HOTARARE Nr. 0
din 13 ianuarie 2009
in Cauza Faimblat impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 141 din 6 martie 2009
(Cererea nr. 23.066/02)
In Cauza Faimblat împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta
Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Stanley Naismith, grefier
adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 9 decembrie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
23.066/02) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni ai acestui stat,
domnul Solomon Faimblat şi doamna Salomeia Faimblat {reclamanţii), au sesizat Curtea la
data de 31 mai 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta a decedat la data de 28 iunie 2008,
lăsând ca moştenitor unic pe fratele său, primul reclamant, care, la data de 7
octombrie 2008, şi-a exprimat dorinţa de a continua litigiul în faţa Curţii.
3. Din motive de ordin practic, prezenta hotărâre va
continua să o denumească pe doamna Salomeia Faimblat „reclamantă", deşi în
prezent această calitate trebuie atribuită numai domnului Solomon Faimblat
(vezi, mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], nr. 28.114/95, § 1, CEDO 1999-VI, şi Petrescu împotriva României, nr.
73.969/01, § 2, 15 martie 2007).
4. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din
cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
5. Reclamanţii susţin în special o încălcare a
dreptului lor de acces la o instanţă, astfel cum acesta este garantat de art. 6
§ 1 din Convenţie, din cauza respingerii acţiunii lor în constatare ca
inadmisibilă, motivată de faptul că nu au epuizat procedura prevăzută de Legea
nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în condiţiile în care aceasta ar
fi, în opinia lor, ineficientă.
6. La data de 14 septembrie 2006, preşedintele celei
de a treia secţii a decis să comunice Guvernului capătul de cerere de mai sus.
Potrivit prevederilor art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a mai decis analizarea
în acelaşi timp atât a admisibilităţii, cât şi a temeiniciei cauzei.
ÎN FAPT I.
Circumstanţele cauzei
7. Reclamanţii, frate
şi soră, s-au născut în anul 1949 şi, respectiv, 1947 şi locuiesc în Tulcea.
8. La data de 27 martie 1941,
un imobil aparţinând tatălui reclamanţilor, situat în Tulcea, Str. Gării nr. 28
(fosta str. Carol nr. 40), a fost confiscat de către stat în temeiul Decretului
nr. 842 privind regimul juridic al imobilelor care aparţineau comunităţii
evreieşti.
9. In anul 1950, în temeiul Decretului de
naţionalizare nr. 92/1950, statul a hotărât naţionalizarea imobilului
respectiv.
10. La data de 27 aprilie 2001, reclamanţii au adresat
o notificare primăriei, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, în vederea
obţinerii retrocedării imobilului naţionalizat.
11. In luna septembrie 2001, în paralel cu procedura
administrativă, reclamanţii au sesizat Judecătoria Tulcea cu o acţiune
îndreptată împotriva Consiliului Local, solicitând constatarea nelegalitaţii
naţionalizării din anul 1950. Prin sentinţa din data de 13 septembrie 2001,
instanţa Ie-a respins acţiunea ca inadmisibilă, motivând că aceştia ar fi
trebuit să urmeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 (Legea nr. 10/2001).
Prin decizia definitivă din
data de 8 aprilie 2002, Curtea de Apel Constanţa a confirmat această sentinţă.
12. Prin adresa din data de 12 martie 2003, primăria
Ie-a solicitat reclamanţilor să îşi completeze dosarul cu documentele care să
indice amplasamentul imobilului, lucru pe care aceştia l-au făcut la 5 mai
2003.
13. La data de 18 mai 2006, primarul oraşului Tulcea a
constatat că imobilul nu putea fi restituit, întrucât casa fusese demolată, iar
terenul era ocupat la acel moment de construcţii şi amenajări publice şi a
arătat că reclamanţii aveau, prin urmare, dreptul la „măsuri reparatorii prin
echivalent" conform Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,
precum şi unele măsuri adiacente.
Reclamanţii nu au contestat această decizie.
14. In paralel, la data de 20 iulie 2001, reclamanţii
au introdus o nouă acţiune, îndreptată împotriva Ministerului de Finanţe,
urmărind să obţină restituirea imobilului sau o indemnizaţie echivalentă, în
temeiul Legii nr. 10/2001. La data de 9 mai 2002, Tribunalul Judeţean Tulcea a hotărât,
ca urmare a cererii reclamanţilor, să suspende judecarea acestei acţiuni pentru
a aştepta soluţionarea procedurii administrative (paragraful 10 de mai sus). La
data de 4 mai 2006, tot ca urmare a unei cereri a reclamanţilor, instanţa a
constatat că acţiunea s-a perimat.
II. Dreptul şi
practica interne pertinente
15. Prevederile legale,
inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 şi ale modificărilor sale ulterioare,
precum şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile Brumărescu
împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, §§ 31-33,
CEDO 1999-VII), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19-26, CEDO 2005-VII), Păduraru împotriva României [nr. 63.252/00, §§ 38-53, CEDO 2005-XII (extrase)] şi Tudor împotriva României (nr. 29.035/05,
§§ 15-20, 17 ianuarie 2008).
16. Până la o dată recentă, practica judiciară internă
a cunoscut cel puţin două interpretări diferite ale art. 26 alin. 3 din Legea
nr. 10/2001 în ceea ce priveşte competenţa instanţelor interne de a statua
asupra cererilor având ca obiect retrocedarea bunurilor naţionalizate, în cazul
absenţei unui răspuns din partea autorităţilor administrative la notificarea
efectuată în baza aceleiaşi legi. Printr-o serie de decizii, instanţele
naţionale au respins ca inadmisibile sau premature cererile de restituire în natură a bunurilor litigioase, motivând
că nu puteau fi sesizate în lipsa unei decizii administrative luate de
autoritatea competentă (vezi, de exemplu, Decizia nr. 1.089 din 19 martie 2003
a Curţii Supreme de Justiţie). In alte decizii, instanţele interne au
considerat că sunt competente să statueze asupra cererii de restituire a
bunurilor, chiar şi în lipsa unei decizii administrative, recunoscând explicit
existenţa unei lacune a legii menţionate mai sus (vezi, de exemplu, Decizia nr.
2.530 din 11 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie).
17. Prin Decizia nr. XX din 19
martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, statuând asupra recursului în interesul legii
promovat de procurorul general al României, a pus capăt acestei practici
divergente şi a decis că instanţele interne sunt competente să statueze asupra
fondului cererilor, chiar şi în ipoteza absenţei unui răspuns din partea autorităţilor
administrative.
III. Textele Consiliului Europei
18. In Rezoluţia sa R(2004)3
privind hotărârile care ridică o problemă sistemică subsecventă, adoptată la 12
mai 2004, Comitetul Miniştrilor a arătat următoarele:
„Comitetul de Miniştri, în temeiul art. 15.b din
Statutul Consiliului Europei,
considerând că scopul Consiliului Europei este de a
realiza o mai mare apropiere între membrii săi şi că unul dintre mijloacele
cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este apărarea şi dezvoltarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
reafirmându-şi convingerea potrivit căreia Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în
continuare Convenţia) trebuie să rămână principalul punct de referinţă
în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi reamintind angajamentul
său de a lua măsuri pentru a asigura eficienţa pe termen lung a sistemului de
control instituit prin Convenţie,
reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de
control instituit prin Convenţie, care presupune, conform art. 1, ca drepturile
şi libertăţile garantate de Convenţie să fie protejate mai întâi prin dreptul
intern şi aplicate de autorităţile naţionale,
exprimându-şi satisfacţia în această privinţă pentru
faptul că astăzi Convenţia face parte din ordinea juridică internă a tuturor
statelor membre,
reamintind că, în virtutea art. 46 din Convenţie,
înaltele părţi contractante se angajează să respecte hotărârile definitive ale
Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare Curtea) în litigiile în care sunt părţi
şi că hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului Miniştrilor care
supraveghează punerea sa în executare,
subliniind interesul de a ajuta
statul în cauză să identifice problemele subsecvente şi măsurile necesare
pentru punerea în executare,
considerând că punerea în aplicare a hotărârilor ar fi
facilitată dacă existenţa unei probleme sistemice ar fi deja identificată în
hotărârea Curţii,
păstrând spiritul observaţiilor făcute asupra acestei
probleme de către Curtea însăşi cu ocazia sesiunii Comitetului Miniştrilor din
7 noiembrie 2002,
invită Curtea:
I. în măsura posibilităţilor,
să identifice în hotărârile în care constată o încălcare a Convenţiei ceea ce,
după părerea sa, ridică o problemă sistemică subsecventă şi originea acestei
probleme, în special atunci când ea este susceptibilă a da naştere unor
numeroase cereri, astfel încât să ajute statele să găsească soluţia potrivită
şi Consiliul Miniştrilor să supravegheze executarea hotărârilor;
II. să semnaleze în special
orice hotărâre ce cuprinde indicaţii cu privire la existenţa unei probleme
sistemice şi originea acestei
probleme nu numai statului în cauză şi Comitetului Miniştrilor, ci şi Adunării
Parlamentare, secretarului general al Consiliului Europei şi comisarului pentru
drepturile omului din cadrul Consiliului Europei, şi să semnaleze într-un mod
adecvat aceste hotărâri în baza de date a Curţii."
19. Recomandarea Comitetului
Miniştrilor Rec(2004)6 privind îmbunătăţirea căilor de recurs interne, adoptată
la data de 12 mai 2004, prevede următoarele:
„Comitetul Miniştrilor, în temeiul art. 15.b din
Statutul Consiliului Europei,
considerând că scopul Consiliului Europei este de a
realiza o mai mare apropiere între membrii săi şi că unul dintre mijloacele
cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este apărarea şi dezvoltarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
reafirmându-şi convingerea potrivit căreia Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în
continuare Convenţia) trebuie să rămână principalul punct de referinţă
în domeniul protecţiei drepturilor omului în Europa şi reamintind angajamentul
său de a lua măsuri pentru a asigura eficienţa pe termen lung a sistemului de
control instituit prin Convenţie,
reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de
control instituit prin Convenţie, care presupune, conform art. 1, ca drepturile
şi libertăţile garantate de Convenţie să fie protejate mai întâi prin dreptul
intern şi aplicate de autorităţile naţionale,
exprimându-şi satisfacţia în această privinţă pentru
faptul că astăzi Convenţia face parte din ordinea juridică internă a tuturor
statelor membre,
subliniind că, astfel cum prevede art. 13 din
Convenţie, statele membre s-au angajat ca orice persoană ce poate pretinde, în
mod justificabil, o încălcare a drepturilor şi libertăţilor sale consacrate în
Convenţie să aibă dreptul la o cale de recurs eficientă în faţa unei instanţe
naţionale,
reamintind că, dincolo de obligaţia de a asigura
existenţa unor astfel de căi de recurs eficiente în sensul jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare Curtea), statele au obligaţia generală
de a remedia problemele care stau la baza încălcărilor constatate,
subliniind că este de datoria statelor membre să ia
măsuri în vederea asigurării eficienţei în drept şi în practică a căilor de
recurs interne şi pentru ca acestea să fie susceptibile să conducă la o
hotărâre care să vizeze temeinicia cererii şi la un remediu adecvat al oricărei
încălcări constatate,
luând act de faptul că natura şi numărul cererilor
aduse în faţa Curţii şi hotărârile pe care aceasta le pronunţă demonstrează mai
mult ca oricând necesitatea ca statele membre să se asigure de o manieră
eficace şi conformă normelor în vigoare că aceste căi de recurs există în orice
situaţie, în special în cazul duratei excesive a procedurilor jurisdicţionale,
apreciind că disponibilitatea căilor de recurs interne
eficiente pentru toate cererile justificabile referitoare la încălcări ale
Convenţiei ar trebui să permită reducerea volumului de muncă al Curţii,
datorită, pe de o parte, reducerii numărului de cauze care îi parvin şi, pe de
altă parte, datorită faptului că tratarea în funcţie de circumstanţe a cauzelor
pe plan naţional este capabilă să simplifice analiza lor ulterioară de către
Curte,
subliniind faptul că îmbunătăţirea căilor de recurs la
nivel naţional, în special cu privire la cauzele repetitive, ar trebui să
contribuie la reducerea volumului de muncă al Curţii,
recomandă statelor membre, ţinând cont de exemplele de
bună practică din anexă:
I. să se asigure, printr-o
supraveghere constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii, că există căi de
recurs interne pentru orice persoană ce pretinde într-un mod justificabil o
încălcare a Convenţiei şi că aceste căi de recurs sunt efective, în măsura în care sunt susceptibile să conducă la o
hotărâre care să vizeze temeinicia cererii şi la un remediu adecvat al oricărei
încălcări constatate;
II. să reanalizeze, în urma
hotărârilor Curţii care constată deficienţe sistemice sau generale în dreptul
sau practica statului, caracterul efectiv al căilor de recurs interne existente
şi, dacă este cazul, să implementeze căi de atac efective pentru a evita
aducerea în faţa Curţii a unor cauze repetitive;
III. să acorde o atenţie deosebită, în cadrul pct. I şi II de mai sus, existenţei unor căi de recurs efective în cazul în care
se pretinde într-un mod justificabil durata excesivă a procedurilor
jurisdicţionale.
Il însărcinează pe secretarul general al Consiliului
Europei să utilizeze mijloacele necesare pentru a putea acorda asistenţa
adecvată statelor membre, pentru a le ajuta să pună în aplicare prezenta recomandare."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
20. Reclamanţii susţin
că respingerea acţiunilor lor în constatare ca inadmisibile, cu motivarea că nu
au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, Ie-a încălcat dreptul de
acces la o instanţă, astfel cum este acesta prevăzut de art. 6 § 1 din Convenţie,
în măsura în care această procedură nu este eficientă.
Art. 6 § 1 prevede următoarele în părţile sale
relevante:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra
admisibilităţii
21. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. De altfel, Curtea constată că nu este lovit de niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
22. Guvernul susţine că
obligaţia justiţiabilului de a parcurge o procedură administrativă prealabilă
anterior introducerii cererii sale în faţa instanţelor de judecată reprezintă
una dintre limitările dreptului de acces la o instanţă admise de jurisprudenţa
Curţii, în cazul în care decizia administrativă astfel dată poate fi supusă
controlului efectiv al instanţelor [Constantinescu
împotriva României (dec), nr. 61.767/00, 14
septembrie 2004, şi Nichifor împotriva României (nr. 1), nr. 62.276/00, § 23, 13 iulie 2006].
23. In continuare, Guvernul face o descriere detaliată a procedurii administrative şi a celei
judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi susţine că această lege nu înlătură
controlul judiciar al deciziilor administrative. In opinia sa, această
procedură folosită de reclamanţi a fost eficientă în speţă, în măsura în care
la data de 18 mai 2006 a fost adoptată o decizie administrativă. Guvernul
observă că reclamanţii nu au contestat această decizie în faţa instanţelor, în
condiţiile în care o astfel de posibilitate le era oferită prin Legea nr. 10/2001.
24. In continuare, Guvernul susţine că nici acţiunea în
constatare însăşi introdusă de reclamanţi nu a fost respinsă decât după o
analiză pe fond a pretenţiilor formulate.
25. Guvernul supune apoi atenţiei Curţii o serie de
hotărâri în care Curtea Supremă de Justiţie a procedat la o analiză în fond a
acţiunilor în revendicare referitoare la imobile naţionalizate.
26. Reclamanţii aduc la cunoştinţă faptul că acţiunea
în constatare şi cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 au obiective diferite şi că
o constatare din partea instanţelor a faptului că naţionalizarea a fost ilegală
ar fi putut să influenţeze desfăşurarea procedurii iniţiate în temeiul Legii
nr. 10/2001.
27. De asemenea, aceştia consideră că procedura pusă
la dispoziţia lor prin Legea nr. 10/2001 nu este eficientă, având în vedere, în special, faptul că organismul
de plasare colectivă în valori mobiliare „Proprietatea" („Fondul
Proprietatea") nu funcţionează încă de o manieră susceptibilă să conducă
la o despăgubire efectivă.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii aplicabile
28. Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 garantează
fiecărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu
privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter
civil, însă că acest drept de acces la o instanţă nu este absolut, fiind supus
unor limitări implicit acceptate, în special în ceea ce priveşte condiţiile de
admisibilitate a unei acţiuni, deoarece aceasta impune, prin însăşi natura sa,
o reglementare de către stat, care se bucură, în această privinţă, de o anumită
marjă de apreciere. Totuşi, aceste limitări nu îi pot restricţiona unui
justiţiabil accesul liber într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât
dreptul său de a se adresa unei instanţe judecătoreşti să fie afectat în însăşi
esenţa sa. Mai mult chiar, astfel de limitări nu sunt compatibile cu
prevederile art. 6 § 1 din Convenţie decât dacă ele urmăresc un scop legitim şi
dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite
şi scopul urmării (Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, §§22-23, CEDO 2001-XII, şi Lungoci împotriva României, nr.
62.710/00, §§ 34-36, 26 ianuarie 2006).
29. In plus, simplul fapt că
partea interesată a avut la dispoziţie căi de recurs interne nu satisface
exigenţele art. 6 § 1: se impune respectarea cerinţei ca gradul de acces
asigurat de legislaţia naţională să fie suficient pentru a le asigura părţilor
interesate „dreptul la o instanţă", având în vedere principiul supremaţiei
dreptului într-o societate democratică (Yagtzilar, § 26, şi Lungoci, § 43, citate anterior). Aceasta se întâmplă mai ales atunci când,
de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanţă decât pentru a-şi
vedea acţiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii (ibidem).
30. De asemenea, Curtea reaminteşte că dreptul la o
instanţă judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obţine
recunoaşterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci că el cuprinde şi
speranţa legitimă că această hotărâre va fi executată. Protecţia efectivă a
justiţiabilului şi restabilirea legalităţii presupun obligaţia administraţiei
de a se conforma unei sentinţe sau decizii pronunţate în domeniul respectiv de
cel mai înalt organ jurisdicţional în materie administrativă al statului [Manoilescu
şi Dobrescu împotriva României (dec), nr.
60.861/00, §'§ 66-67, CEDO 2005-VI şi, mutatis mutandis, Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A, nr. 37].
b) Aplicarea acestor
principii în speţă
31. In speţă, Curtea observă că acţiunea în
constatare introdusă de reclamanţi a fost respinsă, în ultimă instanţă, la data
de 8 aprilie 2002 de către instanţele judecătoreşti, care au apreciat că
reclamanţii trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
32. Decizia din data de 8 aprilie 2002, astfel
pronunţată, reprezintă o ingerinţă în dreptul de acces al reclamanţilor la o
instanţă judecătorească. Curtea nu exclude ipoteza potrivit căreia
implementarea prin Legea nr. 10/2001 a unei proceduri speciale pentru
realizarea drepturilor urmărite de reclamanţi în cadrul acţiunii lor în
constatare urmăreşte, în sine, un scop legitim. Desigur, la momentul
desfăşurării evenimentelor cauzei nu exista o practică uniformă la nivelul
instanţelor interne în ceea ce priveşte prioritatea procedurii prevăzute de
Legea nr. 10/2001 faţă de celelalte acţiuni, introduse în baza dreptului comun
(vezi paragrafele 16-17 de mai sus). Totuşi, Curtea apreciază că nu este
necesar să analizeze dacă ingerinţa suferită de reclamanţi urmărea un scop
legitim, deoarece, în orice caz, ea nu era proporţională, având în vedere
diferitele interese ce
trebuie puse în balanţă, şi aceasta din motivele care urmează.
33. Curtea observă că, într-adevăr, reclamanţilor
care au iniţiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativă prevăzută
de Legea nr. 10/2001 li s-a respins acţiunea în constatare la data de 8 aprilie
2002, deşi nu fusese pronunţată nicio decizie administrativă în termenul legal
de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea,
primăria nu a solicitat informaţii suplimentare într-un termen rezonabil,
solicitare care, dacă era cazul, ar fi putut fi luată în considerare de
instanţe ca semn de activitate din partea autorităţii administrative
competente. Modul în care instanţele le-au respins reclamanţilor acţiunea fără
a analiza comportamentul organelor administrative şi respectarea de către
acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pune sub semnul
îndoielii eficienţa accesului la o instanţă judecătorească, conferit
reclamanţilor în cadrul procedurii în constatare.
Aceasta fiind situaţia, respingerea acţiunii în
constatare nu prezintă prin ea însăşi o problemă din perspectiva Convenţiei
dacă, în circumstanţele concrete ale speţei, procedura prevăzută de Legea nr.
10/2001 apare drept o cale de drept efectivă. Prin urmare, rămâne de verificat
eficienţa acestei proceduri în speţă.
34. Curtea trebuie să observe încă de la început că,
deşi dosarul administrativ a fost completat de reclamanţi la data de 5 mai
2003, abia la data de 18 mai 2006, adică după 3 ani, a fost adoptată o decizie
administrativă în speţă. Această decizie, deşi rămasă definitivă, nu a fost
încă executată.
35. Curtea nu contestă
marja de apreciere de care beneficiază statele de a implementa proceduri
administrative prealabile asigurării accesului concret şi efectiv la o instanţă
(vezi, mutatis mutandis, Messochoritis împotriva
Greciei, nr. 41.867/98, §23, 12 aprilie 2001).
36. De asemenea, Curtea nu contestă nici eficienţa pe
care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru
stabilirea calităţii de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire
şi pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea
unei indemnizaţii). De asemenea, aceasta observă faptul că persoanele nemulţumite
pot supune decizia administrativă controlului instanţelor judecătoreşti.
Cu toate acestea, chiar dacă partea interesată parcurge
întreaga procedură administrativă şi, dacă este cazul, contencioasă, executarea
deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul
procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 şi, prin urmare, prin intermediul
Fondului Proprietatea.
37. Or, Curtea a stabilit deja
că acest Fond nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să fie
considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (vezi,
printre altele, Ruxanda lonescu împotriva României, nr. 2.608/02, 12 octombrie 2006, şi Matache
şi alţii, citată anterior, § 42). Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici
Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit
din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (vezi, mutatis
mutandis, Porteanu împotriva României, nr.
4.596/03, §§ 34, 16 februarie 2006).
38. Curtea conchide, prin urmare, că, deşi Legea nr.
10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură
administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură
contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în
măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în
favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
39. Concret, Curtea observă că, în speţă, există o
diferenţă importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii
şi cele derulate în realitate.
40. Mai mult chiar, prin decizia administrativă din
data de 18 mai 2006,
reclamanţilor li s-a propus o despăgubire pentru imobilul lor naţionalizat,
care va fi calculată de către comisia centrală constituită în baza Legii nr.
10/2001 (pentru o descriere detaliată a procedurii în faţa acestei comisii,
vezi Tudor împotriva României, nr. 29.035/05, §§ 15-20, 11 decembrie 2007). Or, Curtea a constatat
deja că părţilor interesate nu Ie-a fost oferită nicio
garanţie în ceea ce priveşte durata sau rezultatul acestei etape a procedurii [Matache
şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 38.113/02, §§17-19,
17 iunie 2008].
41. Desigur, reclamanţii ar fi putut contesta decizia
administrativă pentru ca instanţele să stabilească cuantumul reparaţiei în
cauză. Totuşi, o astfel de acţiune, pe lângă faptul că ar fi contribuit în mod
sigur la prelungirea procedurii, care dura deja de 5 ani, nu ar fi putut fi
considerată o cale de atac efectivă în speţă, dat fiind faptul că în final
executarea hotărârii definitive pronunţate de instanţe ar depinde tot de Legea
nr. 247/2005 (paragraful 36 de mai sus).
42. Pe de altă parte, Curtea apreciază că, cel puţin
până la data de 12 noiembrie 2007, când a fost publicată în Monitorul Oficial
decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care punea capăt practicii
divergente a instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte admisibilitatea unei
acţiuni în revendicare paralele procedurii declanşate în temeiul Legii nr.
10/2001, o astfel de acţiune nu putea fi considerată o cale de atac eficientă
în sensul Convenţiei.
Curtea observă, într-adevăr, că reclamanţii nu aveau,
la data evenimentelor, niciun mijloc efectiv de a promova acţiuni în faţa unei
instanţe judecătoreşti, cât timp procedura administrativă se afla în curs de
desfăşurare.
43. Din aceleaşi motive, Curtea nu acordă o importanţă
prea mare acţiunii introduse la data de 20 iulie 2001, nici argumentelor
Guvernului întemeiate pe aceasta.
44. Curtea consideră, prin urmare, că, în cauza de
faţă, ingerinţa în dreptul reclamanţilor de acces la o instanţă judecătorească
nu a fost proporţională cu scopul urmărit: faptul că instanţele judecătoreşti
le-au opus acestora existenţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le-a
încălcat dreptul de acces la o instanţă, în măsura în care nici astăzi, după
mai mult de 7 ani de la iniţierea procedurii administrative respective, aceasta
nu a dus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamanţilor, iar
aceştia nu au nicio garanţie să o obţină deocamdată.
Prin urmare, în speţă a avut loc încălcarea articolului
6 § 1 din Convenţie.
II. Asupra celorlalte
pretinse încălcări
45. Reclamanţii se
plâng, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, de faptul că
nu li s-a restituit încă terenul şi nu au primit despăgubirea pentru imobilul
demolat.
46. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 §
1 din Convenţie (paragraful 44 de mai sus), Curtea apreciază că acest capăt de
cerere trebuie considerat admisibil, dar că nu este cazul să analizeze dacă, în
speţă, a avut loc încălcarea acestei prevederi (vezi, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr.
33.158/96, § 25, CEDO 19991; Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie
1991, § 23, seria A nr. 194C; Biserica Catolică din
Chania împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50,
Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII; Glod
împotriva României, nr. 41.134/98, § 46, 16
septembrie 2003, şi Albina împotriva României, nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005).
III. Asupra aplicării
art. 46 din Convenţie
47. Art. 46 din
Convenţie prevede:
„1. Inaltele părţi contractante se angajează să se
conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt
părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă
Comitetului Miniştrilor care supraveghează executarea ei."
48. Concluzia de încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie,
care este concluzia Curţii în speţă, prezintă o problemă majoră care rezultă
din caracterul defectuos al legislaţiei privind retrocedarea imobilelor
naţionalizate şi din aplicarea sa de către autorităţile administrative [vezi, mutatis mutandis, Xenides-Arestis împotriva Turciei, nr. 46.347/99, § 38, 22 decembrie 2005; Scordino împotriva
Italiei (nr. 3) (reparaţie echitabilă), nr.
43.662/98, § 11, CEDO 2007-... şi Driza împotriva
Albaniei, nr. 33.771/02, § 112, CEDO 2007-...'(extrase)].
Curtea priveşte cu satisfacţie faptul că s-a pus capăt divergenţelor de
interpretare a Legii nr. 10/2001, însă nu poate ignora că nici măcar multiplele
modificări legislative efectuate până în prezent nu au dus la îmbunătăţirea
situaţiei generate de această lege (vezi, în special, Porteanu, citată anterior, § 34; Toganel
şi Gradinaru împotriva României, nr. 5.691/03, §
30-31, 29 iunie 2006; Tudor, citată anterior, §
33, şi Albu împotriva României, nr. 8.508/03, § 22, 17 iunie 2008).
49. Aceasta observă cu îngrijorare că pe rolul său se
află deja aproximativ 50 de cauze similare cu cea în speţă, ceea ce pare să
indice o practică răspândită în rândul autorităţilor administrative de a nu
răspunde în termenele legale sau, cel puţin, într-un termen rezonabil conform
jurisprudenţei Curţii la cererile de restituire a imobilelor naţionalizate. De
asemenea, aceasta apreciază că lacunele identificate în aceste cauze, inclusiv
în cea de faţă, pot să mai dea naştere în viitor la numeroase cereri întemeiate.
Curtea vede în această incapacitate a statului român de
a pune ordine în sistemul său legislativ nu numai un factor agravant în ceea ce
priveşte responsabilitatea statului faţă de Convenţie pentru o situaţie trecută
sau actuală, ci şi o ameninţare pentru eficienţa viitoare a mecanismului pus în
practică prin Convenţie (Scordino, §§ 14-15, Driza, § 122, citate anterior).
50. Pentru aceste motive, înainte
de a analiza cererea de reparaţie echitabilă prezentată de către reclamanţi în
temeiul art. 41 din Convenţie şi având în vedere circumstanţele speţei, precum
şi evoluţia volumului său de lucru, Curtea îşi propune să analizeze
consecinţele ce pot interveni pentru statul pârât ca urmare a aplicării art. 46
din Convenţie. Aceasta reaminteşte că, în conformitate cu prevederile art. 46,
înaltele părţi contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive
pronunţate de Curte în litigii în care ele sunt părţi, Comitetul Miniştrilor
fiind însărcinat să supravegheze executarea acestor hotărâri. Rezultă, în special,
că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligaţia
juridică nu numai de a le plăti părţilor vătămate sumele alocate cu titlu de
reparaţie echitabilă prevăzută de art. 41, ci şi să aleagă, sub controlul
Comitetului Miniştrilor, măsuri generale şi/sau, dacă este cazul, individuale,
care trebuie integrate în ordinea sa juridică internă, pentru a pune capăt
încălcării constatate de Curte şi pentru a înlătura, pe cât posibil,
consecinţele acesteia. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului
Miniştrilor, să aleagă mijloacele prin care să îşi îndeplinească obligaţia
juridică cu privire la art. 46 din Convenţie, în măsura în care aceste mijloace
sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii {Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr.
31.443/96, § 192, CEDO 2004-V; Xenides-Arestis, § 39; Scordino, § 12 şi Driza, § 123, citate anterior).
51. In ceea ce priveşte măsurile menite să sporească
eficienţa mecanismului stabilit de Convenţie, Curtea atrage atenţia asupra Rezoluţiei R(2004)3 şi
Recomandării Rec(2004)6 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei,
adoptate la data de 12 mai 2004 (paragrafele 18 şi 19 de
mai sus).
52. Deşi, în principiu, nu este de datoria sa să
stabilească posibilele măsuri de redresare adecvate pentru ca statul pârât să
se achite de obligaţiile sale cu privire la art. 46 din Convenţie, ţinând cont
de situaţia cu caracter structural pe care o constată, Curtea observă că se
impun, fără nicio îndoială, măsuri generale la nivel naţional în cadrul
executării prezentei hotărâri {Broniowski, § 193, Scordino, § 15, şi Driza, § 125, citate anterior).
53. Curtea apreciază că statul ar trebui, înainte de
toate, să ia măsurile legislative necesare pentru a se asigura că cererile de
restituire primesc un răspuns definitiv din partea autorităţilor
administrative, în termene rezonabile. De asemenea, statul trebuie să vegheze
şi la înlăturarea obstacolelor juridice care împiedică executarea cu celeritate
a deciziilor definitive pronunţate de autorităţile administrative sau de
instanţele judecătoreşti cu privire la imobilele naţionalizate, pentru ca
foştii proprietari să obţină fie restituirea bunurilor lor, fie o despăgubire
rapidă şi adecvată pentru prejudiciul suferit, în special prin adoptarea unor
măsuri legislative, administrative şi bugetare capabile să garanteze o astfel
de soluţionare (vezi şi, mutatis mutandis, Scordino,
§ 16, şi Driza, § 125, citate anterior).
54. Măsurile arătate în paragrafele precedente ar
trebui luate în cel mai scurt timp.
IV. Asupra aplicării
art. 41 din Convenţie
55. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
56. Reclamanţii solicită 40.000 dolari americani (USD) pentru daunele morale suferite.
57. Guvernul argumentează că între pretinsa încălcare
şi pretinsul prejudiciu suferit nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate
şi consideră, în orice caz, că o eventuală constatare a încălcării ar putea
constitui, în sine, o reparaţie suficientă a acestui prejudiciu.
58. Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un
prejudiciu moral, care nu poate fi compensat suficient prin constatarea
încălcării.
59. In aceste circumstanţe, ţinând cont de toate
elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede
art. 41 din Convenţie, Curtea le acordă ambilor reclamanţi suma de 6.000 euro
(EUR) cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
60. Reclamanţii solicită şi suma de 300 USD pentru
cheltuielile de judecată efectuate. Aceştia prezintă o chitanţă ce dovedeşte
plata sumei de 464,69 lei noi româneşti la data de 6 februarie 2007, pentru o
traducere.
61. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor de
judecată necesare şi care sunt dovedite.
62. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care
s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. In
speţă, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile
menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 200 EUR, cu toate
cheltuielile incluse, pe care o acordă reclamanţilor.
C. Dobânzi moratorii
63. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să analizeze capătul
de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să le plătească împreună
reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, sumele de mai jos, care vor fi
convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
(i) 6.000 EUR (şase mii euro) pentru daune morale, la
care se adaugă orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; şi
(ii) 200 EUR (două sute euro) pentru cheltuieli de
judecată, la care se adaugă orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de
impozit de către reclamanţi;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a dobânzii facilităţii de împrumut marginal a
Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale;
5. respinge cererea de
reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 13 ianuarie 2009, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct