HOTARARE Nr. 0
din 1 decembrie 2009
definitiva la 1 martie 2010,
în Cauza Velcea si Mazare împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 373 din 7 iunie 2010
(Cererea nr. 64.301/01)
In Cauza Velcea şi Mazăre împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina
Gyulumyan, Egbert Myjer, Ann Power, judecători, şi din Santiago
Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 10 noiembrie 2009,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
64.301/01) îndreptată împotriva României, prin care 2 cetăţeni
ai acestui stat, domnul Ştefan Velcea (reclamantul) şi doamna
Florica Mazăre (reclamanta), au sesizat Curtea la datele de 11
aprilie 2000 şi 12 aprilie 2002, în temeiul art. 34 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii, cărora li s-a acordat
asistenţă judiciară din oficiu, sunt reprezentaţi de doamna
N. Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. In cererea lor, reclamanţii susţineau în
mod special că li s-ar fi încălcat drepturile garantate de art. 2
şi 8 din Convenţie.
4. La data de 24 martie 2006, preşedintele
Secţiei a treia a decis să comunice Guvernului cererea. Astfel cum
prevede art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a decis să se analizeze în
acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a
născut în anul 1919, iar reclamanta în 1949; amândoi locuiesc în
Bucureşti.
A. Drama din 7 ianuarie 1993
6. La data evenimentelor, Tatiana A., fiica
reclamantului şi sora reclamantei, introdusese acţiune de
divorţ. Dat fiind comportamentul violent al soţului său, Aurel
A., ea s-a mutat la domiciliul reclamantului.
7. In seara zilei de 7 ianuarie 1993, în jurul orei
18,00, Aurel A. şi fratele său, George L., agent de poliţie,
s-au deplasat la domiciliul reclamantului. Aurel A. avea de gând să o
convingă pe soţia lui să renunţe la procesul de divorţ
şi să se întoarcă la domiciliul familial. Aceştia au lovit
cu putere în uşă şi au strigat „Deschideţi!
Poliţia!". In apartament se aflau reclamantul, soţia sa,
Georgeta V, şi fiica lor, Tatiana A.
8. Reclamantul le-a permis lui Aurel A. şi lui
George L. să intre în apartament. După o scurtă conversaţie
cu soţul său, Tatiana A. Ie-a cerut să plece şi i-a condus
spre ieşirea din apartament.
9. Nemulţumit că nu a putut să o
convingă pe soţia lui să se întoarcă în căminul
familial, Aurel A. s-a înfuriat şi a scos un cuţit cu care a atacat-o
pe soţia sa. Aceasta a ieşit din apartament şi s-a grăbit
spre uşa apartamentului aflat la acelaşi etaj cu cel al
părinţilor ei.
10. Reclamantul şi soţia sa au
ieşit din apartament pentru a o ajuta pe fiica lor. Aurel A. l-a
înjunghiat pe reclamant, care s-a prăbuşit pe pragul apartamentul
aflat vizavi de apartamentul său. Reclamantul l-a văzut pe Aurel A.
sărind peste corpul soţiei sale lungite pe podea şi fugind pe scări.
Conform relatărilor reclamantului, George L. l-a urmat pe Aurel A.
11. Fiica şi soţia reclamantului au
decedat pe loc. Reclamantul a fost dus la spital.
12. George L. l-a dus pe fratele său la
domiciliul acestuia. Două ore mai târziu, Aurel A. s-a sinucis. Acesta a
lăsat două scrisori în care mărturisea că le ucisese pe
soţia şi pe soacra sa.
13. Această versiune a faptelor este
reluată în deciziile autorităţilor de urmărire penală
şi nu este infirmată de Guvern. Aceasta în ciuda versiunii diferite
date de George L. în timpul anchetei.
B. Ancheta penală îndreptată împotriva lui
Aurel A. (Dosarul penal nr. 48/P/1993)
14. După dramă, George L., în
calitatea sa de agent de poliţie, a informat biroul de poliţie nr. 2
din Bucureşti despre cele întâmplate. In aceeaşi seară, o
echipă formată dintr-un procuror, 3 poliţişti şi un
medic legist s-a deplasat la apartamentul reclamantului. Aceste persoane au
fost înlocuite ulterior de procurorul Florin C, care a procedat la o verificare
a locului faptelor şi a luat depoziţiile membrilor familiei B.,
vecini de palier cu reclamantul. Au fost efectuate şi fotografii. Cu
această ocazie a fost întocmit un proces-verbal în prezenţa a 2
martori, care însă nu l-au semnat. In acest proces-verbal nu figura nicio
menţiune referitoare la eventualele acte îndeplinite de prima echipă
de anchetă.
15. In aceeaşi seară, 2 agenţi ai
Poliţiei Bucureşti s-au deplasat la domiciliul lui Aurel A. şi
au aplicat sigiliu pe apartament în prezenţa unui martor.
16. La data de 8 ianuarie 1993, procurorul Florin C. a
procedat la vizitarea apartamentului lui Aurel A. şi al Tatianei A.
şi a întocmit un proces-verbal în prezenţa mai multor martori,
printre care Constantin T, cumnatul lui Aurel A. In acesta se consemna faptul că
în apartament nu se aflau decât o masă şi două scaune. Pe
masă erau mai multe ceşti de cafea, pahare şi 3 sticle de vin.
Procurorul a ridicat un cuţit găsit pe podea, a cărui lamă
avea 12 cm lungime şi 1,5 cm lăţime şi al cărui mâner
măsura 11 cm. Cuţitul era pătat cu o substanţă de
culoare roşie despre care bănuia că este sânge. Au fost
efectuate şi fotografii. Procurorul a dispus şi un examen
dactiloscopic al cuţitului.
17. La data de 8 ianuarie 1993, corpurile lui Aurel
A., Georgetei V şi al Tatianei A. au fost autopsiate de medicii
Institutului Naţional de Medicină Legală din Bucureşti (INML).
In ceea ce o priveşte pe Georgeta V, examenul a relevat în special
prezenţa unei leziuni de circa 18-20 cm lungime şi 1,8-2 cm
lăţime, cauzată de o lovitură violentă aplicată
cu un obiect tăios şi ascuţit. La data de 13 martie 1993,
comisia de control a INML a aprobat rapoartele de autopsie care au fost trimise
parchetului la 23 februarie, 16 martie şi, respectiv, 4 august 1993.
18. La datele de 11 şi 25 ianuarie 1993, cei 3
membri ai familiei B. au fost audiaţi de procuror. Gheorghe B.,
tatăl, a declarat că l-a văzut pe Aurel A. înjunghiind-o pe
Tatiana A., pe care părinţii ei încercau să o apere. El a
încercat să îl imobilizeze pe Aurel A. înainte ca fiul său să îl
ia de la locul crimei. Aurelia B., mama, a declarat că l-a văzut pe
Aurel A. aplicându-le lovituri de cuţit Tatianei A. şi Georgetei V.,
după care s-a închis în apartament. Ceva mai târziu, când a ieşit din
apartament, a văzut corpurile Tatianei A. şi Georgetei V. şi pe
reclamant, rănit în abdomen. Ştefan B., fiul, a declarat că a
ieşit din apartament atunci când Tatiana A. era deja lungită pe jos
şi reclamantul înjunghiat. L-a luat pe tatăl său de acolo
şi l-a introdus în apartament. Mai târziu, când a ieşit din nou din
apartament, a descoperit corpul Georgetei V. Nu l-a văzut pe Aurel A.
fugind, dar a aflat de la tinerii aflaţi la parterul clădirii că
Aurel A. coborâse însoţit de o altă persoană. Conform
declaraţiilor tinerilor, numai Aurel A. avea cuţit.
19. La datele de 18 ianuarie, 3 şi 12 februarie
1993, Măria T, sora lui Aurel A., Antoniu T, fiul Mariei T, o colegă
de serviciu de-a Tatianei A., vecinii reclamantului şi Lucreţia I., o
persoană aflată pe palierul etajului de deasupra celui unde a avut
loc drama, au fost audiaţi de procuror.
20. La data de 18 ianuarie 1993, poliţia a rupt
sigiliul apartamentului ce aparţinea Tatianei A. şi lui Aurel A. Cu
această ocazie, Lucian L., fratele lui Aurel A., a luat cele două
scrisori lăsate de acesta, în care mărturisea că îşi
ucisese soţia şi soacra, însă nu Ie-a predat poliţiei decât
abia la data de 24 iunie 1993. Una dintre scrisori conţinea
următoarele:
„In atenţia parchetului
Subsemnatul Aurel N., născut la data de 14
februarie 1952, în Bucureşti, dau următoarea declaraţie:
Am luat şi am vândut toate bunurile aflate în
casă şi am plătit datoriile cu banii obţinuţi din
această vânzare. Nu este vina nimănui. Ceea ce vedeţi în
faţa ochilor (cele două cadavre) este opera mea. Nici asta nu este
vina nimănui. Membrii familiei mele nu erau la curent cu decizia mea.
Nimeni nu ştia nimic."
21. La data de 20 ianuarie 1993, reclamantul i-a
solicitat procurorului să îl audieze, ţinând cont de starea sa de
sănătate precară.
22. La data de 25 ianuarie 1993, reclamantul a fost
audiat de procuror. El a menţionat că George L. îl însoţise pe
fratele său, Aurel A., şi că intraseră în apartament,
după ce au bătut la uşă. După ce a ieşit din
apartament, reclamantul l-a văzut pe Aurel A. înjunghiind-o pe fiica sa.
In schimb, nu a văzut cine a înjunghiat-o pe soţia sa.
23. La data de 2 februarie 1993, laboratorul
Poliţiei Bucureşti a efectuat examenul dactiloscopic al
cuţitului şi a relevat faptul că acesta nu prezenta urme
papilare.
24. La data de 10 februarie 1993, procurorul a
solicitat INML să efectueze un examen serologic al cuţitului.
25. Raportul INML din 16 martie 1993 a constatat
prezenţa de sânge uman de grupa A sau AB pe lamă şi de grupa 0
sau A pe mâner.
26. Prin Rezoluţia din 20 august 1993, Parchetul
de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti a dispus clasarea
cauzei. Pentru a ajunge la această concluzie, acesta a constatat că
autorul infracţiunilor, Aurel A., decedase şi că nicio altă
persoană nu fusese implicată. Şi-a întemeiat decizia pe mai
multe examene medico-legale (rapoartele de autopsie şi examinarea
cuţitului), pe cercetarea la faţa locului din 7 ianuarie 1993 şi
pe depoziţiile celor 3 membri ai familiei B. şi a Lucreţiei I.
Raportul de autopsie referitor la Tatiana A. constata că aceasta prezenta
o leziune de 2,2 cm lăţime şi 11 cm lungime, cauzată de un
cuţit. Conform raportului de autopsie referitor la Georgeta V., aceasta
prezenta o leziune de 1,8-2 cm lăţime şi de 18-20 cm lungime
cauzată de un cuţit. Parchetul a constatat că leziunile
fuseseră provocate de cuţitul găsit în apartamentul lui Aurel
A., cuţit care măsura 2 cm lăţime şi 15 cm lungime.
Parchetul a explicat diferenţa de lungime dintre leziunea Georgetei V.
şi cea a cuţitului prin deplasarea lui Aurel A. pe o traiectorie
laterală. Nici parchetul, nici poliţia nu l-au audiat pe George L.
27. Reclamantul a fost informat despre clasarea cauzei
printr-o scrisoare ce i-a fost adresată la data de 23 august 1993.
28. La data de 28 octombrie 1997, reclamanta a
solicitat copii ale rapoartelor de autopsie referitoare la mama şi sora
sa. La data de 29 octombrie 1997, parchetul i Ie-a trimis.
29. La data de 17 februarie 1998, la cererea sa,
reclamanta a primit o copie integrală a Dosarului penal nr. 48/P/1993.
30. In luna octombrie 1999, reclamanţii au
contestat ordonanţa din data de 20 august 1993. La o dată
neprecizată, procurorul-şef al Parchetului de pe lângă
Tribunalul Municipiului Bucureşti a confirmat ordonanţa menţionată
mai sus.
C. Ancheta penală îndreptată împotriva lui
George L.
31. La data de 22 ianuarie 1993, reclamantul a
depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul
Municipiului Bucureşti, motivat de faptul că George L. ar fi ocupat
în mod abuziv apartamentul ce îi aparţinuse fiicei sale. Acesta şi-a
exprimat teama ca bunurile aflate în apartament să nu dispară. De
asemenea, el a menţionat că George L. participase la drama din data
de 7 ianuarie 1993, în calitate de „coautor al crimei".
32. La data de 26 ianuarie 1993, ca răspuns la
plângerea reclamantului, parchetul i-a sugerat să apeleze la calea
civilă a partajului succesoral al bunurilor ce au aparţinut fiicei
sale pentru a rezolva orice neînţelegere în legătură cu
apartamentul.
33. La data de 25 mai 1993, reclamantul a depus o
plângere penală împotriva lui George L. cu acuzaţia de violare de
domiciliu, omor, complicitate şi tentativă de omor, la Parchetul
Militar Bucureşti. In plus, el mai susţinea că ginerele lui
şi fraţii acestuia i-au sechestrat fiica mai multe ore în ziua de
dinaintea decesului ei şi că au furat bunurile aflate în apartamentul
fiicei sale. De asemenea, el a mai afirmat că după decesul fiicei
sale a plătit la Primăria Bucureşti ratele lunare ale
apartamentului pe care aceasta îl cumpărase cu credit, dar că
ulterior Lucian L., fratele lui Aurel A., a falsificat, cu ajutorul unui
funcţionar de la primărie, chitanţele emise de aceasta, astfel
încât Lucian L. apărea ca şi cum ar fi plătit chiar el aceste
rate.
34. La o dată neprecizată, Parchetul Militar
Bucureşti a declanşat o anchetă.
35. La 28 şi 30 iunie 1993, parchetul i-a
interogat pe mai mulţi vecini ai reclamantului.
36. La 27 august 1993, INML a întocmit un raport
medical ce stabilea că leziunile cauzate reclamantului îi puseseră
viaţa în pericol.
37. La data de 4 mai 1994, după ce a constatat
existenţa mai multor neconcordanţe între declaraţia
reclamantului şi cele pe care George L. le-a dat între timp, parchetul a
procedat la confruntarea acestora. Reclamantul a susţinut în principal
că George L. sosise odată cu fratele său în apartament. Aurel A.
ar fi înjunghiat-o pe fiica sa şi apoi ar fi fugit. George L. a declarat
că el sosise la domiciliul reclamantului după fratele său pentru
a-l ajuta pe acesta să transporte bunurile Tatianei A., care avea de gând
să se întoarcă la domiciliul său, şi că nu a intrat în
apartamentul reclamantului. L-ar fi văzut pe fratele său
înjunghiindu-i pe reclamant, pe fiica şi pe soţia acestuia,
însă, fiind cuprins de o emoţie puternică, el nu a
reacţionat. L-a urmat pe fratele său când acesta a luat-o la
fugă.
38. La data de 17 noiembrie 1994, parchetul a audiat 3
tineri care se aflau la parterul clădirii în momentul evenimentelor.
Aceştia au declarat că au văzut două persoane intrând împreună
în clădire în jurul orei 18,30 şi ieşind în fugă după
aproximativ o jumătate de oră.
39. Prin Ordonanţa din 9 decembrie 1994,
Parchetul Militar Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi penale în
ceea ce priveşte infracţiunile de violare de domiciliu şi de
omor. Acesta a reţinut că George L. intrase în apartamentul
reclamantului, dar că a ieşit la cererea acestuia din urmă.
Aurel A. i-a înjunghiat pe Tatiana A., Georgeta V. şi pe reclamant. Nu a
existat nicio înţelegere între George L. şi Aurel A. cu privire la
aceste crime, primul sosind la domiciliul reclamantului numai în scopul de a-l
ajuta pe fratele său să transporte bunurile. In opinia parchetului,
această concluzie era confirmată şi de scrisorile lăsate de
Aurel A. înainte de a se sinucide.
40. Printr-o adresă din aceeaşi zi,
parchetul l-a informat pe reclamant cu privire la soluţia de neîncepere a
urmăririi penale.
41. La data de 30 iulie 1997, în urma mai multor
plângeri ale reclamanţilor, dintre care doar cea din 17 martie 1997 a fost
depusă la dosar, Parchetul Militar General de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie a apreciat că ancheta nu era completă,
deoarece existau neconcordanţe între depoziţiile martorilor şi a
reclamantului, pe de o parte, şi cea a lui George L., pe de altă
parte, fiind neclar dacă acesta din urmă sosise la domiciliul
reclamantului odată cu fratele său şi în ce loc se afla acesta
în timpul comiterii crimelor din 7 ianuarie 1993. Prin urmare, parchetul a
infirmat Ordonanţa din 9 decembrie 1994 şi a decis continuarea urmăririi
şi o nouă audiere a reclamantului, a lui George L. şi a
celorlalţi 3 martori ale căror nume Ie-a precizat. Această
ordonanţă i-a fost comunicată la data de 6 august 1998 numai
reclamantei.
42. La 6 octombrie, 7 şi 28 noiembrie şi 4
decembrie 1997, Parchetul Militar General i-a audiat pe reclamanţi, pe
George L., pe Ştefan B., pe Aurelia B. şi pe Lucreţia I.
Reclamanta a solicitat o confruntare între George L. şi martori, precum
şi o reconstituire a faptelor din 7 ianuarie 1993.
43. La o dată neprecizată, reclamanta a
depus un memoriu la Direcţia Generală de Poliţie Bucureşti
pentru a denunţa implicarea lui George L. şi a lui Constantin T,
cumnatul lui Aurel A., şi el agent de poliţie, în desfăşurarea
anchetei.
44. La data de 20 ianuarie 1998, Direcţia
Generală de Poliţie Bucureşti i-a răspuns reclamantei
după cum urmează:
„In urma memoriului dumneavoastră (...) referitor
la implicarea colonelului Constantin T. şi a sergentului George L. în buna
soluţionare a dosarului penal în care victimele au fost părinţii
şi sora dumneavoastră, vă informăm că: (...)
- procesul-verbal redactat la data de 8 ianuarie 1993
cu ocazia sinuciderii lui Aurel A., în apartamentul său situat în str.
Şerban Vodă, a fost depus la dosarul nr. 48/P/93; colonelul
Constantin T. se afla [în apartament] în calitate de martor;
- agentul de poliţie care a aflat că o
persoană intrase în reşedinţa părinţilor
dumneavoastră cu autorul infracţiunii a furnizat precizări în
acest sens procurorului care a condus ancheta;
- sergentul George L. i-a raportat verbal, în seara de
7 ianuarie 1993, ofiţerului de serviciu şi locotenentului său
din secţia de poliţie nr. 2 (de care aparţine) drama la care a
asistat;
- colonelul Constantin T. a fost avertizat să nu
se amestece în urmărirea penală începută împotriva cumnatului
său, George L (...)".
45. La data de 9 februarie 1998, s-a procedat la o
reconstituire parţială a faptelor din 7 ianuarie 1993. Reclamantul
şi Aurelia B. au indicat poziţiile corpurilor Tatianei A. şi
Georgetei V., precum şi pe aceea a reclamantului după ce au fost
înjunghiaţi. George L. a refuzat să urce la etajul unde avusese loc
drama. Procurorul a întocmit un proces-verbal, precum şi o
schiţă; au fost făcute fotografii.
46. La data de 19 februarie 1998, George L. a
confirmat exactitatea poziţiilor corpurilor din schiţa din 9
februarie 1998, cu excepţia celei a corpului Georgetei V., care, după
părerea sa, căzuse în spaţiul aflat între apartamentul
reclamantului şi cel situat vizavi, nu în faţa scărilor,
aşa cum arăta schiţa.
47. La data de 3 martie 1998, parchetul l-a confruntat
pe George L. cu Adrian A., unul dintre tinerii aflaţi la parterul
clădirii la momentul dramei. Acest tânăr a declarat că a
văzut două persoane intrând împreună în clădire în jurul
orei 18,30, care au ieşit după aproximativ o jumătate de
oră. Nu l-a putut identifica cu certitudine pe George L. ca fiind una
dintre acele două persoane, însă nu a exclus această
posibilitate. George L. a dezminţit faptul că ar fi ajuns la
apartamentul reclamantului odată cu fratele său, Aurel A.
48. La data de 18 mai 1998, pentru a da curs unei
cereri a parchetului din 25 februarie 1998, laboratorul de expertiză
criminalistică al Ministerului Justiţiei a efectuat o expertiză
grafoscopică, a cărei concluzie a fost că cele două
scrisori găsite în apartamentul lui Aurel A. fuseseră scrise de
acesta.
49. La data de 24 iunie 1998, Parchetul Militar
General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a pronunţat
neînceperea urmăririi penale. Decizia i-a fost comunicată
reclamantului la data de 29 iunie 1998.
50. Reclamanţii au formulat mai multe plângeri
împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
51. Prin Ordonanţa din data de 23 decembrie
1999, Parchetul Militar General de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie a hotărât redeschiderea anchetei. Acesta a constatat în
primul rând că exista o incompatibilitate între lungimea cuţitului
folosit la săvârşirea crimelor- 12 cm - şi dimensiunile leziunii
Georgetei V., care atingea 18-20 cm. In continuare, acesta a menţionat
că nu s-a verificat dacă George L. îl ajutase pe fratele său
să comită crimele.
52. La o dată neprecizată, reclamantul
şi un alt martor au fost audiaţi de procuror.
53. La 7 iulie şi 19, 25 şi 31 august 1999,
procurorul însărcinat cu ancheta a audiat mai mulţi vecini de-ai lui
Aurel A.
54. La data de 15 mai 2000, procurorul l-a audiat pe
Constantin T, cumnatul lui Aurel A., care se dusese la apartamentul acestuia
şi l-a transportat la spital în ziua dramei.
55. La data de 25 ianuarie 2001 a fost audiată
şi reclamanta de către procuror. Aceasta a menţionat că, la
data de 12 ianuarie 1993, când s-a prezentat la parchet pentru a intra în
posesia bijuteriilor surorii sale, rămase în custodia poliţiei, l-a
informat pe procurorul însărcinat cu ancheta despre participarea lui
George L. la drama din 7 ianuarie 1993.
56. Intre 23 ianuarie şi 6 februarie 2001,
alţi 15 martori, vecini ai reclamantului, colegi de serviciu ai Tatianei
A. şi angajaţi ai serviciului Primăriei Bucureşti,
răspunzători cu încasarea ratelor lunare aferente contratului de
credit, au fost ascultaţi de procuror.
57. La data de 7 februarie 2001, procurorul a dispus o
expertiză medico-legală care trebuia să clarifice, în special,
dacă leziunea ce a condus la decesul Georgetei V. ar fi putut fi
produsă de un cuţit de 12 cm sau de un cuţit de mai puţin
de 18-20 cm.
58. La data de 2 martie 2001, INML a trimis la parchet
noul raport de expertiză medico-legală, iar o parte din concluziile
sale erau următoarele:
„Este posibil ca leziunea constatată la victima Georgeta
V. să se datoreze manipulării unui cuţit cu o lamă de 12 cm
lungime. Utilizarea unui cuţit cu o lamă mai lungă, între 18-20
cm, ar fi produs leziuni cu un canal mai lung, corespunzător lungimii
active a lamei şi, pe cale de consecinţă, o leziune de tip
plagă transfixiantă a arterei aorte toracice, deci cu un canal mai
lung."
59. La data de 24 mai 2001, reclamantul a obţinut
o copie a acestui raport, cu plata unei taxe.
60. La data de 18 septembrie 2001, dat fiind faptul
că noul raport de expertiză ajunsese la concluzii diferite de cele
ale primei expertize, doctoriţa C.G.B., care participase la realizarea
expertizei din 8 ianuarie 1993, a fost audiată de procuror.
Aceasta s-a limitat la a declara că raportul de
autopsie fusese întocmit pe baza constatărilor obiective şi a
măsurătorilor precise.
61. Intr-un raport din 21 noiembrie 2001, procurorul
militar a constatat că concluziile expertizei medico-legale din 8 ianuarie
1993 le contraziceau pe cele ale expertizei din 2 martie 2001 în ceea ce
priveşte lungimea leziunii Georgetei V. şi că lama
cuţitului identificat ca fiind corpul delict în speţă prezenta
numai urme de sânge din grupa A sau AB, în timp ce victimele (reclamantul,
soţia sa şi fiica sa) aveau cu toţii grupa 0. In
consecinţă, acesta i-a solicitat comisiei superioare de control din
cadrul INML opinia sa asupra ultimului raport de expertiză
medico-legală.
62. La data de 16 decembrie 2001, comisia
superioară menţionată mai sus şi-a exprimat opinia astfel:
„1. Lungimea canalului plăgii cauzate victimei V.
G. nu era de 18-20 cm; traiectoria sa, ţinând cont de formaţiunile
anatomice lezate menţionate în raportul de autopsie (pornind din
spaţiul IV intercostal drept parasternal până la peretele posterior
al aortei de la baza inimii) nu poate depăşi 12 cm. Prin urmare,
această leziune ar fi putut fi produsă de un cuţit cu o lungime
de minimum 12 cm, posibil chiar cuţitul corp delict.
2. Din buletinul de analiză serologică nr.
242/1993 reiese că prezenţa [sângelui] de grupa 0 nu poate fi
exclusă.
3. Explicaţia prezenţei [sângelui] de grupa
AB pe lamă şi pe vârful cuţitului şi [de sânge] de grupa 0
pe mâner este că cuţitul a folosit în final la sinuciderea
agresorului [al cărui sânge] era de grupa AB."
63. La data de 10 ianuarie 2002, Institutul de Medicină
Legală a informat parchetul că avizul era realizat, dar că nu
avea să îi fie trimis decât după plata unei taxe. Avizul nu i-a fost
transmis parchetului decât pe 23 decembrie 2002.
64. La data de 22 aprilie 2002, reclamanţii s-au
constituit părţi civile în cauză.
65. La data de 7 aprilie 2003, în urma
modificărilor legislative privind statutul poliţiştilor, cauza a
fost declinată în favoarea parchetului civil. Procurorul militară
constatat totuşi că ancheta, în prima sa etapă, demonstrase o
grabă nejustificată de a adopta o soluţie, mai multe elemente
nefiind încă elucidate la momentul respectiv, astfel încât, în opinia sa,
reclamanţii puteau pune la îndoială rezultatele anchetei.
Totuşi, acesta a constatat că infirmarea rezoluţiei de
neîncepere a urmăririi penale se baza pe un raţionament juridic
greşit.
66. La data de 2 martie 2004, Parchetul de pe
lângă Tribunalul Bucureşti a dispus neînceperea urmăririi
penale. Acesta a arătat că, din mesajele lăsate de Aurel A.,
rezulta că niciun membru al familiei sale nu era la curent cu
intenţia sa infracţională şi nu participase la evenimente.
In ceea ce priveşte dimensiunea leziunii Georgetei V., opinia comisiei
superioare de control a INML referitoare la raportul realizat de acest institut
la data de 16 decembrie 2001 a infirmat concluziile raportului medico-legal din
1993 şi a ajuns la concluzia că, de fapt, leziunea Georgetei V. nu ar
fi putut să depăşească 12 cm. Astfel, leziunea fusese
provocată de un cuţit cu o lamă de 12 cm, precum cuţitul
găsit în apartamentul lui Aurel A. In fine, din dosar rezulta că
George L. nu participase la pregătirea sau la comiterea crimelor. Faptul
că l-a condus pe Aurel A. la domiciliul său după dramă nu
poate fi considerat decât un act de tăinuire a autorului crimei, act ce nu
era pedepsit în dreptul român din cauza legăturilor de rudenie dintre cei
2 bărbaţi.
D. Procedura de partaj succesoral
67. La data de 1 iunie 1993, reclamantul a
introdus o acţiune în faţa Judecătoriei din Bucureşti
pentru partajarea bunurilor ce îi aparţinuseră fiicei sale. Acesta a
cerut ca membrii familiei lui Aurel A. să fie excluşi de la
succesiunea fiicei sale. In opinia sa, aceştia erau nedemni să o
moştenească, având în vedere că ginerele său cauzase cu
intenţie moartea acesteia.
68. La data de 15 martie 1994, reclamanta a solicitat
permisiunea să intervină în procedură ca soră a Tatianei A.
Ea a declarat că plătise la data de 1 iulie 1993 restul ratelor
lunare aferente contractului de credit prin care sora sa şi soţul
acesteia cumpăraseră un apartament. Instanţa a admis cererea de
intervenţie.
69. In aceeaşi zi, reclamantul şi-a precizat
acţiunea, arătând că înţelege să o îndrepte împotriva
lui Lucian L., singurul care acceptase succesiunea lui Aurel A.
70. La data de 31 mai 1994, Lucian L. a depus o cerere
reconvenţională prin care arăta că plătise ratele
lunare restante ale apartamentului în litigiu în două tranşe, pe 23
martie şi pe 1 iunie 1993.
71. Prin Sentinţa din data de 3 februarie 1998,
judecătoria a dispus partajul bunurilor ce îi aparţinuseră
Tatianei A. şi lui Aurel A. Aceasta a apreciat că reclamantul avea
dreptul la 3/16 din masa succesorală de pe urma Tatianei A., reclamanta la
9/16, iar Aurel A., ca soţ supravieţuitor, la un sfert. Lucian L.
avea dreptul la întreaga masă succesorală ce îi revenea lui Aurel A.
şi la un sfert din masa succesorală a Tatianei A., pe care Aurel A.
ar fi trebuit să o moştenească. Prin urmare, instanţa i-a
atribuit apartamentul lui Lucian L., bijuteriile reclamantei, iar restul
bunurilor mobile reclamantului.
72. Reclamanţii au introdus apel împotriva
acestei sentinţe, solicitând să li se atribuie apartamentul. In
esenţă, aceştia susţineau că Lucian L. nu putea lua
locul fratelui său în ordinea succesorală, având în vedere
incidenţa normelor ce reglementează nedemnitatea succesorală în
privinţa defunctului. In plus, reclamanta a arătat că ea
plătise ratele lunare ale împrumutului, după decesul surorii sale,
ceea ce îi dădea dreptul la apartament.
73. Prin Decizia din data de 6 noiembrie 1998,
Tribunalul Municipiului Bucureşti a confirmat sentinţa
judecătoriei. Bazându-se pe existenţa unei jurisprudenţe
constante şi pe doctrină, acesta a apreciat că art. 655 din
Codul civil ce reglementa cauzele de nedemnitate succesorală cerea o
hotărâre definitivă de condamnare a succesorului pentru omor pentru a
putea fi înlăturat ca moştenitor al persoanei decedate. Or, în
speţă, Aurel A. nu fusese condamnat printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, deoarece se sinucisese la puţin
timp după ce şi-a ucis soţia. Astfel, Lucian L., fratele lui
Aurel A., putea deveni moştenitorul fiicei reclamantului.
74. In ceea ce priveşte plata ratelor lunare, pe
baza elementelor de probă depuse la dosar, instanţa a constatat
că ele fuseseră plătite în primă fază de Lucian L.
şi că, prin urmare, apartamentul îi fusese atribuit pe bună
dreptate. Instanţa i-a indicat reclamantei calea unei acţiuni în
restituire împotriva primăriei.
75. Reclamanţii au formulat recurs. Reclamantul a
cerut din nou ca Lucian L. să fie înlăturat de la succesiunea fiicei
sale. Reclamanta a solicitat ca apartamentul să îi fie atribuit, având în
vedere că ea plătise prima restul ratelor lunare.
76. Prin decizia rămasă definitivă din
data de 14 octombrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a confirmat deciziile
anterioare.
II. Dreptul intern pertinent
77. Articolul 655 din Codul civil prevede
următoarele: „Sunt nedemni de a succede şi prin urmare excluşi
de la succesiune:
1. condamnatul pentru că a omorât sau a încercat
să omoare pe defunct;
2. acela care a făcut în contra defunctului o
acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă;
3. moştenitorul major care, având
cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta
justiţiei."
Prevederile relevante din noul Cod civil român din 17
iulie 2009, care nu a intrat încă în vigoare, sunt următoarele:
ARTICOLUL 958
Nedemnitatea de drept
„(1) Este de drept nedemnă de a moşteni: a)
persoana condamnată penal pentru săvârşirea unei
infracţiuni cu intenţia de a-l ucide pe cel care lasă
moştenirea;
(...)
(2) In cazul în care condamnarea pentru faptele
menţionate
la alin. (1) este împiedicată prin decesul
autorului faptei (...), nedemnitatea operează dacă acele fapte au
fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă
definitivă.
(3) Nedemnitatea de drept poate fi constatată
oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de
către instanţa de judecată ori de către notarul public, pe
baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă
nedemnitatea."
ÎN DREPT
1. Asupra pretinsei încălcări a art. 2 din
Convenţie
78. Reclamanţii susţin că
autorităţile naţionale nu au efectuat o anchetă rapidă
şi eficientă pentru a identifica şi a pedepsi toate persoanele
răspunzătoare pentru drama din 7 ianuarie 1993. Ei invocă art. 2
din Convenţie, care prevede următoarele:
ARTICOLUL 2
„Dreptul la viaţă al oricărei persoane
este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod
intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este
sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind
cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta
ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei
persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a
împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări
violente sau o insurecţie."
A. Asupra admisibilităţii
79. Curtea constată că
reclamanţii se plâng, în speţă, de ineficienta anchetei
realizate care, potrivit opiniei lor, nu a asigurat protecţia „prin
lege" prevăzută de prima frază a art. 2. De asemenea,
Curtea observă că părţile admit amândouă că este
competentă ratione temporis să analizeze capătul de
cerere al reclamanţilor întemeiat pe art. 2 din Convenţie. Cu toate
acestea, ea este obligată să analizeze din oficiu competenţa sa
în acest sens.
80. Din jurisprudenţa Curţii, în special din
Hotărârea Blecic împotriva Croaţiei ([MC], nr. 59.532/00, CEDO
2006-III), rezultă că competenţa trebuie să se determine în
raport cu faptele ce constituie ingerinţa pretinsă. Astfel, Curtea a
stabilit că este esenţial să realizeze în fiecare cauză
dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea
trebuie să ţină cont în acest sens atât de faptele de care se
plânge reclamantul, cât şi de sfera de aplicare a dreptului garantat de
Convenţie, a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate
presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe
fapte ce reprezintă o prelungire a unei situaţii sau o
înlănţuire de evenimente dintre care unele se situează înaintea
datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaştere
de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când
aceasta nu era încă facultativă (vezi Blecic, menţionată
mai sus, §§ 77 si 82, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei
şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, §§ 402,'403, 459, 462, 463, CEDO
2004-VII, Yagci şi Sargm împotriva Turciei, Hotărârea din 8
iunie 1995, seria A nr. 319-A, p. 16, § 40, şi Broniowski împotriva
Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 122, CEDO 2004-V).
81. Curtea reaminteşte că obligaţia
procedurală pe care o cuprinde art. 2 de a efectua o anchetă
eficientă a devenit o obligaţie distinctă şi
independentă. Deşi provine din acte privind aspectele materiale ale
art. 2, ea poate da naştere constatării unei „ingerinţe"
distincte şi independente, în sensul Hotărârii Blecic (menţionată
mai sus, § 88). In această măsură, ea poate fi considerată
ca o obligaţie distinctă ce rezultă din art. 2 şi care
poate să i se impună statului, chiar dacă decesul a avut loc
înainte de data critică.
82. Cu toate acestea, ţinând cont de principiul
securităţii juridice, competenţa în timp a Curţii de a
verifica respectarea obligaţiei procedurale ce reiese din art. 2
referitoare la un deces anterior datei critice, adică data
recunoaşterii de către statul pârât a dreptului la plângere
individuală, nu este nelimitată (Silih împotriva Sloveniei [MC],
nr. 71.463/01, § 161, 9 aprilie 2009).
83. In primul rând, este clar că, în cazul unui
deces intervenit înainte de data critică, numai actele şi/sau
omisiunile de natură procedurală ulterioare acestei date pot intra
sub competenţa temporală a Curţii.
84. In al doilea rând, pentru ca obligaţiile
procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să
existe o adevărată legătură între deces şi intrarea în
vigoare a Convenţiei pentru statul pârât.
Astfel, trebuie stabilit faptul că o parte
importantă a măsurilor procedurale impuse de această prevedere -
nu numai o anchetă eficientă cu privire la decesul persoanei în
cauză, ci şi declanşarea unei proceduri adecvate ce vizează
stabilirea cauzei decesului şi obligarea celor vinovaţi să
răspundă pentru actele lor (Vo împotriva Franţei [MC],
nr. 53.924/00, § 89, CEDO 2004-VIII) - au fost sau ar fi trebuit să fie
puse în aplicare după data critică.
Totuşi, Curtea nu exclude posibilitatea ca, în
anumite circumstanţe, această legătură să poată
să se sprijine şi pe necesitatea de a verifica dacă
garanţiile oferite de Convenţie şi valorile care o susţin
sunt protejate în mod real şi efectiv.
85. Curtea reaminteşte încă de la început
că, în ceea ce priveşte cererile introduse împotriva României,
competenţa sa ratione temporis începe la 20 iunie 1994, dată
la care a avut loc recunoaşterea de către acest stat a dreptului la
plângere individuală (Vasilescu împotriva României, Hotărârea
din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-111, p.
1075, § 49).
86. Curtea observă că, astfel cum a fost
formulat de reclamanţi, prezentul capăt de cerere acoperă
perioada care a început în momentul în care autorităţile au fost
anunţate despre actele comise la data de 7 ianuarie 1993 şi se
încheie prin finalizarea procedurii prin care acestea au avut posibilitatea
să repare încălcările pretinse împotriva statului (vezi şi Selmouni
împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 74, CEDO 1999-V), respectiv
la data de 2 martie 2004, deci cu mult după data la care a intrat în
vigoare recunoaşterea de către România a dreptului la plângere
individuală.
87. Curtea observă că capătul de cerere
procedural al reclamanţilor se referă, în principal, la procedura
judiciară pornită împotriva poliţistului George L. care a fost
efectuată, în cea mai mare parte a ei, după intrarea în vigoare a
Convenţiei şi al cărei obiect era tocmai să
stabilească circumstanţele dramei din 7 ianuarie 1993 şi orice
eventuală răspundere.
88. In lumina considerentelor de mai sus, Curtea
statuează că este competentă ratione temporis să
analizeze pretinsa încălcare a art. 2 sub aspectul său procedural.
Curtea se va limita la a cerceta dacă faptele petrecute după intrarea
în vigoare a Convenţiei pentru România dezvăluie o încălcare a
acestei prevederi (Silih, menţionată mai sus, § 167).
B. Asupra fondului
1. Argumentele părţilor
a) Guvernul
89. Guvernul consideră că ancheta
condusă de autorităţile naţionale după tragedia din 7
ianuarie 1993 a respectat condiţiile de eficienţă şi
obiectivitate impuse şi că, prin urmare, autorităţile
române şi-au îndeplinit obligaţia procedurală ce le revenea în
temeiul art. 2 din Convenţie.
90. In prima procedură penală care l-a vizat
pe Aurel A. şi care s-a finalizat cu clasarea cauzei la data de 20 august
1993, au fost efectuate mai multe acte: cercetare la faţa locului, în
prezenţa martorilor, în apartamentul reclamantului şi în cel al lui
Aurel A., fotografii judiciare, expertize medico-legale, expertiză
dactiloscopică, audierea a 11 martori.
91. In urma plângerii reclamantului referitor la
participarea lui George L. la dramă, a fost deschisă o anchetă
şi s-au realizat mai multe acte: audierea a numeroşi martori,
confruntarea reclamantului cu George L. şi a acestuia din urmă cu un
vecin al reclamantului, reconstituirea faptelor, expertiză
grafoscopică şi o nouă expertiză medico-legală.
92. In plus, apropiaţii victimelor au fost
implicaţi în procedură. Astfel, parchetele le-au comunicat
reclamanţilor deciziile luate, iar reclamantei i s-au comunicat
fotocopiile solicitate ale documentelor din dosar. In plus, confruntarea dintre
George L. şi vecinul reclamantului şi reconstituirea faptelor au fost
dispuse la cererea reclamantei.
93. In speţă, nu poate fi vorba de o
lipsă de obiectivitate. In primul rând, George L. nu s-a folosit de
calitatea sa de poliţist în timpul dramei din 7 ianuarie 1993. In al
doilea rând, principiul lipsei oricărei legături ierarhice sau
instituţionale între persoanele însărcinate cu ancheta şi cele
implicate în evenimente a fost respectat pe deplin. Singurul fapt că
procurorii erau cadre militare ca şi învinuitul nu poate constitui o
probă de lipsă de independenţă. Spre deosebire de ceea ce
s-a întâmplat în Cauza Bursuc împotriva României (nr. 42.066/98,
Hotărârea din 12 octombrie 2004), niciun poliţist nu a participat la
anchetă.
94. In final, ordonanţele de neîncepere a
urmăririi penale s-au întemeiat pe mijloacele de probă administrate
în timpul anchetei. In orice caz, ultima ordonanţă din data de 2
martie 2004 corespunde tuturor criteriilor ce au condus la anularea
ordonanţei anterioare de neîncepere a urmăririi penale.
b) Reclamanţii
95. Reclamanţii semnalează mai multe
disfuncţionalităţi în cadrul celor două anchete penale
desfăşurate.
96. In ceea ce priveşte ancheta îndreptată
împotriva lui Aurel A., procesul-verbal întocmit chiar în seara în care a avut
loc drama nu conţine nicio menţiune cu privire la actele îndeplinite
de prima echipă de anchetă şi, pe de altă parte, Guvernul
pârât nu a oferit nicio explicaţie pentru schimbarea procurorilor
însărcinaţi cu ancheta. In plus, procesul-verbal nu a fost semnat de
martorii menţionaţi în text. Mai mult, percheziţia la domiciliul
lui Aurel A. nu a avut loc decât a doua zi după dramă, ceea ce a dus
la distrugerea şi pierderea unor mijloace de probă foarte importante
pentru anchetă.
97. Autorităţile nu au deschis din oficiu o
anchetă împotriva poliţistului George L., deşi reclamanţii
le informaseră despre implicarea acestuia în incident. De asemenea, au
existat mai multe lacune în efectuarea anchetei: procurorul nu a dispus
efectuarea testului de alcoolemie a lui George L., iar scrisorile lăsate
de Aurel A. în apartamentul său nu au fost ridicate.
98. Ancheta nu fost realizată nici cu celeritatea
necesară: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât abia la 9 februarie
1998, adică după mai mult de 5 ani de la momentul dramei, raportul de
expertiză din 16 decembrie 2001, care trebuia să explice
diferenţa dintre dimensiunea leziunii Georgetei V. şi lungimea
cuţitului descoperit în apartamentul lui Aurel A. nu a fost depus la dosar
decât la data de 23 decembrie 2002, adică după mai mult de un an de
la întocmirea sa, iar expertiza grafoscopică a scrisorilor lăsate de
Aurel A. nu a fost dispusă decât la data de 25 februarie 1998, adică
după circa 5 ani de la data la care au fost prezentate parchetului, la
data de 24 iunie 1993.
99. Reclamanţii nu au avut acces în mod adecvat
la derularea procedurii. Astfel, ei nu au obţinut copia opiniei comisiei
superioare de control din cadrul INML din 16 decembrie 2001 decât după
plata unei taxe. In plus, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi
penale din 9 decembrie 1994 şi 2 martie 2004 nu le-au fost comunicate; ei
au aflat de ultima rezoluţie menţionată mai sus numai în momentul
comunicării observaţiilor Guvernului formulate în cadrul cererii de
faţă.
100. Invocând Cauza Bursuc împotriva
României (citată anterior), reclamanţii denunţă lipsa
de imparţialitate obiectivă a procurorilor militari care au efectuat
timp de 10 ani ancheta împotriva lui George L., faţă de poliţişti,
deoarece ei sunt, ca şi aceştia din urmă, cadre militare active
subordonate ierarhic. Parchetul care a preluat cauza ulterior a dat
rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 2 martie 2004 pe baza
probelor strânse numai de parchetul militar.
101. In final, imparţialitatea experţilor
care au întocmit avizul medico-legal din 16 decembrie 2001 este
discutabilă, avându-se în vedere legătura instituţională de
subordonare ce exista între experţii medici legişti şi executiv.
De altfel, INML este o instituţie coordonată de un organ compus din
reprezentanţii Ministerului Justiţiei, ai Ministerului de Interne, ai
Ministerului Sănătăţii şi ai parchetului - consiliul
superior de medicină legală - şi controlată de Ministerul
Sănătăţii. In plus, directorii INML şi ai institutelor
regionale de medicină legală sunt numiţi de ministrul
sănătăţii. Mai mult, finanţarea INML este
asigurată în principal prin subvenţii înscrise în bugetul
aceluiaşi minister.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa
Curţii
102. Curtea reaminteşte că
obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune art. 2,
coroborată cu obligaţia generală care îi revine statului în baza
art. 1 din Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflate
sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în
(...) Convenţie", presupune şi impune desfăşurarea
unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea
la forţă a determinat moartea unui om (vezi, mutatis mutandis,
McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27
septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, şi Kaya împotriva
Turciei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-1, p.
329, § 105). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare
situaţie în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la
forţă, indiferent dacă autorii bănuiţi sunt
agenţi ai statului sau nişte terţi (Tahsin Acar împotriva
Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigaţiile
trebuie să fie în primul rând amănunţite, imparţiale
şi derulate cu atenţie (McCann şi alţii împotriva
Regatului Unit, citată anterior, p. 49, §§ 161-163, si Cakici
împotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, §86, CEDO 1999-IV).
103. Cu toate acestea, indiferent care ar fi
modalităţile de anchetă, autorităţile trebuie să
acţioneze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la
cunoştinţă. Ele nu le pot lăsa apropiaţilor
defunctului iniţiativa de a depune o plângere formală sau de
a-şi asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (vezi, de
exemplu, mutatis mutandis, Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93,
§ 63, CEDO 2000-VII, si Finucane împotriva Regatului Unit, nr.
29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).
104. Ancheta desfăşurată trebuie
să fie şi eficientă. Aceasta înseamnă că ea trebuie
să fie adecvată, adică să permită identificarea
şi, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai şi
alţii împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-...).
Aici nu este vorba de o obligaţie de rezultat, ci de o obligaţie de
mijloace. Autorităţile trebuie să ia măsurile care le sunt
accesibile în limite rezonabile pentru a strânge probele referitoare la
incident (Tannkulu [MC], nr. 23.763/94, §§ 101-110, CEDO 1999-IV, § 109,
si Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106, CEDO 2000-VII).
105. Tipul şi gradul examenului care
corespunde criteriului minim de eficienţă a anchetei depind de
circumstanţele speţei. Ele se apreciază pe baza tuturor faptelor
relevante şi ţinându-se cont de realităţile practice ale
muncii de anchetă. Nu este posibil să se reducă varietatea
situaţiilor care s-ar putea produce la o simplă listă de acte de
anchetă sau la alte criterii simplificate (Tannkulu, menţionată
mai sus, Kaya, menţionată mai sus, pp. 325-326, §§ 89-91, Guleg
împotriva Turciei, Hotărârea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV,
pp. 1732-1733, §§ 79-81, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, §
80, CEDO 2000-VI, şi Buldan împotriva Turciei, nr. 28.298/95, § 83,
20 aprilie 2004).
106. O cerinţă de celeritate şi
de diligentă rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie
admis faptul că pot exista obstacole sau dificultăţi care
împiedică ancheta să progreseze într-o situaţie anume.
Totuşi, un răspuns rapid al autorităţilor atunci când este
cazul să se ancheteze recurgerea la forţă cauzatoare de moarte
poate fi considerat, în general, ca esenţial pentru a păstra
încrederea publicului în respectarea principiului de legalitate şi pentru
a evita orice urmă de complicitate sau de tolerantă în
legătură cu acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr.
28.883/95, § 114, CEDO 2001-III).
107. Din aceleaşi motive, publicul trebuie
să aibă un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra
concluziilor ei, astfel încât să poată fi contestată
răspunderea atât teoretic, cât şi practic. Gradul necesar de control al
publicului poate varia de la o situaţie la alta. Cu toate acestea, în
toate cazurile, apropiaţii victimei trebuie să fie implicaţi în
procedură în măsura în care este necesar pentru protejarea
intereselor lor legitime (Guleg, menţionată mai sus, § 82,
şi McKerr, menţionată mai sus, § 148).
b) Aplicarea acestor principii generale în
speţă
108. Curtea observă că în cauza de
faţă a avut loc totuşi o anchetă la iniţiativa
autorităţilor: Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a
efectuat o anchetă imediat după dramă şi au fost luate mai
multe măsuri pentru a conserva mijloacele de probă la locul crimei.
Cu toate acestea, deşi au fost informate despre implicarea lui George L.
în faptele respective, autorităţile nu au efectuat, în primă
fază, investigaţii cu privire la acesta. Abia după mai multe
luni, în urma unei plângeri penale formale a reclamantului din data de 25 mai
1993, autorităţile au procedat la investigaţii.
109. In ceea ce priveşte caracterul adecvat al
anchetei, Curtea constată anumite insuficienţe şi lacune.
Astfel, procesul-verbal întocmit chiar în seara dramei nu conţine nicio
menţiune referitoare la actele îndeplinite de prima echipă de
anchetă şi nu a fost dată nicio explicaţie referitoare la înlocuirea
acestei echipe; percheziţia la domiciliul lui Aurel A. nu a avut loc decât
în ziua următoare dramei; scrisorile lăsate de Aurel A. în
apartamentul său nu au fost ridicate de procuror, ci au fost luate de
fratele lui Aurel A., care Ie-a transmis parchetului câteva luni mai târziu. La
toate acestea mai trebuie adăugat faptul că George L. nu a fost
audiat în cadrul primei anchete, parchetul mulţumindu-se să claseze
cauza motivat de decesul lui Aurel A. Deşi toate faptele menţionate
mai sus au avut loc înaintea datei de intrare în vigoare a Convenţiei
pentru România, respectiv la data de 20 iunie 1994, Curtea apreciază
că, în speţă, este vorba de elemente care au avut cu
siguranţă o influenţă asupra modului de soluţionare a
procedurii penale şi de care va trebui, prin urmare, să
ţină cont.
110. Curtea reaminteşte că, pentru ca
o anchetă desfăşurată pentru fapte de omucidere sau de rele
tratamente comise de agenţi ai statului să poată fi
considerată eficientă, persoanele răspunzătoare de
anchetă şi cele care efectuează investigaţiile trebuie
să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu,
hotărârile Guleg, menţionată mai sus, §§ 81-82, şi Ogur
împotriva Turciei [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Aceasta
presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale,
ci şi o independenţă practică (vezi, de exemplu,
Hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere
1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului
Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4mai 2001).
111. Curtea este dispusă să
admită că George L. nu a acţionat în timpul dramei din 7
ianuarie 1993 în calitatea sa de agent de poliţie. Cu toate acestea,
Curtea apreciază că independenţa procurorilor militari care au
condus ancheta este îndoielnică, având în vedere reglementarea
naţională în vigoare la data evenimentelor. Intr-adevăr, în
cauze anterioare, Curtea a statuat deja că a avut loc încălcarea
laturii procedurale a art. 3 din cauza lipsei de independenţă a
procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei
plângeri penale privind acuzaţia de rele tratamente, îndreptată
împotriva unor agenţi de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva
României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004, precum şi Bursuc
împotriva României, menţionată mai sus, § 107). Curtea a
constatat că aceştia erau, la momentul respectiv, cadre militare
active, întocmai ca şi procurorii militari, având aşadar grade
militare, bucurându-sede toate privilegiile în materie, fiind
răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară
şi făcând parte din structura militară, bazată pe
principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu, menţionată
mai sus, §§ 40-43). Curtea îşi reiterează constatarea anterioară
şi nu vede niciun motiv de a se îndepărta de la ea în cauza de
faţă (vezi şi Melinte împotriva României, nr. 43.247/02,
§ 27, 9 noiembrie 2006).
112. Pe de altă parte, Curtea observă
că, deşi cauza i-a fost transmisă la data de 7 aprilie 2003
Parchetului de pe lângă Tribunalul Municipiului Bucureşti, acesta din
urmă nu a îndeplinit niciun act de anchetă şi s-a limitat
să dispună neînceperea urmăririi penale 11 luni mai târziu, la
data de 2 martie 2004. Intervenţia acestui parchet nu este
suficientă, în opinia Curţii, pentru a compensa lipsa de
independenţă a procurorilor militari care au strâns majoritatea
mijloacelor de probă pentru anchetă.
113. In ceea ce priveşte participarea
reclamanţilor la procedură, Curtea reaminteşte că
divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi a unor
elemente referitoare la anchete poate ridica probleme sensibile şi poate
prezenta riscul producerii unor consecinţe prejudiciabile pentru
particulari sau pentru alte anchete. Aşadar, nu se poate considera ca o
cerinţă ce reiese automat din art. 2 din Convenţie ca
apropiaţii unei victime să poată avea acces la anchetă pe
tot parcursul desfăşurării sale. Accesul necesar al publicului
sau al apropiaţilor victimei poate fi acordat în alte stadii ale
procedurilor disponibile (vezi, printre altele, McKerr, menţionată
mai sus, § 129). In plus, Curtea apreciază că art. 2 nu le impune
autorităţilor de anchetă obligaţia de a da curs
oricărei cereri de măsuri de investigare ce ar putea fi
formulată de un apropiat al victimei în timpul anchetei (Ramsahai, menţionată
mai sus, § 348).
114. In speţă, Curtea observă că
parchetul a admis cererea reclamantei de a primi o copie a probelor aflate în
dosarul primei anchete; astfel, partea interesată a primit o copie a
rapoartelor de autopsie la data de 28 octombrie 1997 (paragraful 26 de mai sus)
şi o copie integrală a dosarului la data de 17 februarie 1998
(paragraful 27 de mai sus). In plus, în cadrul celei de-a doua anchete,
parchetul a dat curs cererilor sale de a se realiza o confruntare între George
L. şi ceilalţi martori şi de se a face reconstituirea faptelor.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor
referitoare la necomunicarea rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi
penale din 9 decembrie 1994 şi din 2 martie 2004, adoptate în cadrul celei
de-a doua anchete, Curtea constată că Guvernul nu a oferit niciun
element care să dovedească contrariul. Ea observă că,
dacă parchetul l-a informat pe reclamant, printr-o adresă foarte
sumară, că prima rezoluţie fusese adoptată, acesta nu a
procedat în acest mod decât pentru respectiva rezoluţie şi s-a
limitat la aceasta (vezi paragraful 40 de mai sus). Or, nemotivarea unei
rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale în cadrul unei cauze
controversate poate, în sine, să dăuneze încrederii publicului
şi riscă să îi lipsească pe apropiaţii victimelor de
un acces la informaţii referitoare la o chestiune crucială pentru ele
şi să împiedice orice contestare eficientă a soluţiei.
Controlul publicului şi accesul familiei la anchetă, care sunt
obligatorii, au lipsit aşadar în cursul anchetei.
115. In plus, Curtea constată o încetineală
vădită în desfăşurarea anchetei referitoare la implicarea
lui George L. în evenimente. In primul rând, aceasta observă că
ancheta a durat mai mult de 11 ani, ceea ce reprezintă, în opinia sa, un
termen nerezonabil în sine. In plus, ea observă o lipsă de
diligentă din partea procurorilor însărcinaţi cu dosarul:
reconstituirea faptelor nu a avut loc decât la 9 februarie 1998, şi
aceasta ca urmare a cererii reclamantei, iar o expertiză menită
să identifice autorul celor două scrisori găsite în apartamentul
lui Aurel A. nu a fost dispusă decât la data de 25 februarie 1998,
adică după mai mult de 5 ani de la petrecerea dramei. Mai mult, abia
după 8 ani şi jumătate de la data faptelor ce fac obiectul
litigiului parchetul a încercat să elucideze problema diferenţei
dintre dimensiunea leziunii Georgetei V., constatată prin raportul
medico-legal din 13 martie 1993, şi cea a cuţitului descoperit în
apartamentul lui Aurel A. Astfel, la data de 21 noiembrie 2001, procurorul
militar a dispus o nouă expertiză. Cu toate acestea, deşi
raportul era pregătit încă din 16 decembrie 2001, acesta nu a fost
depus la dosarul anchetei decât la data de 23 decembrie 2002, adică
după mai mult de un an, din cauză că parchetul nu a achitat
taxele solicitate. In final, Parchetului de pe lângă Tribunalul
Bucureşti i-a trebuit aproape un an din momentul în care i-a fost
atribuită cauza, în luna aprilie 2003, pentru a dispune neînceperea
urmăririi penale, deşi niciun act de anchetă nu fusese realizat
între timp (paragraful 64 de mai sus).
c) Concluzie
116. Curtea apreciază că elementele
de mai sus îi sunt suficiente pentru a concluziona că procedurile legate
de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu
decesul a două rude ale reclamanţilor şi cu vătămarea
gravă a reclamantului, ce i-a pus în pericol viaţa, nu au constituit
o anchetă rapidă şi eficientă. In consecinţă,
autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală ce
reiese din art. 2 din Convenţie; prin urmare, în această
privinţă a avut loc încălcarea acestei prevederi.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 8
din Convenţie
117. Reclamanţii se plâng de faptul
că instanţele interne au refuzat să îl declare pe Aurel A.
nedemn să o moştenească pe Tatiana A., permiţând astfel
familiei lui Aurel A. să îi succeadă acesteia prin reprezentare.
Dreptul lor la respectarea vieţii de familie ar fi fost aşadar
încălcat. Caracterul neadecvat al anchetei penale ar determina, de
asemenea, încălcarea art. 8 din Convenţie, care prevede
următoarele:
ARTICOLUL 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea
vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi
publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec
este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură
care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
A. Asupra capătului de cerere întemeiat pe
partajul succesiunii Tatianei A.
1. Asupra admisibilităţii
118. Curtea constată că, în ceea ce o
priveşte pe reclamanta Florica Mazăre, această parte a
capătului de cerere a fost formulată pentru prima oară în
observaţiile transmise Curţii la data de 4 octombrie 2006. Curtea
reaminteşte că, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenţie, ea
nu poate fi sesizată decât în cel mult 6 luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii interne. Or, în speţă, hotărârea
internă definitivă referitoare la capătul de cerere al
reclamantei este cea a Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie
1999. Prin urmare, această parte a capătului de cerere este
tardivă, în măsura în care este introdusă de reclamantă,
şi trebuie respinsă, făcând aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din
Convenţie.
119. In schimb, Curtea observă că
aceeaşi parte a capătului de cerere, în măsura în care a fost
introdusă de reclamant, nu este vădit neîntemeiată în sensul
art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată
că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare,
trebuie declarată admisibilă.
2. Asupra fondului
a) Argumentele părţilor
120. Guvernul susţine că refuzul
instanţelor de a-l declara pe Aurel A. nedemn şi, astfel, de a-l
împiedica pe Lucian L. să o moştenească pe fiica reclamantului
nu constituie o ingerinţă în viaţa de familie a acestuia,
deoarece Convenţia nu garantează dreptul la o anumită parte
dintr-o succesiune.
121. In subsidiar, pentru cazul în care Curtea ar
hotărî că a avut loc într-adevăr o ingerinţă în
speţă, Guvernul susţine că ingerinţa corespundea
condiţiilor prevăzute de al doilea paragraf al art. 8 din
Convenţie. In primul rând, ea ar fi fost prevăzută printr-o
normă legală accesibilă şi previzibilă, şi anume
art. 655 § 1 din Codul civil. In al doilea rând, aceasta ar fi urmărit un
scop legitim, şi anume drepturile moştenitorilor autorului omorului,
care nu fusese condamnat. In al treilea rând, ea ar fi fost necesară
într-o societate democratică, deoarece declararea nedemnităţii,
ca sancţiune civilă, nu s-ar fi putut face decât pe baza unei
sentinţe de condamnare. In lipsa unei astfel de hotărâri, autorul
prezumat ar beneficia de prezumţia de nevinovăţie.
122. Ca un argument final, legislaţia
română, care ar enunţa imposibilitatea de a declara nedemnă o
persoană atunci când, din cauza decesului său, actele sale nu au
ocazionat o condamnare, ceea ce ar împiedica sau ar stinge acţiunea
publică, ar ţine de marja de apreciere a statelor contractante, care
ar avea posibilitatea să aleagă mijloacele care să permită
fiecăruia să aibă o viaţă de familie normală.
123. Admiţând că, potrivit art. 655
din Codul civil, este nedemn să îi succeadă defunctului cel care a
fost condamnat pentru că i-a cauzat moartea, reclamantul consideră
că trebuie procedat la o interpretare extensivă a acestei prevederi.
In realitate, partea interesată contestă jurisprudenţa
întemeiată pe această prevedere din Codul civil. După
părerea sa, trebuie considerat nedemn să succeadă defunctului
şi cel care i-a cauzat moartea sau a încercat să îi cauzeze moartea
şi împotriva căruia, din cauza decesului său, acţiunea
publică nu a putut fi exercitată. Astfel, în speţă,
instanţele ar fi putut să ţină cont de rezoluţia de
clasare emisă de parchet la data de 20 august 1993, care constata
vinovăţia lui Aurel A., şi să îl declare pe acesta nedemn
să o moştenească pe fiica reclamantului.
124. In speţă nu este vorba de dreptul la o
anumită parte din succesiune, cum susţine Guvernul, ci este vorba de
a defini persoanele chemate să moştenească o persoană
decedată.
b) Aprecierea Curţii
125. Curtea reaminteşte încă de la
început că viaţa de familie nu cuprinde numai relaţii cu
caracter social, moral sau cultural, de exemplu în sfera educaţiei
copiilor; ea înglobează şi interese materiale, astfel cum o
arată în special pensiile alimentare şi locul atribuit rezervei
ereditare în ordinea juridică internă a majorităţii statelor
contractante. Pe de altă parte, Curtea a afirmat deja că domeniul
succesiunilor şi al liberalităţilor între rude apropiate apare
ca strâns legat de viaţa de familie (Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea
din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pp. 23 şi 24, § 52, şi Pla
şi Puncernau împotriva Andorrei, nr. 69.498/01, § 26, CEDO 2004-VIII).
Drepturile succesorale constituie, aşadar, un element al vieţii de
familie ce nu poate fi neglijat. Curtea reaminteşte că art. 8 din
Convenţie nu impune totuşi recunoaşterea unui drept general la
liberalităţi sau la o anumită parte din succesiunea autorilor
persoanei ori chiar a altor membri din familia sa; şi în materie
patrimonială, acest articol lasă, în principiu, statelor contractante
dreptul de a alege mijloacele menite să permită fiecăruia
să aibă o viaţă de familie normală, iar acest drept nu
este indispensabil în căutarea acesteia.
126. Curtea observă că, în
speţă, reclamantul denunţă în principal faptul că
fratele ginerelui său, Lucian L., a moştenit-o pe fiica sa
decedată. De asemenea, Curtea observă că, pe baza unei
jurisprudenţe constante referitoare la interpretarea art. 655 § 1 din
Codul civil, instanţele interne au refuzat să îl califice ca nedemn
pe ginerele reclamantului, Aurel A., pe motiv că acesta nu fusese
condamnat pentru omor printr-o hotărâre judecătorească
definitivă. Fratele său a putut astfel să îi ia locul la
succesiune şi să o moştenească pe fiica reclamantului.
Pentru Curte, limitările aduse de Codul civil
român asupra capacităţii reclamantului de a primi o anumită
parte din succesiunea fiicei sale din cauza existenţei unor prevederi
succesorale în favoarea unui soţ nu intră, în sine, în
contradicţie cu Convenţia (vezi, mutatis mutandis, Marckx, menţionată
mai sus, § 53, Mergerşi Cros împotriva Franţei, nr. 68.864/01,
§ 47, 22 decembrie 2004). Cu toate acestea, Curtea constată că, în
speţă, nu este vorba de dreptul la o numită parte din
succesiune, astfel cum susţine Guvernul, ci mai degrabă de o
contestare a calităţii de succesori. In concluzie, art. 8 din
Convenţie intră în discuţie.
127. Curtea observă în continuare că
această cauză se referă la un litigiu succesoral între două
persoane private. Cauza ar putea fi analizată din perspectiva unei
ingerinţe a instanţelor naţionale în respectarea vieţii de
familie a reclamantului, dacă interpretarea dată de acestea
prevederilor legale aplicabile ar trebui considerată ca şi cum ar
încălca art. 8 din Convenţie, sau din perspectiva omisiunii
instanţelor, în raporturi dintre persoane private, de a-şi respecta
obligaţiile pozitive ce decurg din art. 8 şi care vizează
adoptarea de măsuri eficiente, rezonabile şi adecvate pentru
protejarea dreptului la viaţa de familie a reclamantului în aplicarea
prevederilor legale respective [Schaefer împotriva Germaniei (dec), nr.
14.379/03, 4 septembrie 2007].
Curtea poate totuşi să lase deschisă
această chestiune. Indiferent dacă abordăm cauza din perspectiva
unei obligaţii pozitive, în sarcina statului, de a adopta măsuri
rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile de care reclamantul
beneficiază conform paragrafului 1 al art. 8, sau din perspectiva unei
ingerinţe a unei autorităţi publice ce trebuie justificată
conform paragrafului 2, principiile aplicabile sunt destul de
asemănătoare. In cele două cazuri, trebuie ţinut cont de
justul echilibru ce trebuie păstrat între interesele concurente ale
individului şi ale societăţii în ansamblul ei; de asemenea, în
cele două cazuri, statul se bucură de o anumită marjă de
apreciere pentru a stabili prevederile ce trebuie adoptate pentru a asigura
respectarea Convenţiei. In plus, chiar şi în cazul obligaţiilor
pozitive ce rezultă din paragraful 1, obiectivele enumerate la paragraful
2 pot juca un anumit rol în căutarea echilibrului dorit (Powell şi
Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, § 41, seria A nr.
172, Lopez Ostra împotriva Spaniei,
9 decembrie 1994, § 51, seria A nr. 303-C, şi Hatton
şi alţii împotriva Regatului Unit [MC], nr. 36.022/97, § 98, CEDO
2003-VIII).
128. Curtea constată că erau în
conflict două interese: pe de o parte, interesul reclamantului, care dorea
ca Aurel A. să fie declarat nedemn să o moştenească pe
fiica sa, şi, pe de altă parte, cel al lui Lucian L., de a-l
moşteni pe fratele său, inclusiv acea parte a bunurilor ce îi
aparţinuse Tatianei A., în lipsa unei hotărâri definitive de
condamnare a fratelui său. Necesitatea unei hotărâri judiciare
definitive de condamnare pentru omor în vederea calificării unei persoane
ca nedemnă îşi poate găsi justificarea în protecţia
drepturilor şi libertăţilor altuia, unul dintre scopurile
legitime prevăzute de art. 8 § 2 din Convenţie. O astfel de
hotărâre de condamnare aduce, în principiu, o garanţie de securitate
juridică faţă de orice altă constatare a vinovăţiei
persoanei presupuse a fi nedemnă, ceea ce serveşte intereselor
societăţii.
129. Curtea reaminteşte că
Convenţia nu îi impune unui stat membru să adopte prevederi
legislative în materie de nedemnitate succesorală. Cu toate acestea,
odată ce aceste prevederi au fost adoptate, ele trebuie aplicate în
conformitate cu scopul lor. Astfel, în speţă, pentru a stabili
dacă instanţele naţionale au păstrat un just echilibru
între interesele concurente, Curtea este nevoită să acorde o
atenţie specială aplicabilităţii regulii prevăzute de
Codul civil în materie de nedemnitate şi, mai ales, aplicării sale în
speţă (Osman împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 28
octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, § 150). Ca excepţii de la exercitarea
dreptului la respectarea vieţii de familie, argumentele instanţelor
impun o analiză atentă şi detaliată de către Curte ( Emonet
şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 39.051/03, § 77, CEDO
2007-...). Curtea nu neagă făptui că obligaţia de a
interpreta şi de a aplica dreptul intern le revine în primul rând
autorităţilor naţionale, mai ales instanţelor
jurisdicţionale, şi nu îşi va substitui propria interpretare a
dreptului în locul interpretării lor, afară de situaţiile
arbitrare (Bulut împotriva Austriei, 22 februarie 1996, Culegere 1996-II,
§ 29, şi Tejedor Garda împotriva Spaniei, 16 decembrie 1997, Culegere
1997-VIII, § 31). Cu toate acestea, în măsura în care Curtea este
competentă să controleze procedura urmată în faţa
instanţelor interne, ea consideră că o aplicare prea rigidă
a prevederilor legale se poate dovedi contrară art. 8 din Convenţie.
130. In acest sens, Curtea observă că
rezoluţia de clasare a cauzei din 20 august 1993 a declarat că Aurel
A. era autorul morţii Tatianei A. (vezi paragraful 24 de mai sus).
Parchetul şi-a întemeiat soluţia în special pe o scrisoare
găsită în apartamentul lui Aurel A., în care acesta recunoştea
că şi-a ucis soţia. Mai mult chiar, membrii familiei lui Aurel
A., printre care Lucian L., nu au negat niciodată că Aurel A. era
autorul morţii Tatianei A.
131. Fără a ignora importanţa
principiului securităţii raporturilor juridice în orice ordine
juridică naţională, principiu a cărui importanţă
a afirmat-o în mai multe rânduri, Curtea apreciază, având în vedere
circumstanţele speciale ale cauzei de faţă, că
interpretarea prevederii din Codul civil ce reglementează cauzele de
nedemnitate a fost prea restrictivă, în detrimentul vieţii de familie
a reclamantului. In opinia sa, nu exista nicio îndoială cu privire la
vinovăţia lui Aurel A. Neţinând cont de constatarea parchetului,
de mărturisirea autorului omorului şi de recunoaşterea de
către familie a vinovăţiei acestuia, instanţele au mers
dincolo de ceea ce era necesar pentru a asigura respectarea principiului
securităţii juridice.
132. Curtea nu poate admite ca, în urma
decesului unei persoane, caracterul ilicit al acţiunilor sale să
rămână fără efect. Desigur, principiile care
guvernează răspunderea penală a unei persoane suspectate că
ar fi comis fapte interzise de legea penală şi aplicarea lor de
către autorităţile naţionale împiedicau, pe bună dreptate,
odată ce s-a hotărât clasarea dosarului, continuarea anchetei privind
răspunderea lui Aurel A. după decesul său. Curtea nu poate
readuce în discuţie acest principiu fundamental al dreptului penal
naţional ce constă în caracterul personal şi netransmisibil al
răspunderii penale. Nu e mai puţin adevărat faptul că
recunoaşterea formală, de către autorităţi, a
caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a ajunge la
decizia de a clasa cauza, determinată de decesul persoanei în cauză,
ar trebui să constituie, pe de o parte, un mesaj clar trimis opiniei
publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze astfel
de acţiuni şi, pe de altă parte, ar trebui să
servească părţilor interesate, în pretenţiile cu caracter
civil pe care le pot avea (vezi, mutatis mutandis, Niţă împotriva
României, nr. 10.778/02, § 36, 4 noiembrie 2008).
133. Respectarea vieţii de familie a
reclamantului ar fi impus luarea în considerare a circumstanţelor speciale
şi, ca să le numim aşa, excepţionale, ale cauzei pentru a
evita o aplicare mecanică a principiilor de interpretare a prevederilor
art. 655 § 1 din Codul civil. Curtea concluzionează de aici că, având
în vedere situaţia foarte specială din cauza de faţă
(paragraful 128 de mai sus) şi ţinând cont de marja de apreciere
limitată de care beneficia statul pârât pentru o chestiune ce
priveşte viaţa de familie, nu a fost păstrat un just echilibru
între interesele succesorului Aurel A., pe de o parte, şi interesele
reclamantului, pe de altă parte.
134. Prin urmare, a avut loc încălcarea
art. 8 din acest punct de vedere. Curtea ia totuşi act cu interes de
modificarea legislativă recentă referitoare la clauza privind
nedemnitatea succesorală în noul Cod civil român (vezi paragraful 77 din
dreptul intern relevant), modificare ce merge în acelaşi sens cu cel al
raţionamentului său expus mai sus.
B. Asupra capătului de cerere întemeiat pe
ineficienta anchetei penale
135. Curtea constată că această
parte a cererii nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie şi că nu este incident niciun alt motiv de
inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
136. Cu toate acestea, ţinând cont de
concluziile sale bazate pe prevederile art. 2 (paragrafele 106-114 de mai sus),
Curtea nu consideră necesar să analizeze separat acest capăt de
cerere pe fond.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 5
din Convenţie
137. Invocând art. 5 din Convenţie,
reclamantul denunţă şi impunitatea de care a beneficiat George
L. pentru pretinsa sechestrare a fiicei sale în preziua decesului ei.
138. Având în vedere încălcarea art. 2 din
Convenţie pe care a constatat-o în cazul de faţă (vezi
paragrafele 106-114 de mai sus), Curtea consideră că a analizat
chestiunile juridice principale ridicate de cerere, în măsura în care ea
se referă la evenimentele care au dus la decesul fiicei reclamantului.
Ţinând cont de totalitatea faptelor cauzei, Curtea consideră,
aşadar, că nu se impune să statueze separat asupra
capătului de cerere întemeiat de reclamant pe art. 5, în ceea ce o
priveşte pe defunctă (vezi Kamil Uzun împotriva Turciei, nr.
37.410/97, § 64, 10 mai 2007; Demirel şi alţii împotriva Turciei, nr.
75.512/01, § 29, 24 iulie 2007; Mehmet şi Suna Yigit împotriva Turciei,
nr. 52.658/99, § 43, 17 iulie 2007; Kapan si alţii împotriva
Turciei, nr. 71.803/01, § 45, 26 iunie 2007).
IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări
ale Convenţiei
139. In temeiul art. 6 din Convenţie, reclamantul
susţine că procedura civilă referitoare la partajul succesoral
nu a fost echitabilă. In opinia sa, instanţele ar fi trebuit să
suspende soluţionarea cauzei pentru ca autorităţile penale
să se pronunţe asupra plângerilor sale de fals, uz de fals şi
furt îndreptate împotriva ginerelui său şi a familiei acestuia.
Curtea observă că acest capăt de cerere a fost formulat pentru
prima dată în scrisoarea reclamantului din 23 noiembrie 2000. Or, în
speţă, procedura de partaj succesoral a luat sfârşit prin
decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultă
că acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins,
făcând aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
140. Reclamanta consideră că a avut
loc o discriminare în modul în care a fost condusă ancheta penală
deschisă după drama din 7 ianuarie 1993 şi referitoare la
infracţiunile de furt, sechestrare, violare de domiciliu şi omor.
Această discriminare ar ţine de calitatea de poliţist a lui
George L. Prin urmare, ar fi avut loc încălcarea art. 14 din
Convenţie coroborat cu art. 2. In ceea ce priveşte acest capăt
de cerere, Curtea observă că reclamanta se limitează la a
denunţa caracterul discriminatoriu al anchetei penale, fără
a-şi dovedi cu precizie plângerea. Mai mult, Curtea nu distinge nicio
dovadă de discriminare în conducerea anchetei. Rezultă că această
parte a cererii trebuie respinsă ca vădit neîntemeiată, în
aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
141. In observaţiile lor din 4 octombrie 2006,
reclamanţii se consideră victimele unui tratament discriminatoriu
faţă de moştenitorii ce dispun de o hotărâre penală
definitivă de condamnare a autorului unui omor, diferenţă de
tratament ce nu poate fi justificată de niciun motiv obiectiv, cu atât mai
mult cu cât, în cazul de faţă, chiar şi o autoritate a statului
a constatat că Aurel A. era vinovat pentru decesul Tatianei A. In
această privinţă, Curtea observă că acest capăt
de cerere a fost formulat pentru prima dată la data de 4 octombrie 2006.
Or, în speţă, procedura de partaj succesoral s-a încheiat cu decizia
Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999. Rezultă că
acest capăt de cerere este tardiv şi trebuie respins în conformitate
cu art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
142. In final, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1,
reclamanţii consideră că refuzul instanţelor de a le
atribui locuinţa ce aparţinuse Tatianei A. şi soţului ei
reprezintă o încălcare a dreptului părţilor interesate de a
se bucura de bunurile lor, în special din cauză că, după decesul
surorii sale, reclamanta a plătit o parte din ratele lunare restante
pentru apartament. In acest sens, Curtea observă că acest capăt
de cerere a fost formulat pentru prima oară de reclamant în scrisoarea sa
din 23 noiembrie 2000 şi de reclamantă în scrisoarea sa din 6
februarie 2003. Or, în speţă, procedura de partaj succesoral s-a
finalizat cu Decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 octombrie 1999.
Rezultă că şi acest capăt de cerere este tardiv şi
trebuie respins pentru a face aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din
Convenţie.
V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
143. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
144. Reclamanţii solicită suma de
50.000 euro (EUR) fiecare pentru prejudiciul moral pretins cauzat de
suferinţele datorate lipsei de recunoaştere şi de
reparaţie, la nivel naţional, a încălcărilor drepturilor
omului comise. Aceştia invită Curtea să ţină cont de
natura încălcărilor denunţate şi de atitudinea
autorităţilor române responsabile cu ancheta penală în
cauză.
145. Guvernul consideră, în primul rând,
că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între
pretinsul prejudiciu moral şi pretinsele încălcări ale
Convenţiei. In plus, în opinia sa, o eventuală hotărâre de
condamnare din partea Curţii ar constitui, în sine, o reparaţie
suficientă pentru reclamanţi. Ca un argument final, sumele solicitate
de părţile interesate ar fi excesive.
146. Statuând în echitate şi ţinând
cont de sumele acordate în cauze de acelaşi tip şi de
încălcările pe care Ie-a constatat, Curtea îi acordă
reclamantului 15.000 EUR, iar reclamantei 8.000 EUR, cu titlu de daune morale,
la care se adaugă orice sumă ce ar putea fi datorată ca impozit
pentru aceste sume.
B. Cheltuieli de judecată
147. Reclamanţii mai solicită 7.550
EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa Curţii,
sumă pe care o detaliază astfel:
a) 7.500 EUR pentru onorariul avocatei lor în
faţa Curţii, conform unei convenţii încheiate la data de 19
aprilie 2006 şi în care s-a stipulat şi faptul ca suma acordată
de Curte pentru cheltuielile de judecată să îi fie plătită
direct avocatei; suma menţionată mai sus reprezintă 71 de ore de
muncă efectuate de aceasta;
b) 50 EUR ca sumă fixă, pentru cheltuieli
administrative.
148. Guvernul constată că
reclamanţii nu au depus niciun document justificativ pentru a-şi
dovedi cererile, pe care, de altfel, le consideră excesive. Dacă ne
uităm la data încheierii
convenţiei, avocata reclamanţilor pare
să fi redactat numai observaţiile referitoare la cererea de
satisfacţie echitabilă; tariful orar al onorariului ar fi excesiv
şi nejustificat, mai ales în comparaţie cu sumele solicitate în alte
cauze, adică 40 EUR pe oră (Natchova şi alţii împotriva
Bulgariei, nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 185, 26 februarie 2004, Anguelova
împotriva Bulgariei, nr. 38.361/97, § 174, CEDO 2002-IV, şi Velikova
împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 103, CEDO 2000-VI).
149. Conform jurisprudenţei Curţii,
un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de
judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea,
necesitatea şi caracterul rezonabil. In speţă, având în vedere
criteriile menţionate şi faptul că reclamanţii au beneficiat
de asistenţă judiciară, Curtea le acordă pentru cheltuieli
de judecată suma de 6.000 EUR, ce îi va fi plătită direct
doamnei avocat Popescu.
C. Dobânzi de întârziere
150. Curtea consideră potrivit ca rata
dobânzii de întârziere să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce
priveşte capetele de cerere ale reclamanţilor întemeiate pe art. 2
şi 5 din Convenţie şi capătul de cerere întemeiat de
reclamant pe art. 8 din Convenţie referitor la refuzul instanţelor de
a constata nedemnitatea succesorală a lui Aurel A. şi
inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea laturii procedurale a art. 2 din Convenţie;
3. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 8 din Convenţie, în ceea ce priveşte refuzul
instanţelor de a constata nedemnitatea succesorală a lui Aurel A., în
măsura în care capătul de cerere se referă la reclamant;
4. hotărăşte că nu este necesar
să se pronunţe separat asupra capătului de cerere întemeiat pe
art. 5 din Convenţie;
5. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească, în cel
mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri,
conform art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care să fie
convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data
plăţii:
(i) reclamantului, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro),
plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, cu titlu de
daune morale; (ii) reclamantei, 8.000 EUR (opt mii euro), plus orice sumă
care ar putea fi datorată drept impozit, cu titlu de daune morale;
(iii) direct reprezentantei reclamanţilor, doamna
avocat Popescu, 6.000 EUR (şase mii euro), plus orice sumă care ar
putea fi datorată ca impozit de către reclamanţi, pentru
cheltuieli de judecată;
b) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste
sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată
egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu
3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de satisfacţie
echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior fiind
comunicată în scris la data de 1 decembrie 2009, pentru a face aplicarea
art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier