata mai sus, § 95, Broniowski, mentionata mai sus, § 198, si Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46.347/99, § 50, 22 decembrie 2005).

238. In acest sens, Curtea a considerat necesar, în unele dintre hotarârile sale pilot anterioare, sa adopte o abordare diferentiata în functie de momentul introducerii cererilor în fata sa, si anume dupa sau înainte de pronuntarea acestor hotarâri [Bourdov (nr. 2), mentionata mai sus, §§ 143-146, si Olaru si altii, mentionata mai sus, § 60].

239. Pentru prima categorie, Curtea a apreciat ca reclamantii ar putea fi invitati sa formuleze capetele de cerere, în primul rând, în fata autoritatilor nationale. In ceea ce priveste a doua categorie, aceasta a considerat ca ar fi nedrept sa li se ceara reclamantilor sa sesizeze din nou autoritatile nationale cu capetele de cerere respective, tinând cont de faptul ca sufereau deja de mai multi ani consecintele încalcarii drepturilor lor garantate prin Conventie.

240. In toate cazurile, analiza cauzelor similare a fost amânata, în asteptarea punerii în aplicare a masurilor cu caracter general, pentru un an [Bourdov (nr. 2), mentionata mai sus, § 143, Yuriy Nikolayevich Ivanov, mentionata mai sus, § 96, si Olaru si altii, mentionata mai sus, § 61] sau pentru 6 luni (Suljagic împotriva Bosniei-Hertegovina, nr. 27.912/02, § 65, 3 noiembrie 2009).

241. Având în vedere numarul foarte mare de cereri îndreptate împotriva României, referitoare la acelasi tip de contencios, Curtea hotaraste sa suspende pentru o perioada de 18 luni, începând de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeasi problematica generala, în asteptarea adoptarii de catre autoritatile române a unor masuri capabile sa ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparatie.

242. Decizia de suspendare nu afecteaza posibilitatea Curtii de a declara inadmisibila orice cauza de acest tip sau de a lua act de o solutionare amiabila la care vor fi ajuns eventual partile, în aplicarea art. 37 sau art. 39 din Conventie [Bourdov (nr. 2), mentionata mai sus, §§ 144-146, si Olaru si altii, mentionata mai sus, § 61].

V. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

243. Conform art. 41 din Conventie:

„Daca Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu

244. Primele doua reclamante, doamnele Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru, solicita restituirea apartamentului în litigiu sau acordarea sumei de 82.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, reprezentând valoarea apartamentului, stabilita în luna octombrie 2006 de catre un expert imobiliar. Pentru prejudiciul moral ele solicita suma de 8.200 EUR.

245. Atreia reclamanta, doamna Ileana Florica Solon, solicita pentru prejudiciul material suma de 832.684 EUR, adica echivalentul valorii de piata a terenului la care se refera cererea sa de reparatie. Pentru sustinerea pretentiilor sale, aceasta a trimis Curtii doua rapoarte de evaluare, întocmite de 2 experti imobiliari, ce dateaza din ianuarie-februarie 2009. Primul raport estimeaza valoarea de piata a bunului la 3.397.785 lei românesti (RON), adica 802.500 EUR, conform conversiei realizate în acelasi raport, în timp ce al doilea raport estimeaza bunul la 3.699.852 RON, adica 860.280 EUR. Partea interesata sustine ca încalcarile invocate i-au creat o stare de incertitudine si de frustrare. Ea solicita suma de 7.000 EUR pentru prejudiciul moral.

246. Guvernul contesta aceste pretentii.

247. In ceea ce priveste cererea doamnelor Atanasiu si Poenaru, acesta subliniaza ca nicio instanta sau autoritate administrativa nu Ie-a recunoscut partilor interesate un drept la restituirea apartamentului în litigiu. In ceea ce priveste valoarea acestui apartament, bazându-se pe concluziile unei expertize imobiliare efectuate în luna noiembrie 2006, acesta sustine ca valoarea sa de piata este de 39.603 EUR.

248. In ceea ce priveste cererea doamnei Solon, Guvernul reaminteste ca despagubirea stabilita prin Decizia din data de 21 noiembrie 2003 a Curtii de Apel Craiova, apoi prin cea din data de 30 martie 2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie era de 70 dolari americani (USD) pe metru patrat. In plus, Guvernul observa ca, în timp ce aceste decizii faceau referire la un teren în suprafata de 2.140 m2, reclamanta a precizat în formularul sau de cerere ca terenul în discutie avea o suprafata de numai 1.932 m2. Guvernul considera, prin urmare, ca reclamanta si-a limitat astfel obiectul cererii sale la valoarea suprafetei de 1.932 m2 de teren.

249. Cu privire la prejudiciul moral pe care îl sustin cele 3 reclamante, Guvernul considera ca simpla constatare a încalcarii ar putea constitui o reparatie echitabila suficienta.

250. Curtea reaminteste ca a constatat încalcarea art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza ca autoritatile nu au statuat cu promptitudine asupra cererilor reclamantelor, calculând si platind despagubirile datorate. Tinând cont de natura încalcarilor constatate, Curtea considera ca reclamantele au suferit un prejudiciu material si moral.

251. In ceea ce priveste cererea doamnelor Atanasiu si Poenaru, Curtea observa diferenta substantiala dintre estimarea reclamantelor si cea avansata de Guvern cu privire la valoarea apartamentului.

252. In ceea ce priveste cererea doamnei Solon, Curtea constata ca reclamantei i s-a recunoscut printr-o decizie ramasa definitiva o creanta calculata la pretul de 70 USD pe metru patrat ca despagubire pentru terenul în suprafata de 2.140 m2.

253. Tinând cont de ineficienta sistemului actual de restituire si având în vedere în special vârsta reclamantelor si faptul ca acestea au început procedurile administrative acum mai bine de noua ani, Curtea, fara a specula asupra evolutiei pe care o va putea înregistra în viitor mecanismul de despagubire, considera rezonabil sa le aloce partilor interesate o suma ce ar constitui o solutionare definitiva si completa a cauzelor de fata.

254. Pe baza elementelor aflate în posesia sa si statuând în echitate, asa cum prevede art. 41 din Conventie, Curtea aloca, pentru toate prejudiciile, suma de 65.000 EUR doamnelor Atanasiu si Poenaru si suma de 115.000 EUR doamnei Solon.

B. Cheltuieli de judecata

255. Doamnele Atanasiu si Poenaru au solicitat suma de 1.350 RON pentru cheltuielile de judecata angajate în fata Curtii, din care onorariul simbolic de circa 100 EUR al avocatului lor, domnul C.-L. Popescu, care le apara pro bono. La data de 5 aprilie 2010, acestea au cerut si rambursarea sumei de 677,26 RON, reprezentând cheltuieli postale ocazionate de trimiterea observatiilor complementare în vederea audierii din data de 8 iunie 2010.

256. Doamna Solon a solicitat suma de 6.696,18 EUR pentru cheltuielile de judecata angajate în fata Curtii. Aceasta prezinta documente justificative pentru onorariul avocatei sale, în valoare de 6.000 EUR, precum si pentru cheltuielile postale si de traducere si pentru onorariile expertilor imobiliari, în valoare totala de 696,18 EUR. La data de 2 iunie 2010, aceasta a cerut si rambursarea cheltuielilor de judecata angajate pentru audierea tinuta de Curte la data de 8 iunie 2010, si anume 2.150 EUR pentru onorariul avocatei sale si un total de 1.331,52 EUR pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare si de cazare ale acesteia.

257. Guvernul nu se opune rambursarii cheltuielilor de judecata, cu conditia sa fie reale, justificate, necesare si rezonabile.

258. Totusi, acesta considera excesiv onorariul avocatei doamnei Solon si sustine ca aceasta nu a prezentat o situatie recapitulativa care sa permita evaluarea numarului de ore de lucru ale aparatoarei sale. In plus, el considera ca onorariile expertilor imobiliari ce au fost angajati nu au legatura cu obiectul prezentei cauze, dat fiind faptul ca reclamanta nu putea pretinde un drept de creanta al carui mod de calcul a fost deja stabilit printr-o hotarâre judecatoreasca ramasa definitiva.

259. Curtea, conform jurisprudentei sale, trebuie sa cerceteze daca cheltuielile de judecata a caror rambursare se solicita au fost angajate în mod real, daca corespund unei necesitati si daca sunt într-un cuantum rezonabil (a se vedea, de exemplu, Nilsen si Johnsen împotriva Norvegiei [MC], nr. 23.118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).

260. In ceea ce priveste suma solicitata de doamnele Atanasiu si Poenaru, suma de 1.770,66 EUR platita de Consiliul Europei pe calea asistentei judiciare acopera cheltuielile de judecata solicitate. Prin urmare, Curtea hotaraste sa respinga cererea reclamantelor în aceasta privinta.

261. In ceea ce o priveste pe doamna Solon, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudenta sa si în lipsa unui decont detaliat al orelor de lucru ale avocatei care a reprezentat-o, Curtea îi acorda 5.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata. Din aceasta suma trebuie scazuta suma de 1.848,16 EUR platita de Consiliul Europei pe calea asistentei judiciare, ceea ce reduce la 3.151,84 EUR suma ramasa de plata.

C. Dobânzi moratorii

262. Curtea considera potrivit ca rata dobânzii moratorii sa se bazeze pe rata dobânzii facilitatii de împrumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA

1. hotaraste sa conexeze cererile;

2. declara cererile admisibile;

3. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 6 § 1 din Conventie în ceea ce le priveste pe reclamantele Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru;

4. hotaraste ca nu se impune sa analizeze separat capatul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie în ceea ce o priveste pe reclamanta Ileana Florica Solon;

5. hotaraste ca a avut loc încalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie în ceea ce le priveste pe toate reclamantele;

6. hotaraste ca statul pârât sa ia masurile care sa garanteze protectia efectiva a drepturilor enuntate de art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de fata, conform principiilor consacrate de Conventie (paragrafele 229-236 de mai sus). Aceste masuri vor trebui sa fie puse în practica în termen de 18 luni de la data la care prezenta hotarâre va ramâne definitiva;

7. hotaraste sa suspende pentru o perioada de 18 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri analiza tuturor cererilor rezultate din aceeasi problematica generala, fara a prejudicia posibilitatea Curtii de a declara inadmisibila oricare dintre cauzele de acest tip sau de a lua act de o solutionare amiabila la care vor fi ajuns eventual partile, în aplicarea art. 37 sau art. 39 din Conventie;

8. hotaraste:

a) ca statul pârât sa le plateasca împreuna reclamantelor Maria Atanasiu si Ileana Iuliana Poenaru, în termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri conform art. 44 § 2 din Conventie, suma de 65.000 EUR (saizeci si cinci mii euro), pentru toate prejudiciile, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, ce va fi convertita în moneda nationala a statului pârât la cursul de schimb valabil la data platii;

b) ca statul pârât sa îi plateasca reclamantei Ileana Florica Solon, în termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri conform art. 44 § 2 din Conventie, urmatoarele sume, ce vor fi convertite în moneda nationala a statului pârât la cursul de schimb valabil la data platii:

(i) 115.000 EUR (una suta cincisprezece mii euro), pentru toate prejudiciile, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;

(ii) 3.151,84 EUR (trei mii una suta cincizeci si unu euro si optzeci si patru centi), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamanta, pentru cheltuielile de judecata;

c) ca, începând de la expirarea termenului mentionat mai sus si pâna la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobânda simpla având o rata egala cu cea a facilitatii de împrumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila în aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;

9. respinge cererea de reparatie echitabila în rest.

Redactata în limba franceza, apoi comunicata în scris la data de 12 octombrie 2010, în aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,

presedinte

Santiago Quesada

grefier